Mic dicţionar de distorsionare a scriitorului de către scriitură

Se produce, are loc în mai multe feluri; dar, oricum s-ar întâmpla, rezultatul e acelaşi de fiecare dată: scriitura îl distorsionează pe scriitor. Când mai mult, când mai puţin; e adevărat că există gradaţii, variaţii – chiar – pe temă dată, dar niciodată altfel decât aşa: deformarea scriitorului de către scriitură.

Contorsionare: scriitorul apare, în urma propriei lui scriituri, fie mai mic, fie mai mare decât în realitate. Corpul său literar este ori îngrămădit până la strivire, ori deşirat până la dezintegrare în cutia discursivă a criticilor. Astfel, scriitorul devine, prin scriitură, extrem de flexibil, mobil până la imobilitate, iar scriitura i se transformă în tendoane supralicitate de critici, iar din marginile mai neînţelese ale scriiturii îi cresc într-un târziu articulaţiile care îi dictează toate poziţiile pe care le va ocupa în timp în cutia discursivă a criticilor. Din creator de conţinut, devine creator, des figurat, de formă; de la alte conţinuturi la propriile lui forme.

Metamorfoză: partea pozitivă a distorsionării la care scriitura îl supune pe scriitor. Prin ea, scriitorul se transformă în actor. Îşi asumă un rol pe care îl joacă în conformitate cu scriitura pe care o produce. Cu cât scriitura îi este mai bună, cu atât rolul pe care îl joacă este mai mare. Iar el, ca actorul propriei scriituri, mai însemnat. Dar nu întotdeauna este valabilă această relaţie între scriitură şi rol. Câteodată, când scriitorul este atipic, foarte recent sau, pur şi simplu, insuficient explorat, echilibrul dintre scriitură şi rol este în pericol de a se înclina fie către scriitură, fie către rol. Şi, atunci, nu mai contează dacă scriitura sa este excelentă; rolul cauzat de ea poate să-i fie ori pe măsură, ori inferior (superior mai rar). De câte ori scriitura îşi metamorfozează scriitorul, actorul pe care această operaţie de chimie literară îl scoate la suprafaţă va fi fundamental diferit de scriitorul care rămâne, invariabil, în spatele actorului, iar acesta, fără excepţie, în urma scriiturii pe care o joacă. Astfel, de câte ori scriitura este parcursă, numai identitatea actorului este pe deplin cunoscută, în timp ce identitatea scriitorului rămâne un simplu fapt – deocamdată – nejucat: neluat în rol.

Malformaţie: partea negativă a distorsionării la care scriitura îl supune pe scriitor. Odată cu ea, percepţia despre scriitor, prin prisma scriiturii sale, falsă sau adevărată în sine, este una care îl înstrăinează pe scriitor de propria lui scriitură. Dacă nu toate, aproape toate legăturile organice, sistemice şi funcţionale existente, în mod natural, între scriitor şi scriitură încetează a-i mai uni într-un fel sau altul. Se instalează un vid discursiv între scriitor şi scriitură: un vid umplut, prolix, de logoree critică. Scriitura devine ceea ce discursul critic îi comandă să devină, iar scriitorul se schimbă într-un alter ego al criticului.