Armory Show 2007 interviu cu Brett Yviett de Paul Doru Mugur
Sislej Xhafa - Self Portrait

Paul Doru Mugur: Ce a adus nou Armory Show 2007 faţă de anii precedenţi?

Brett Yviett: Cozile. Anul ăsta publicul a invadat debarcaderul şi faţă de anii precedenţi s-au format cozi de ore în şir. În mod evident, interesul publicului pentru arta contemporană a crescut.

În 2007 s-a expus foarte multă pictură, deasemenea, faţă de anii precedenţi a scăzut drastic numărul instalaţiilor video prezente în expoziţie. De ce? Foarte simplu, pentru că instalaţiile video nu se vând. Nu trebuie uitat că Armory este o expoziţie al cărei scop ultim este vânzarea. În 2006 vânzările au depăşit 62 de milioane de dolari iar în 2007 estimările iniţiale apreciază că vânzările au depăşit 100 de milioane de dolari.

Faţă de ediţiile precedente, anul acesta în Armory au fost incluse şi lucrări cu caracter pronunţat social cum ar fi soarele făcut din bulane de poliţist al lui Kendell Geers sau instalaţia lui Jenny Holzer cu fotografii ale fişelor anatomo-patologice ale deţinuţilor arabi torturaţi şi ucişi în închisoarea Abu Ghraib. Fotografiile documentelor erau imprimate cu cerneală termosensibilă care apare doar expusă la soare şi dispare la întuneric. Apoi instalaţia lui Folkert de Jong cu reproduceri în mucava a preşedinţilor americani intitulată sugestiv „My blood, my oil, my ass”sau pictura lui Damien Deroubaix, „World Downfall”.

Jenny Holzer Abu Gharaib

Kendell Geers 1999

PDM: Care sunt lucrările care ţi s-au părut cele mai interesante?

BY: În Armory 2007 cele mai şocante instalaţii au fost realizate de către doi artişti eleveţieni.

Rist Pipilloti a fost selecţionată în 2007 de organizatorii Armory Showului pentru a defini din punct de vedere vizual Armory Showul 2007. Artista a declarat că „diferite şcoli religioase fundamentaliste din lumea întreagă au două lucruri în comun: condamnarea corpului uman şi dogma diviziuniii dintre suflet şi trup. Este o metodă de intimidarea a oamenilor şi este invariabil legată de dispreţ faţă de orice are de-a face cu feminitatea. Educaţie limitată, suprapopulaţie şi sărăcie aceastea sunt consecinţele.”

Rist Pipilloti Homo Sapiens Sapiens

Rist Pipilloti consideră lucrarea realizată pentru Armory Show ca un fel de piesă de artă Fluxus din care oamenii pot decupa paginile şi le pot atârna pe pererete. Fotografiile provin dintr-o instalaţie video „Homo sapiens sapiens” prezentată iniţial la bienala de la Veneţia din 2005. Figurile din imagini se mişcă într-un paradis imaginar în Grădina Edenului dinainte de căderea omului. În afară de seria „Homo Sapiens Sapiens” ea a mai fost prezentă la Armory cu un grupaj de fotografii din ciclul „Pirate party portfolio” aflate foarte aproape de graniţa cu grotescul şi pornografia. De care parte a graniţei? Întebarea rămâne deschisă.

Celălalt artist eleveţian care mi-a atras atenţia este Thomas Hirschorn, cu „Outgrown family”, („Familie numeroasă”) în care lângă nişte manechine de adolescenţi şi copii, a lipit fotografii luate de pe internet cu corpuri şi feţe umane deformate de malformaţii.

Pe de altă parte, mi-a plăcut tripticul lui Florian Sussmayr „Damien + Heren” şi mi s-a părut amuzant autoportretul cu pepenele al lui Sislej Xhafa, un artist albanez care a instalat pe un piedestal un pepene verde natural. În 2007 150 de galerii din întrega lume care reprezintă aproape 2000 de artişti. Aproximativ jumătate din galerii sunt europene, o treime din New York City şi încă 16 din alte oraşe americane. În expoziţie au fost prezente şi 7 galerii asiatice. 29 galerii au expus pentru prima dată.

Damien Deroubaix  World Downfall         Folkert de Jong My ass, my blood, my oil

PDM: Artiştii Români în Armory Show? Ce ne poţi spune despre ei?

BY: În Armory Show 2007 comitetul de selecţie pentru Armory Show format din 6 membrii dintre care 2 americani şi 4 europeni a selectat pentru expoziţie 150 de galerii din întrega lume care reprezintă aproape 2000 de artişti. Aproximativ jumătate din galerii au fost europene, o treime din New York City şi încă 16 din alte oraşe americane. În expoziţie au fost prezente şi 7 galerii asiatice. 29 dintre galerii au expus pentru prima dată. Printre ele se numără şi o galerie din Cluj, România, Galeria „Plan B”.

Galeria „Plan B” a fost prezentă în expoziţie cu şase artişti. Alexandra Croitoru, Adrian Ghenie, Victor Man, Ciprian Mureşan, Cristi Pogăcean şi Gabriela Vanga.

În paralel cu Armory show 2007 desfăşurat între 23 şi 26 februarie 2007, artiştii reprezentaţi de Galeria plan B au avut o expoziţie de grup la Galeria David Nolan din New York intitulată „Across the trees: Romanian art now.”

Galeria Plan B este prezentă şi în New York Times, într-un articol apărut în ediţia de vineri 23 februarie, 2007 şi semnat de Holland Cotter. Criticul consemnează „Ne atrage magnetic atenţia un grup de exponate aparent fără strălucire: picturi, o sculptură şi o tapiserie prezentînd o surprinzătoare scenă cu ostatici la pavilionul Galeriei Plan B din Cluj, România. La inceput abia observi această lucrare, dar dacă te uiti cu atenţie ea te prinde cu aceeaşi forţă ca imaginea unei pietre de mormînt răsturnate într-un cîmp."

Articolul e insoţit de o amplă reproducere a lucrării lui Cristi Pogăcean "Răpirea din serai”.

Cristi Pogăcean - Răpirea din Serai

Nu ştiu ce să zic cu piatra asta de mormânt, comentariul lui Cotter este puţin exagerat dar dincolo de el carpeta lui Pogăcean este simpatică: ideea de a folosi un obiect artizanal considerat kitsch într-o cultură dar foarte apreciat în cultura din care a fost importat pentru a ilustra un eveniment tabloid controversat este ingenioasă. Titlul este extrem de ironic, la fel ca în cazul „Răpirii din serai”, nici în cazul, jurnaliştilor români sechestraţi în Irak nu a fost vorba de nici un fel de răpire ci de o înscenare.

Alexandra Croitoru from Rom_ series, 2004

O coincidenţă interesantă mi s-a părut două picturi foarte asemănătoare ale exploziei unei bombe cu hidrogen. Adrian Ghenie, a cărui lucrare la care mă refer acum a fost prezentă în expoziţia de grup la Galeria David Nolan şi Kota Ezawa nu numai că au pictat exploziile bombei cu hidrogen folosind o paletă coloristică aproape identică dar chiar şi dimensiunile picturilor lor sunt foarte apropiate. Plagiat? Nu, mai degrabă cred că amândoi au ajuns la o soluţie vizuală identică pornind de la premize diferite. Poate că pur şi simplu este acesta este modul cel mai plastic pentru a reprezenta bomba H.

Adrian Ghenie Untitled                                                                 Adrian Ghenie Untitled

Adrian Ghenie Untitled

             PDM: Ai impresia că în artele vizuale s-a revenit la un stil realist? 

            BY: Sfârşitul artei trâmbiţat de profeţii post-modernişti, nu a avut loc, desigur. Nu trăim sfârşitul artei, ci arta sfârşitului, o artă  în care decadenţa este principiul estetic suprem.

     Adorno spunea la un  moment dat că să scrii poezie după Auschwitz este barbar şi că după Auschwitz poezia este imposibilă. După Auschwitz, după 9/11, după Irak, nu numai poezia ci şi arta, în general, a devenit imposibilă sub forma ei tradiţională. Imposibilitatea artei? Nu, ci artă imposibilă, artă mutantă.  Barbarismul artei? Nu, ci artă barbară, artă violentă, artă post-apocaliptică. Non-sens? Nu, ci indiferenţă. Oamenii au devenit suspicioşi faţă de artă pe care o bănuie de nesinceritate, de aceea arta a devenit hiper-realistă, o artă în care realitatea este folosită ca efect special: by the way, asta explică, cel puţin parţial, cred eu, succesul tinerilor regizori de film din România. Mimetism şi parazitism. Arta mimează şi parazitează realul. Urlete, ochi daţi peste cap, sânge, spermă, lapte, realism cu maţele pe masă, realism visceral, pornorealism, dizolvarea până la confundare a graniţelor dintre artă şi viaţă. Terorealismul artei, Halloween-izarea artei, artistul "trick or treat", artistul terorist-iluzionist.

      Dacă în postmodernism predomină acumulările manicale şi lumile schizoide, acum tonul este îndreptat spre o curăţenie obsesiv compulsivă şi o ordine aseptică. Acum stilul este „in-yer-face”, ca să folosesc expresia cu care Aleks Sierz descria teatrul londonez de la începutul mileniului trei, un stil care se vrea cât mai inaparent, cât mai transparent, un stil dietetic ca o brânză de vaci de regim. Obiectele de artă contemporane sunt ca nişte bolovani, ca nişte ziduri, opace, greoie, impenetrabile, inerte, ceva faţă de care nu poţi avea atitudine, ceva de care te împiedici. Rien ne va plus. Contaminarea dintre etic şi estetic, dispariţia binelui, coruperea frumosului de către adevăr şi a adevărului de către pragmatic. Virusare, contaminare, nimic nu mai este pur, nimic nu mai este nepoluat, necontaminat, critica devine ficţiune, ficţiunea devine critică, arta devine meditaţie, grădinărit, acupunctură şi sărit cu paraşuta. După cum spunea William Gibson într-un interviu recent din revista Rolling Stones "nepoţii noştrii vor considera foarte ciudată distincţia pe care o facem noi între digital şi real sau virtual şi real. În viitor, această distincţie va fi imposibilă." Apariţia clonelor, a hibrizilor. După punk,  muzică metal, grundge, tehno, rap suntem în epoca scratch-urilor pe discurile de vinil şi a zgomotelor.

    Dispariţia  simbolurilor, a perspectivei şi a metaforei. Trăim nu într-o Nouă Renaştere ci într-un Nou Ev Mediu, trăim timpuri răvăşite, amestecate ca şi cum istoria este un ac pe un patefon uzat care sare trackurile. Astăzi nu mai este posibilă nici o transcendenţă nu datorită dispariţiei lui Dumnezeu ci a dispariţiei omului, sau mai exact a proiectului de om. Trăim un coşmar kafkian în care oamenii sunt fragmentaţi, tăiaţi în felii subţiri şi dizolvaţi ca în recenta expoziţie din New York, „Bodies”,  a cadavrelor plastifiate. Omul recent? Care om recent, nu ai ascultat ştirile azi-dimineaţă? Omul a dispărut. Despre ce fel de om mai poate fi vorba? Interesul din ultimii ani  pentru budism, dincolo de aspectele politico-istorice legate de migraţia diasporei tibetane în ţările occidentale, are legătură cu modelul de om propus de discursul budist. Pentru budişti, omul este un conglomerat de senzaţii, gânduri şi memorii. În afara acestui conglomerat nu există nimic, omul este o iluzie, o ficţiune. Fizicieni au descoperit recent că cea mai mare parte din univers este alcătuită din materie neagră şi energie neagră, etc despre care nu cunoaştem aproape nimic. Artiştii contemporani (re)descoperă vidul din centrul existenţei şi, această (re)descoperire, face derizorie orice efort de a crea sau de „a produce” sens. Maximul statut spiritual la care mai poate aspira astăzi obiectul artistic este suport pentru meditaţie.

   Jumătate din populaţia mondială, adică aproape trei miliarde de oameni, trăiesc cu mai puţin de doi dolari pe zi. Pe de altă parte, câteva sute de miliardari au la fel de mulţi bani cât toţi aceşti oameni săraci la un loc. Un miliard de oameni au intrat în secolul 21 fără să ştie să scrie sau să-şi semneze numele. Anual, 11 milioane de copii mor de foame, un copil la trei secunde. Trăim în epoca decapitărilor în direct şi a fotografiilor de la Abu Ghraib. Galeria ororilor creşte exponenţial. Artiştii nu mai sunt interesaţi să transforme realitatea, realitatea nu mai este transmutată, metamorfozată prin procesul artistic. Artiştii nu mai exprimă realul, ci îl vomită în bucăţi mari, nemestecate. Voma înlocuieşte expresia.

   „Muşti de-o zi pe o lume de se măsură cu cotul” scria deja Eminescu la sfîrşitul secolului nouăsprezece. Scurtcircuitul globalizării, scurtcircuitul timpului. Spaţiul şi timpul tradiţional au fost pulverizate. Spaţiul şi timpul tradiţional au dispărut. Trăim acum într-un prezent etern ca într-un imens balon gonflabil, un prezent ca un happening continuu, un prezent lipsit de memorie şi speranţă.