|
Insomniile lui Pan
de Adrian Buz
apoi m-am ridicat de la masa din colț și m-am întins, mi-a pocnit un ligament cervical, am căscat, m-am frecat la ochi nici o altă lumină aprinsă pe întreg parterul, care e de fapt o singură cameră al cărei spațiu uriaș, deschis se desenează nesigur, în geometrii de umbre și fîșii palide de lumină, printre cele două coloane și pe sub scara care urcă destul de abrupt la etaj, pe lîngă măsuțe cu reviste și o vază uriașă de lut ars, pe un perete întreg e o bibliotecă cu rafturi simple, pe un alt perete alb niște tablouri, imposibil de spus ce reprezintă, o canapea acoperită cu o cuvertură gri, simplă, fotografii înrămate cu peisaje sau portrete de oameni pe care nu-i cunosc într-una sînt eu într-un costum de gabardină bej, cu o pălărie crem, în ceea ce pare un șantier arheologic, abia dacă mă recunosc mărginind cele două uși cu geam, deschise, care dau spre peluză, perdelele fîlfîie liniștit în tăcerea nopții, greierii și lumina lăptoasă a lunii care se preling împreună în ceea ce ar trebui să fie un întuneric mut, abstract, adormit sub conul de lumină ineficientă al lămpii de pe masa din spatele meu ultimele rotocoale de fum din Chesterfieldul pe care tocmai l-am stins se topesc sub o pală neașteptată de vînt care vine de afară nu știu unde sînt, deși casa îmi e familiară, nu știu cine sînt, probabil propria mea proiecție în viitor, dintr-un alt trecut al meu, dacă așa ceva e posibil sînt îmbrăcat într-o pereche de pantaloni de in largi și am în picioare papuci cu talpă de trestie, fîșîind pe gresia cărămizie monitorul laptopului de pe masă nu-mi spune nimic, în el clipește cursorul, la capătul unei pagini albe, doar un titlu Pan Has Arrived expresia unui moment de panică și de dorință fără nume pe un carnet, alături, un scris de mînă grăbit într-o pagină albă Im sorry that youre dead, I wanted you to suffer, cuvintele sînt subliniate și înconjurate de cîteva semne de întrebare și fără nici o altă referință semnificația lor se pierde, un album de prezentare a Siciliei, cu hărți și fotografii de situri arheologice, niște cărți și alte caiete, în multe dintre ele un scris de mîna aproape indescifrabil se întinde pe zeci de pagini sting veioza de birou și ies pe peluza din fața casei, îmi privesc brațele brune care, sub lumina stinsă a lunii, par aproape liliachii, da, eu sînt, cicatricele sînt ale mele arunc papucii din picioare în întunericul argintiu, sublunar, cu un gest scurt ei nu mai cad în această realitate iarba umedă, răcoroasă zbîrnîitul uscat și intens al greierilor făcînd ca aerul să tremure ca o apă, probabil un mecanism ascuns în pămînt, proiectînd această iluzie atît de reală scările îmi scîrție sub tălpi, la etaj sînt mai multe uși și în capătul acestui spațiu o fereastră uriașă, acoperită de o draperie străvezie știu, fără să înțeleg cum, pe unde să merg, deschid ușa, o cameră de 8/10 metri cu un pat uriaș cu baldachin, perdelele fîlfîie fosforescent, acoperind ușa terasei un con de lumină îi împrejmuiește somnul, ghemuită sub cearșaful care îi copiază formele mici, rotunde, lăsînd afară tălpile roz, cărți risipite în jurul ei, ochelarii atît de fini, încît par de ață, lîngă ea părul împrăștiat peste fața plină de pistrui și peste pernă, un pahar de vin în care plutesc două felii de portocală pe etajeră, sting veioza cînd trag perdeaua și apropii ușa balconului, aud lenjeria patului foșnind s-a întors pe burtă, ușor răsucită, o mînă întinsă undeva la spate, într-o poziție chinuită, palma îi tresare în dreptul șoldului, mă aplec și mă întind să o sărut pe gît, sub maxilar, parfumul miroase acrișor, descompus, mă las moale, îi pun în palmă cornul dracului, o iau în brațe, ea răspunde strîngîndu-mi ușor bucata de carne aproape întărită, bandajați în întunericul vag sidefiu, linși de sunetul uscat al greierilor, în timp ce îmi culc fața într-un mănunchi de cîrlionți, îi cuprind scoica în căușul palmei pe sub așternutul subțire, o simt cum mișcă, udă, îmi suge un deget înăuntru, îl ronțăie iar cînd în cele din urmă intru, într-un moment de tăcere intensă, aud cum blana începe să-mi crească pe picioare în șuvoaie groase, pînă la copite
După două ore sînt din nou jos, bîjbîind fără somn prin întuneric, printre coloane, spre lumina care pîlpîie din laptop o icoană animată: you got mail. Mă așez.
From: @yahoo.com Sent: 29/ 04/ 2007 03.32 Am auzit că a murit X. Fie-i țărîna ușoară, asta e! Dar eu zic că, dacă a făcut așa, sper să fie mort de-a binelea și să rămînă acolo unde e. Nu pot să plîng după un ticălos. Dacă ar fi vrut altceva, trebuia să-și dea silința mai mult, pe mine nu m-a păcălit. Altfel tu nu-mi mai spui nimic de tine. Cum îți mai merge?
Cum îmi merge? Un ticălos? Abia dacă mai știu ce poate să însemne unul zilele astea Erau doi tipi la benzinărie și unul, un bărbat ușor grizonat, poate funcționar de bancă, poate inginer, îl claxona pe celălalt, un bărbos cu ochelari, poate un profesor hippie, că-l bloca, ba chiar la un moment dat s-a dat jos din mașină vînăt de isterie și, deși amîndoi erau cu nevestele, a început să răcnească la el înjurături atît de explicit și plastic și veninos, încît cuvintele păreau să aibă consistența unor gloanțe, venea spre el amenințîndu-l că-i face niște chestii nasoale, dar bărbosul s-a dat și el jos calm și l-a pocnit peste bot cu ceva, n-am apucat să văd cu ce, de i-au sărit dinții din gură, am văzut cu ochii mei, pur și simplu răpăiau însîngerați pe capota unei alte mașini din apropiere, în timp ce nevestele priveau vag impacientate și în momentul următor pleci de la mall tîrînd după tine jumătate de magazin, ca să îndeși totul în luxul comun încropit într-un apartament dintr-un bloc construit de comuniști, care n-o mai duce mult și oricum ai ajuns de mult să trăiești din lucruri care nu îți fac nici o plăcere, dar pe care lumea le judecă sau, dacă nu le judecă, ți se pare ție că o face, ceea ce e și mai rău și spui că nu te interesează absolut deloc politica, drept pentru care nici măcar nu te-ai dus la vot, dar vorbești zilnic despre asta cu oricine aduce vorba, toată lumea e înnebunită, toată lumea e pe fugă și, deși îți vorbește despre importanța despre a fi tu însuți în orice circumstanțe, toată lumea trăiește sub un citat din Vonnegut Dacă ești atît de deștept, cum se face că nu ai bani , Îmi iubesc ratele!, răcnea nopțile trecute pe stradă un tip, cravata fîlfîindu-i la gît, cămașa scoasă din pantaloni se vedea pe sub haina costumului, înfrînt de o nebunie bahică, ținîndu-se de diplomat ca un înecat de o creangă și într-o fracțiune de secundă îți dai seama că s-ar putea ca, într-adevăr, să nu mai ajungi niciodată nicăieri, iar într-o altă fracțiune de secundă îți dai seama că abia dacă are vreo importanță, așa că de ce să nu-ți dorești mai mult, orice, dar să fie foarte mult sau măcar să lase impresia că e foarte mult și de ce să nu îți dorești doar să lași impresia?, la fel ca acele discursuri mediatizate care ajung să te agaseze cu logica lor șchioapă, ți le servesc niște tipi omniprezenți pentru care dimensiunea ideilor e înlocuită de autosuficiență și de un neverosimil grad de vizibilitate și nu poți să nu te căinezi pentru complexul de superioritate al slugii ce răzbate din această cultură mică, o mie de ani umili fără nici un ecou și două mii de ani fără nici un război de cucerire și rezultă o nevroză fără leac, așa că orice gîngav bățos îmbătat de sine ajunge să-ți predice despre ce vrea Europa de la tine, cu aerul că-ți face un bine, pentru ca în cele din urmă ajungi la La Mama unde mănînci la o masă o iahnie de fasole cu cîrnați și poate mirosul de cimbru și tarhon sau poate zumzăiala de voci ce răsună în spațiul cîrciumii pașnic, hipnotic, înăbușit sau poate doar propria ta nevoie de nimeni nu poate să spună de ce îți amintesc de finalul unui film, Fum, scenariul fiind scris de Paul Auster, în care doi bărbați Harvey Kaitel și William Hurt, să zicem , în urma cîtorva accidente ale destinului, își împărtășesc prietenia într-un prelungit moment de tăcere, care de altfel nu există decît într-un act artistic, pentru că în viață camaraderia e dictată de dispoziția spre de flecăreală surdă și deșteaptă, așa că rîvna bîrfei devine virtute, zîmbindu-și cu bucurie unul altuia, fumînd deasupra unei mese de restaurant, așa că îți mai aprinzi un Chesterfield și te uiți la halba de bere cu un soi de afecțiune greșit direcționată și afară e toamnă, e o lungă zi de toamnă, deși n-a mai plouat de mult, dar asta nu e neapărat ceva rău, iar în rolul tău l-au distribuit pe un tip care în cea mai mare parte a timpului arată de parcă a înghițit o scîndură, care încă nu se poate decide de ce Patrik Bateman/ American Psycho ar trebui să fie un neoStavroghin/ Demonii milenarist, iar ea îți spune Cîine Negru pentru că știe cît de fericit te face și pentru că mai știe că asta nu ajunge întotdeauna ca să scapi de frigul care te cheamă din interior cu vocea unui cîine negru. Deci Înainte să încep să tastez, îmi frec palmele, îmi trosnesc degetele. E șapte, pentru că de dincolo țipă deșteptătorul, o au aud cum oprește soneria furioasă, trăgîndu-i o palmă, apoi geme tare, îndelung, întinzîndu-se probabil. La 8.30 trebuie să ieșim amîndoi, ea se duce la institut, eu la liceu, poate că astăzi sau mîine ne intră pe card banii de concediu sper să nu se întîmple vreo încurcătură la bancă pentru că altfel micul nostru concediu se va duce dracului. Din curtea blocului latră un cîine, cineva se joacă la o alarmă de mașină, în parcul din fața poștei, începe să cînte o privighetoare, stîrnind confuzie, strada se animă puțin și cineva din bloc scapă ibricul de cafea care, țopăind pe gresia podelei, răsună precipitat ca goarna apocalipsei, omenirea începe să mișune și undeva, într-un radio care se aude de parcă pereții încep să vorbească, cineva spune niște lucruri despre caniculă. Apoi la 1, trebuie să ajungem la înmormîntare, un act pur social, pentru că, deși toată lumea va veni cu flori și fețe lungi, nu cred că mortul se bucură măcar acum de prea mult respect, deși pot să fac pariu că se vor înregistra cîteva leșinuri. Deseară ne facem bagajele. Iese din dormitor ciufulită, cărînd după ea un vis neterminat probabil, deși, dacă o întreb ce a visat, îmi răspunde că nu-și mai aduce aminte cînd s-a întîmplat asta ultima dată. Deschizînd ochii pentru o clipă, mă vede și îmi zîmbește, apoi îi închide la loc și pornește tîrîndu-se greoi spre bucătărie. Ce mi-ai făcut azi-noapte? Ești nebun? se aude în urma ei, apoi un chicot înfundat îmi umple inima.
From: alzoub@g....com Sent: 30/ 04/ 2007 02.45 Cum îmi merge? Bine, cred.
Adrian Buz
|