Poveste de pe la noi

 

de Lucian Mândruţă

 

 

Cînd prinţul o văzu, îi căzu faţa. Faţa lui frumoasă, cu articulaţii de titan şi muşchi biomecanici. Uşor unsuros, gestul lui de curtoazie sfîşie aerul din jurul prinţesei cu un sunet foarte asemănător cu cel al ceainicului în clocot.

- Emoţia e asemenea unei păsări cu aripi de hîrtie umedă în zori, îi spuse prinţul.

De-o vîrstă cu norii, era conştient că bruma lui de cunoştinţe poetice, exhibată chiar,  poate produce dureri interioare şi gîlci.

Prinţesa stătu locului. Era o fiinţă diafană, uşor dospită, mîndră de cîrma corabiei sale ancorată în portul viselor.

- Nicidecum, prinţe, răspunse în dialectul Curţii folosit la ocazii speciale, între care şi  rebeliunea populară.

- Sunt gemeni ? întrebă prinţul privind la munţii de asfalt desenaţi pe peretele sălii de primire.

Fereastra respira liniştit, iar papagalul sacru, sacrificat în cinstea venirii fetei îşi povestea cu ultimele suflări, viaţa.

- Întotdeauna, îi răspunse blînd prinţesa, ridicîndu-se pentru a trage cortina peste această scenă lungită şi, dealtfel, inutilă.

Să vorbim despre altceva, chiar acum, aici, pe foaia acesta de hîrtie pe care se tîrăsc cuvinte uzate şi lungi, cu aerul plictisit al unui limax proaspăt ieşit de sub vreo piatră.

 

Camera părăseşte în acest moment palatul în care se desfăşura conversaţia abia relatată. Muşchii subţiri ai operatorului, ca doi şerpi, scoaseră capetele de sub cămaşă şi sîsîiră uşor.

- E vremea laptelui cald şi al crimei pasionale, se auzi în şoaptă de undeva de dedesubtul paginii pe care scriu.

 Girafa păşi atent peste cele doua ligheane în care se testau răţuşte de jucărie. Fără nici un motiv, peisajul începu să se clarifice.

 

Iată :

sau iubit în faţă, palatul princiar (patru stele, descris la pagina 254 din Ghidul Michellin. Fără încălzire centrală ) lateral, locuinţa paznicului, formată din două dopuri de plută aruncate afară de şampania tîrzie a asfinţitului. În fundal, diametral opus, satul plebeu spre care gîndurile noastre se duc cu acel interes fals al cîinelui pentru stăpînul, dar mort.

 

În centrul satului, fîntîna emitea încet radiaţie gama. Cu doniţele de plumb pline, fetele satului soseau încet, pe şenilele gîndurilor de mai bine. Alături de ele, băieţi obraznici îşi despicau obrazul cu vorbe ce nu puteau ieşi pe gură.

- Ohrid, Macedonia, se auzi o voce din off.

Evident, era o minciună. Casele de acolo nu se înfundau în temeliile de pluş, iar iarba nu scotea sunetul acesta apatic la contactul cu bunul Dumnezeu.

 

Aici o găsim pe Elena. Mîngîiată de renunţarea la tot ce e omenesc, fata îşi făcuse culcuş într-o viroaga de lîngă castel. Jefuia greierii mecanici de baterii şi trăia făcînd cu ochiul  pentru o părere de rău a turiştilor. Era destul. La vîrsta ei, trebuind să meargă la şcoală, încerca să-şi construiască o pereche de pantofi cu aerul sigur al unui pilot de curse care se urcă într-o maşinuţă de bîlci. Era obosită, iar firul ideaţiei, din care îşi împletea pantofii, devenea tot mai subţire şi mai neconvingător. Era îndrăgostită de prinţ, cu alte cuvinte inima ei ştergea ca o gumă scrisorile imaginare ale celorlalte iubite imaginare ale prinţului.

 

Ne apropiem acum de zidul castelului. Aparent robust, de fapt material şi leneş. Pietre căsătorite din interes unele cu altele. Mortar de zîmbete, gesturi politicoase şi renunţări.  Printre crăpături, iarba prost crescută. Destul decor pentru o dramă de proporţii, cum ar fi înfrîngerea echipei naţionale a satului în partida de rînjete ofensatoare cu satul vecin. Dar nu.

 

E, totuşi, Evul Mediu. Oamenii trăiesc încet, aşa de încet că nici nu înţelegi ce fac.

Iată, să-l luăm pe acest ţăran lăcătuş. În faţa focului descris de o funcţie pătratică, îşi face curaj şi suflă răcoritor, proaspăt spălat pe dinţi. Fulgii de zăpadă care îi ies din gură ne amintesc de o reclamă celebră. Ceaunul atîrnat la flacără vibrează condescendent, iar familia sa îl părăseşte după cîţiva ani, din cu totul alte motive.

 

Sau potcovarul. Înarmat cu o găleată rece şi albastră, el ştie că nu mai e mult.

Ori femeia cu ziua. Închiriată de Evoluţia Naturală, ea nu ştie decît să dea cu mătura în urma speciilor

care dispar, aparent nu îndeajuns adaptate felului în care scriu.

 

“E temniţa în ars, nedemn pămînt.” Condamnaţii stau buluciţi la uşa mică şi deschisă, pe care nimeni nu mai încape să iasă. Au fost îngrăşaţi înadins în celulă. Acum, cu uşa deschisă şi anunţul de eliberare postat pe poarta castelului, se poate spune străinătăţii că în acest regat nu mai există deţinuţi politici. Desigur, prinţul nu ştie de toate acestea. Scîrbit de slugărnicia curtenilor, el se refugiase demult în studiul iubirii extatice, în care scop folosea dansatoare de night-club din care extrăgea în prealabil simţul critic cu ajutorul unei seringi veterinare. Doar prinţesa, adusă în vizită de părinţii săi acum sălbatici, reuşise să-i strice ritualul zilnic.

 

Prinţul făcu gargară cu orele după-amiezii şi se spală pe ochi cu lichidul obţinut din topirea limbilor ceasului din turn. Aşa era mai bine. Iar fericirea lor, deplină. Nici unul nu ştia însă ce se pregătea la cîteva mile distanţă, peste satul în care un taraf local arunca versurile următoare : “Te-am iubit, să moară mama, te-am iubit cu foc...”

 

                                        ***

 

Să mergem deci mai departe şi să ne oprim puţin asupra unei alte scene.

Locul : sălaşul Răului.  Elementul negativ. Locuitor al unei peşteri mici de dimensiunile unui ou de prepeliţă stricat. Muşchiulos, însă tandru. Neras, dar fără ochelari.  Într-o poieniţă dominată de o scorbură de sinteză, sudată prost într-un copac numai fire şi ţevi, Răul făcea planuri pentru o acţiune complet nejustificată asupra tinerei perechi.

- Soarele trebuie să apună pînă la urmă, îşi spuse Răul, conştient că firul povestirii a devenit dintr-o data plicticos şi previzibil. Fără remuşcări, îşi continua meditaţiile.

- Voi merge la castel. Ei îi voi deforma talia, scobori sînii şi ascuţi limba. Lui îi voi da puterea de a face acelaşi lucru ore în şir, complet indiferent la ceilalţi. Deasemeni îi voi înnoda artera femurală în formă de inimă, iar ei îi voi pescui în albastrul ochilor cadavrul unui cîine înecat în copilărie şi pe care îl iubea. Toate acestea sunt posibile în urma invenţiei magnetului, datorată lui Roger Bacon.

 

Şi-aici, Răul îşi făcu cruce. Îl învăţase un călugăr complet indiferent la aparenţe şi, de asemeni, urît mirositor. Sau nu, ăsta era un loc comun folosit de mai mulţi autori pentru a descrie călugări la a căror serenitate şi ordine interioara nu pot ajunge nicicum.

 

Anyway, Răul porni spre castel. Soarele se lăsă încet peste sat. Mirosul de fîn se agăţă la centura de castitate a fetelor şi-şi băgă vîrful limbii în lacătul supradimensionat. Era cald şi bine ; la brîul flăcăilor morţi, cheile de la casa de bani săltau în ritmul bocitoarelor cu ziua. În sat era epidemie de ciumă. Răul nu se putea bucura însă : ciuma era de la Dumnezeu, iar locuitorii satului nici măcar nu se gîndeau să-l considere vinovat.

 

***

 

Starea de veghe îi făcea rău Răului. Deja simţea nevoia să delireze : venalitatea intrinsecă a bancherilor spunea multe obişnuitului consumator de abur la baia comunală. Se mişca greu şi apatic. Ajunse la castel : locul egal cu sine însuşi la care se închina soarele geometriei euclidiene. Strîmt, ars, despicat în muchii de lumina mediteranei. Ziduri delimitate de umbre.

 

“Eram în colţ pătat de umbra grea

Pustiu, răsăritean şi cald era...”

 

Privi spre uşa înaltă de lemn abia aţipit.

 

Prinţul şi prinţesa şedeau la cină. În spatele lor, doica sorbea dintr-un pahar de plastic. În gîtul ei, apa minerală se destrăma în stropi grei, numai buni de puşi pe petalele trandafirilor din vederile kitsch. Vampiroaică, însă vopsită blond, doica îşi cunoştea locul în lume şi tipul bateriei de la pace-maker.

 

Masa, lungă, aşa cum s-ar crede. Ceainice sibilinice, lumînări şi pietre de pavaj puse pe şerveţelele de hîrtie lucioasă, din aceea pe care se tipăresc Biblii. Cărţi nepermise aici la castel, unde tot ce se putea citi era adunat într-un manual numit chiar aşa : “Cum să ştii totul pentru prinţi”.

 

El îl citise cînd era mic. Îşi aducea aminte prea puţin. Degetele îi crescură brusc şi se încolăciră, ca vrejul de fasole, pe furculiţă. Prinţesa deschise ochiul acela al minţii care ne ajută să deosebim adevărul de minciună şi stofa de lîna pură de starea de somnolenţă de după baie. Răul intrase în cameră.

- Prinţe, şopti prinţesa făcînd o piruetă pe suprafaţa îngheţată a gramaticii. Dor absolut, mica dezinteresare, albastru aş vrea plăpînd, dar nu mă are. În ultimele zile am avut îndoieli, dar nu mă închin cu toate acestea curajului prăpădit de a lungi vorbele.

 

Prinţul continuă să mănînce. Îmbucătura lui se compunea din foarte multă sare, peste care presărase pe ascuns ierburi rupte într-o excursie cu părinţii afară din castel.

 

Îşi dorea de mult să fie părăsit astfel.

 

Ştia deja că prinţesa are un ochi mai mare decît celălalt - şi astăzi îi văzuse şi umbra, pe perete, desenată de focul din şemineu. Cu siguranţă că nu i-ar fi plăcut s-o scoată la turnir, într-o zi cu soare. Toţi ceilalţi cavaleri ar fi rîs pe ascuns de umbra alesei lui. Doica numără în gînd particulele elementare rezultate dintr-o ciocnire atomica, în micul accelerator de particule care este cîteodată plictiseala omenească. Focul din şemineu îşi drese vocea.

- Desigur, se grăbi prinţul. Poate ca vei voi să pleci chiar acum, astfel încît noaptea care a trecut să fi fost ultima împreună, iar apa cu care ţi-ai spălat ochii să ajungă, după o lungă călătorie prin canalizare, odată cu tine la mare.

Degetele prinţului creşteau mai departe, legînd furculiţa de farfurie şi de piciorul mesei, într-o aglomerare de crengi şi frunze între care păianjenii vicleni ai regatului îşi rezervaseră deja locuri.

 

Elena se trezi brusc, în şanţul ei mărginit de vorbele frumoase ale diferitelor asociaţii de caritate. Îşi măsura încheietura mîinii cu un aer sever. Erau 8 centimetri, toţi acolo, la locul lor. Nimeni nu-i furase dimensiunile în cursul ultimei ierni molatice, în care fata hibernase absolut dezinteresat.

 

Prinţesa plecase deja. Dorul de casă o trăgea înapoi acasă, împreună cu un elastic lung montat de părinţii ei şi de prejudecăţile unei lumi burgheze în care nu era greu să greşeşti. Aşa că ajunse repede.

 

                                        ***

 

Procurorul districtual intră în cameră cu un aer aferat. Era cel mai important tip din regat, după prinţ, şi asta pentru că aşa am decis acum. La mîna stîngă îi atîrnau scalpurile dosarelor prinse în flagrant : risipa de hîrtie îi venea ca o mănuşă, iar aerul aburit al după-amiezii îşi scobea o scorbură în tîmpla lui dreaptă.

 

- Prinţe, am deschis uşa puşcăriei. Dar nu iese nimeni. Îmbucăturile pregătite pentru după-amiază zac nemestecate pe drumul spre pivniţă. Iar paznicii au adormit în spiritul celei de-a cincea mineriade. Ar fi de făcut ceva ?

 

Prinţul se ridică încet spre mijlocul camerei. De cînd îşi concediase poeţii, plutea în aerul rarefiat. Îi plăcea să fie lăudat, cu măsură. Ţinea loc de dragostea părinţilor săi, pierduţi cu trei pagini mai devreme. Dar şi de o bicicletă pe care economia modestă a regatului refuza s-o fabrice cu două roţi, considerînd-o cosmopolită.

 

- Aş vrea să am chelia ta, magistere, spuse prinţul. Aş ridica pe ea un minaret cu un turc mic în vîrf care să-şi strige peste pustiul lipsit de păr chemarea la rugăciune. Dealtfel inutilă, întrucît am stabilit că

Allah nu există. Dar nu ştiu ce să facem cu prizonierii.

 

- Sunt prea graşi, ilustre. Au mîncat mult şi nici unul nu vrea sa alerge. Ar trebui să ne rugăm rabotezei.

 

În piaţa principală a castelului, prinţul adusese o raboteză verticală. Iubitor al progresului tehnic, dar aflat cu mult înaintea contemporanilor săi, spera măcar să înceapă un nou cult. Aşa că raboteza fusese puţin modificată : i se adaptaseră 100 de suporturi de lumînări şi pe cutia de viteze fusese pictată, în stil bizantin, imaginea unei serpentine de şpan. Într-un efort de răspîndire a noii credinţe fuseseră comandate cîteva mii de tablouri reprezentînd maşina în funcţiune şi intitulate chiar aşa : "Raboteza cu şpanul".

 

Regatul nu era foarte încîntat. Vechiul lor zeu era mai uşor de înţeles : îl chema Gelu şi arata ca oricare dintre supuşi. Doar că purta pălărie şi un pled rusesc decorat cu garoafe. Îi plăcea să bea puţin, dar cui nu-i place ? Nimeni nu se supăra cînd venea duminica dimineaţa la biserică şi îl găsea pe Gelu dormind în icoane, cu nasul roşu puţin umflat şi pledul murdar de noroi.

 

                                        ***

 

Bicicletele sălbatice îşi ridicară ghidonul în vînt. Mirosea a străin. Speriate, o luară la fugă spre pădurea din umbra satului. Cele mai multe erau bătrîne şi alergau greu. În farurile sparte îşi făcuseră culcuş cîţiva amperi de cîmp. Ar fi fost o pradă uşoară.

 

Dar nu erau cicliştii, oamenii aceia cu pantalonii suflecaţi şi punga de plastic făcută coif. Doar o fată.

 

Elena se trezise de-a binelea şi mergea pe cîmp fluierînd încetişor. Învăţase de la o locomotivă din triaj, care de fapt o şi crescuse. Picioarele ei nu atingeau pămîntul, pentru că acesta se ferea. Ajunse la gardul fabricii.

 

Mica industrie a satului se specializase în extragerea speranţelor din adolescenţi şi comercializarea lor sub forma unei pudre albe, numită popular “absurdită”. Aceasta se priza pe nas şi nu avea nici un efect. Succesul ei comercial părea că vine din puterea exemplului : Prinţul era cel mai mare cumpărător de pudră.

 

                                        ***

 

Speranţele noastre le-am dat iernii

Dudele din copacul plantat fără să ştim ce plantăm zac

pe sol

Prin puterea gravitaţiei

Albastrul s-a stricat în ochii albaştrii

De prea mult stat la semafor

 

O, nu ştiu de ce mergem în direcţia aceasta

Sau în oricare

Nu ştiu semne mai dureroase

Decît cele de circulaţie

 

Înainte, înapoi,

Dorm,

Mă trezesc

Zile,

Nopţi.

 

Aşa scria poetul curţii, într-un colţ al castelului obişnuit cu eclipsele. Barba îi curgea în valuri pe pieptul sărăcăcios. Apa din corpul lui reprezenta circa 70 la sută. Zicea mai departe, gelos pe drumul spre Feteşti, pe măsură ce antidotul îşi făcea efectul.

 

Zilele stau frînte.

Nopţile le-am pus la frigider.

Pana mea mecanic aburită

Se învîrte chiaună în călimară

 

Poetul, cu totul incapabil de succes, îşi ducea crucea săltînd uşor la fiecare pas. Piciorul drept îi era uşor mai sinuos decît stîngul, iar degetul mare, care ieşea din context, îşi punea amprenta murdară pe această scenă grăbită pe care nu mai am chef s-o descriu.

 

Elena sosi în faţa castelului. Pieptul îi tresălta uşor : în aerul de deasupra lui, un ţînţar urca în curentul ascensional termic, mulţumit că nu trebuie să dea din aripi. Era cald şi bine, ca într-o carte de Ilf şi Petrov.

 

- Dar cine mai sta să dea pagina ? Ori cine a scris aceste rînduri ? Şi lumea aceasta, pipăind pe dinăuntru foaia de hîrtie, încotro se duce ? Care e dumnezeul ei, ori legea ei de evoluţie naturală ? Cine îi este Darwin şi cine  Patrick Poivre D’Arvor ? -

 

Elena ştie bine unde se duce. Dintre toţi, ea are ideea fixă cea mai puternică : Get the Prince.

Îndrăgostită şi uşor îmbrăcată, Elenei îi lipsesc banii, bunăvoinţa, apa sfinţită şi aspectul acela competitiv pe care vulturii pleşuvi îl admiră sincer. Elena e o femeie fatală în orice privinţe : ca mamă, ea ar fi dat naştere unor copii. Ca elevă, şi-ar fi făcut temele. Ca femeie îndrăgostită, şi-ar fi mărturisit sentimentul sincer pe o carpetă atîrnată în camera cea bună. Şi în care prinţul ar fi purtat ciorapi mulaţi pe picioare şi tolba cu săgeţi ascuţite de atîta post.

 

Mi-e foame, îşi spuse Elena, care uitase să-şi ia medicamentul cu care nu-ţi mai e foame.

 

                                        ***

 

Primeau pachete din cer. În fiecare zi deschideau căsuţa poştală şi căutau în ea, cu înfiorare mistică. Înştiinţarea era o hîrtie mică, mototolită, scrisă cu pixul.

 

Vă înştiinţăm prin prezenta ca v-a sosit coletul din Cer, în greutate de.... grame. În conformitate cu Legea nr..., coletul va fi păstrat timp de 30 de zile lucrătoare. Vă rugăm...

 

Fugeau apoi spre Oficiul poştal. Chiar aşa, fugeau. Chiar dacă aveau lecţii, ore, orice treburi. Era un singur oficiu poştal unde se primeau pachete din Cer. Înăuntru, oamenii stăteau la coadă cu un aer prefăcut umil. Cum ar fi putut fi umili, ei, care primeau pachete din Cer ? Pachete care miroseau a Cer şi care conţineau lucruri făcute din materiile acelea speciale care se găsesc numai acolo. Croite conform modei de Sus... Sau bune la gust, cum numai îngerii pot mînca.

 

Pachetul din Cer se păstra în întregime. Chiar şi cutia de carton. Toate ambalajele diferitelor obiecte şi accesorii. Folia de polietilenă, şi ea, stătea mărturie că vine de Acolo.

 

Şi apoi, plecau pe stradă îmbrăcaţi cu lucrurile primite. Mestecînd guma din Cer şi privind la ceasul mai strălucitor ca aerul dimineţii. Proaspăt venit, încă mirosind a Cer !

 

( din jurnalul unui deţinut al castelului )

 

                                        ***

 

- Ce spuneţi de lucrurile acestea, prinţe ?

Procurorul districtual terminase de prezentat o lungă listă de trădători. Pe ea zăceau notate şi ultimele două zile, pe care prinţul le pierduse trîndăvind, lucru ce dusese la oarecări probleme în regat. Dar care nu-i puteau fi imputate. 

- Sunt oameni care nu mă plac, văd bine. Am sa înalţ steagul albastru, care indica furtună pe mare. Să ştie toată lumea că nu se mai poate trece de geamandura linguşelii.

- Prinţe, fidelii vă aşteaptă în sala de consiliu. Duşmanii taie frunze la cîini, într-o inactivitate voită, pe care agenţii mei nu se sfiesc s-o califice. Întreg regatul ezită între deglutiţie şi regurgitare. Revoluţia bate la uşă. Trimite faxuri. Arde cărţi de joc în piaţa publică. Oamenii scriu pe ziduri ce-şi aduc aminte din visele de azi-noapte. Apoi uită să plece la slujbă, în aşteptarea unui Interpret.

 

Prinţul oftă, ca în orice operetă bună, respirînd astfel încît pana de păun de la pălărie să fluture uşor în vînt. La 10 metri de ea, zidul roz al castelului, decorat cu arabescuri şi sclipici, se dădu respectuos la o parte.

 

Elena era pe aproape. Nu destul de aproape. Timpul îi fugise din ceasul de la mînă şi vederea se zbătea să-i scape din ochi. Trecea printr-o criza identitară : ar fi vrut să poată dormi, pentru că îşi uitase într-un vis buletinul.

 

                                        ***

 

Nici nu mai ştiu unde am lăsat Răul. Cu siguranţă însă că nu şi-a putut face de cap. Planurile sale, cu mult diferite de ale mele, au fost divulgate de unul dintre ziarele de dimineaţă. I-am urmărit pe cei care le cumpără. Unul a mers la băcănie şi şi-a cumpărat un borcan de iaurt. Altul a plecat mai departe, tîrşîindu-şi papucii cu vîrful întors, amintire de la Paşa de Vidin. O doamnă a citit articolul şi a trecut la o altă poveste, în timp ce tramvaiul îi trecea peste sacoşa în care pisica buna de dus la doctor zîmbea încercînd – inutil - să dispară.

 

Răul îşi luase numele de Naşpa, se tunsese buzz şi stătea la o răspîntie, aşteptînd tinerele fete dornice să înceapă o carieră de model. Panta pe care pornise n-avea cum să-l ducă la nimic bun. Ar fi vrut să strice ordinea lucrurilor : să scoată planetele de pe orbită, steagul de pe turn şi figurile din capul prinţului. Dar aici nici nu există vreo ordine a lucrurilor. Doar tăcere, foi virtuale de hîrtie şi o dorinţa incertă de a mai scrie cîte ceva. Dincolo de castel şi de sat este doar marginea de la monitorul pe care scriu. Pînă acum, nimeni n-a reuşit să străbată golul acesta fără semne şi să-mi cadă pe birou. Ştiu că Elena ar vrea. Poate şi prinţul, pentru că n-are încredere că voi fi suficient de respectuos.

 

***

va urma