Ajungem din întîmplare pe Zülplicherstrasse,
atraşi de şuvoiul de oameni în căutare de baruri ieftine, cu
muzică bună. Tramvaiele încă mai circulă, perechile se sărută pe
sub balcoane, grupuri gălăgioase de fete tinere, bine îmbrăcate,
aleargă în toate direcţiile. Privim cu încîntare la tot acest
spectacol uman gratuit şi încercăm să ne integrăm în bucuria
generală şi atît de iute-trecătoare. Dintr-o dată ajungem în faţa
unei vitrini mai delirante decît orice am văzut pînă acum. Intr-un
spaţiu de cîţiva metri cubi, mîna şi imaginaţia unui singur om
reuşise să îngrămădească, într-un haos aerisit şi elegant, o
colecţie întreagă de obiecte splendide şi fără utilitate practică
: sticluţe de cerneluri, press-papiers în formă de animale
mitologice, şoricei zburători, încălţaţi cu pantofiori miniaturali
de catifea violet, papirusuri cu citate din autori celebri, caiete
cu pagini din frunze uscate de smochin şi coperţi pictate, vederi
cu actori din epoca de aur a cinematografului mut. În mod
miraculos, magazinul nu era închis, aşa că am intrat şi am făcut
astfel cunoştinţă cu Rolf Ormanns, cel despre care am descoperit,
în cursul celor cîteva ore de conversaţie nocturnă, că este unul
din ultimii caligrafi ai Europei. Interviul care urmează, scris cu
creionul pe paginile liniate ale unui carnet Moleskine, nu pot
desigur să redea fascinaţia acestei unice întîlniri cu o mare artă
moartă.
Bună ziua, domnule Rolf Ormanns. Sunteţi
caligraf şi proprietarul magazinului Papelito din Köln. Cum de aţi
ajuns pînă aici ? Care a fost traiectoria vieţii dumneavoastră ?
Cînd şi cum a început aventura Papelito ? De ce aţi ales Kölnul?
M-am născut la 13 ianuarie 1940, în
Düsseldorf, într-o familie de oameni de ştiinţă, deci nu s-ar
putea spune că aş fi moştenit vreo înclinaţie ereditară spre artă,
şi mai ales spre caligrafie, dar nici nu am fost împiedicat să-mi
urmez calea. Familia mea a întreţinut dintotdeauna o bună relaţie
cu lumea artistică a momentului, şi am avut privilegiul de a avea
acasă o bibliotecă mare, cu clasici ai literaturii universale în
ediţii originale. De altfel, mai apoi am studiat literatura şi
filozofia în Köln şi Berlin, iar meseria mea de bază este aceea de
librar. Calitatea de caligraf a venit abia mai tîrziu.
Aventura Papelito a debutat în 1995, după ce
m-am hotărît să îmi închid librăria şi să pun astfel capăt unei
lungi şi esenţiale aventuri. Papelito este un cuvînt spaniol care
înseamnă hîrtiuţa (rîde). Am ales Kölnul pentru că acesta este
oraşul meu adoptiv, locul studenţiei mele şi al librăriilor mele.
Aici este casa mea.
Ce înseamnă caligrafia pentru dumneavoastră
? A fost o alegere voluntară să deveniţi caligraf, sau aţi fost
ales ?
Caligrafia înseamnă, în traducere, pur şi
simplu « scriere frumoasă », şi reprezintă arta de a da formă
fizică semnelor lingvistice într-un stil expresiv, armonios şi
estetic. Caligraf am devenit după ce am fost ucenic al mai multor
maeştri, dar şi, fireşte, prin studiu şi efort indiviual;
caligrafia a început să mă intereseze încă din copilărie, cînd am
descoperit misterul scrierii, pe care am încercat să îl descifrez.
Aşa ceva nu se poate studia, e o contradicţie în termeni să
studiezi frumosul, de aceea caligrafia este şi trebuie să rămînă o
disciplină profund autodidactă, aparţinînd celui mai pur domeniu
artistic. Fireşte, alte studii de artă ajută întotdeauna. Eu, pe
langă caligrafie, am făcut şi studii de istoria artei, pentru că
m-au interesat întotdeauna diferitele contexte şi corelaţii în
domeniul artei în cele mai diferite epoci şi perioade.
Deci caligrafia este o artă…
Da, caligrafia este cu siguranţă o artă, dar
o artă scripturală. Scrisul înseamnă pentru mine a da expresie
unei idei, unei abstracţiuni poetice sau filozofice. Scrisul e
ceea ce ne pune în legatură organică, directă, cu orice limbă.
Pentru mine, caligrafia este cu siguranţă o pasiune încă
neconsumată, una din acelea care îţi impregnează treptat viaţa, şi
pe care apoi nu o mai poţi părăsi vreodată. Caligrafia în nici un
caz nu poate fi privită ca fiind ceva inutil, ea avînd încă
aplicaţii practice în invitaţii, meniuri, reclame scrise…
Caligrafia este în primul rînd un mod frumos de a te exprima.
Acest sentiment al frumuseţii este punctul de pornire pentru orice
iubire.
Care a fost punctul dumneavoastră de pornire
?
Cum am mai spus, am fost dintotdeauna
interesat de posibilităţile estetice nelimitate ale scrisului, dar
am avut într-adevăr şi o întîlnire esenţială, şi anume, un
manuscris caligrafiat al cărţii Libri tres de occulta philosophia
de Heinrich Cornelius Agrippa, care, de altfel, s-a şi născut aici
în Köln, în 1486. Un maestru de-al meu poseda un exemplar
caligrafiat al acestui studiu esenţial de filozofie ocultă
renascentistă. Faptul că toate acele idei oculte, inteligente,
stranii, despre astrologie, kabbalah, puterea magică a numerelor,
despre îngeri şi numele divine pot fi exprimate în scris într-o
formă atît de desăvîrşită, m-a făcut să îmi definesc cu mai multă
forţă drumul viitor.
Există o breaslă a caligrafilor în Germania
?
Nu există din nefericire o breaslă a
caligrafilor în Germania, exista acum foarte puţini caligrafi
instruiţi şi care speră să aibă succesori în această artă. Eu
însumi mă simt destul de singur din acest punct de vedere.
Cum de continuaţi să vă ocupaţi de
caligrafie în această epocă subjugată de tehnoredactarea
computerizată şi de e-mail ?
Caligrafia este o artă în continuă evoluţie,
este una dintre puţinele arte care a rămas vie, pentru că oamenii
au căutat întotdeauna modalităţi de a se exprima prin scris în mod
estetic. În plus, cred că acum se scrie de mînă la fel de mult ca
înainte. E adevărat că descoperiri relativ recente precum e-mailul
ocupă un loc din ce în ce mai conturat în existenţa contemporană
dar, după o vreme, fiecare se întoarce la scrisul de mînă,
înţelegîndu-i adevărata valoare şi forţă expresivă.
Cînd spunem caligrafie ne gîndim poate în
primul rînd la scrisul oriental. Poate deveni şi scrisul european
o formă de caligrafie ?
Fireşte, caligrafia îşi are rădăcinile în
scrierea din ţările orientale, unde documentele religioase din
lăcaşurile de cult erau împodobite cu astfel de scrieri.
Caligrafia germană reprezintă practic un împrumut din această
tradiţie milenară. De aceea am considerat esenţial pentru evoluţia
mea să învăţ cîteva limbi orientale, printre care persana, care
este o operă de artă în sine. Am lucrat pînă acum pentru cîteva
companii publicitare, care doreau să îşi exprime mesajul într-o
scriere care să imite modele deja existente din scrierea
orientală.
Cum arată o zi normală din viaţa
dumneavoastră ?
Cea mai mare parte a timpului mi-l petrec în
magazinul meu, care este deschis de dimineaţa pînă seara, fără a
avea un program fix. După ce închid magazinul, mai lucrez o vreme
la biroul meu de scris. În aceste ore de singurătate îmi place să
mă bucur de lucrurile simple, de exemplu, îmi place să fumez pipă,
să amestec cerneluri, să ascult muzică barocă.
Ce fel de clienţi aveţi ? De unde vine marfa
expusă aici ?
Clienţii mei sînt, fireşte, foarte diferiţi,
de toate vîrstele şi toate nivelurile de educaţie şi care vin din
toată Germania. Ceea ce îi apropie este dragostea pentru scris, şi
o curiozitate vie pentru modalităţile în care acesta poate fi
transformat în artă. Mărfurile mele vin din toată lumea, le adun
de peste tot pe unde călătoresc, din multe ţări din Europa,
fireşte, dar şi din Japonia, China sau America, pentru că nevoile
şi dorinţele clienţilor mei sînt foarte diverse. Am încercat
întotdeauna să am un stoc important de cerneluri din cele mai
diferite, pene şi peniţe de scris, dar şi maşini de scris şi,
bineînteles, hîrtie ; am de vînzare o mare varietate de hîrtie de
scris, pornind de la cea din mătase florentină, pînă la hartia
cehă, renumită pentru fineţea ei. Ce se vinde acum foarte bine
sînt faimoasele carnete Moleskine, aşa cum aveau Van Gogh, Picasso
sau Hemingway, pentru că oamenilor le-a plăcut dintotdeauna să se
reîntoarcă la tradiţia marilor maeştri. Apoi mai am o mare
varietate de albume, dosare, caiete, jurnale şi în general tot ce
are legatură cu scrisul, toate tipurile de hîrtie de scris care
servesc diferitor scopuri.
Există în Germania un sentiment al
frumosului, al decoraţiunii?
Ah, aceasta nu este o sentinţă care poate fi
dată atît de uşor sau de direct. Nu pot să spun dacă acest
sentiment al frumosului este german, cred că poate fi considerat
mai degrabă internaţional. Iar înclinaţia spre decorativ nu este
ceva specific german, este ceva care se transmite prin contact
uman, probabil că în România este la fel de pronunţat ca aici, dar
în alte feluri, pentru că tot timpul vor exista oameni pe care
aceste aspecte să îi intereseaze şi oameni cărora nu le spună
nimic. Şi acest lucru va fi valabil întotdeauna, atîta vreme cît
va exista civilizaţia, nu credeţi? Trebuie să simţi cu adevărat o
încantare vis-a-vis de aceste lucruri, să preţuiesti cumva
frumosul… Ca acum, de exemplu… Nu ?
Da.
 |