Animalul roz

  de Horia Gârbea

        

         

În ziua Gulum a lunii Bakur soarele răsărise parcă mai devreme ca de obicei. Vu-Vu îl saluta corect dar rece, după tradiţie, fără să adauge nici un gest de curtenie în plus. Se întrebă încă o dată dacă răsare atît de devreme că să facă în necaz oamenilor sau, pur şi simplu, calendarul, alcătuit de Og-Og, sau mai bine zis atribuit acestuia, că era mult de-atunci, nu era complet greşit. De mulţi ani Vu-Vu constatase că în acelaşi timp al anului soarele răsare mereu la ore diferite.

        Bătrânii spuneau că înainte era un alt calendar, al lui Jik-Jik, mult mai bun, cu 12 de luni aproximativ egale dar, venind la putere, Og-Og îşi impusese propriul său calendar. Asta dacă bătrânii învăţători, ramoliţi cum erau, cu mintea dusă din cauza fumului de yuya, pe care-l inhalau toată ziua, nu uitaseră. Oricum, erau chestii vechi, chiar şi Og-Og fusese dat la leoparzi de vreo 14 ploi. Era mai bună măsurătoarea timpului în ploi, aşa erai sigur că nu te înşeli prea tare. Dar ce să faci, fiecare conducător avea orgoliul propriului calendar.

        Vu-Vu se gîndea uneori la asta, alteori însă fumul de yuya sau sucul de kao îl ameţeau atît de tare încît nu se mai gîndea la nimic. O luă spre piaţa satului unde culegătorii începuseră să-şi împartă fructele după tradiţie, în ordinea venirii. Se pomeni că-i invidiază. E drept că se sculau devreme, dar terminau repede treaba, împărţeau fructele şi gata. Ei, vânătorii, chiar dacă lucrau doar o dată la cinci răsărituri, îşi riscau viaţa. De pescari era şi  mai rău. Trebuiau să iasă cu barca la fiecare trei răsărituri iar malurile se umpluseră de crocodili. Nici nu apucau să se suie în luntre şi cîte un bot înhăţa  unul şi-l ducea la mlaştină. Pe urma hoitul mirosea multă vreme, căci crocodilii nu-l mîncau imediat, că doar nu erau proşti. Nu putea fi luat şi aruncat la leoparzi, ca orice mortăciune, căci crocodilii îl păzeau.

        Unii spuneau că crocodilii sînt mai deştepţi ca oamenii. Vu-Vu nu credea. Crocodilii erau mai mult vicleni, ceea ce era altceva. Mai deştepţi decît oamenii erau doar elefanţii. Era şi normal, erau atît de mari şi trăiau foarte mult. Un om care ar fi trăit cit un elefant ar fi adunat o înţelepciune extraordinară.         

        Poate că şi furnicile era deştepte, oricum, tradiţiile lor erau mai solide. Ca probă că făceau sate mari, în care încăpeau mii de indivizi şi care erau identice, cum oamenii n-ar fi reuşit niciodată să construiască. Dar furnicile erau altceva, erau prea mici.

                Aceasta fusese de altfel tema dizertaţiei lui Vu-Vu cînd dobîndise centura de luba. Vorbise despre raportul între mărimea trupului şi deşteptăciunea minţii. Nu ocolise capcanele dintre care asta cu furnicile fusese cea mai grea. Argumentase convingător de ce şerpii, deşi erau mari, nu se puteau compara cu caprele, care erau aproape la fel de inteligente ca tapirii. Asta din cauza că şerpii erau mai mult lungi iar prin mărime se înţelegea o dimensiune întinsă pe toate cele trei direcţii din spaţiu. Ca dovadă peştii, oricît de mari, pentru că erau lăţiţi numai pe două direcţii, erau mult mai proşti decît şobolanul de apa care se hrănea cu peşti.

                Ca să-l încurce, unul dintre judecători îl întrebă dacă nu cumva ariciul, care este un ghem cu cele trei dimensiuni aproape egale, e mai deştept decît omul. Şi dacă purcelul de rîu e mai rotunjor decît crocodilul, deci mai deştept, de ce crocodilul îl mănîncă pe purcelul de rîu şi nu invers.

        Vu-Vu răspunsese că raportul între dimensiuni este important numai în măsura în care mărimea lor absolută este destul de mare şi cu aceasta idee cucerise centura de luba. Doar doi candidaţi din vreo zece fuseseră atunci investiţi cu semnul acesta de înţelepciune virilă.

        Acum se gîndea cu oarecare amărăciune că nu i-a adus mare lucru. În afară de dreptul tradiţional la a treia femeie şi de privilegiul de a primi în fiecare an trei creiere de maimuţă, nu avea nimic în plus.

        Atîţia şi atîţia oameni care nu aveau luba ţineau cîte femei voiau şi isi puteau permite. Doar că trebuiau să le împartă cu orice alt bărbat de acelaşi rang, după  rînduielile astea noi. Cît despre creierul de maimuţă, delicios nu-i vorbă, anul se lungise atît de tare în ultimul timp că aproape nu mai ajungea să se bucure.

        De altfel Vu-Vu nici nu avusese decît două femei iar una fusese dată la leoparzi demult.

        Vu-Vu credea că moravurile decăzuseră şi că tradiţiile ar fi trebuit respectate mai strict. Nu mai avea mult pînă să devină învăţător. Poate nici zece ploi. Ca orice bărbat vînător, se resemna mai greu să devină învăţător, atunci cînd se apropia vîrsta. Era oarecum ruşinos să fi hrănit de alţii şi gata de a fi sacrificat în caz de foamete. Spre deosebire de alţi bătrîni care se duceau singuri la Minga aruncîndu-se în cataractă cît mai puteau să umble, el nu prea avea chef să-l vadă pe zeu din proprie iniţiativă. Voia să plece din trupul lui într-o dimineaţă, devreme. Apoi, seara, după ce învelişul ar fi fost dat la leoparzi, n-avea decît s-o ia spre Minga, încetişor, ca fiecare.

        Scuturîndu-se de lene, după ce-şi aduse fructele acasă, Vu-Vu plecă spre pădure singur. Nu era zi de vînat, dar trebuia să culeagă yuya. Tradiţia cerea ca bărbaţii să-şi culeagă yuya singuri pentru că era în fond vorba de un viciu. Totuşi destui trimiteau pe alţii plătindu-le cu ceva în schimbul trîndăviei, căci yuya  se culegea greu. Avea el dreptate : moravurile decăzuseră.

        Se gîndea la asta foarte absorbit cînd, deodată, simţi prezenţa unui animal. Era un animal mare, simţi el, şi, concentrîndu-se, îi auzi chiar răsuflarea. Trebuia să fi fost pe moarte, horcăia. Se apropie de locul de unde venea sunetul cu suliţa pregătită. Animalul era acolo. Dormea sau trăgea să moară. Era un animal neobişnuit. Cît o maimuţă mare dar cu o piele neagră şi lucioasă ca de şarpe cu pete regulate galbene ca ale salamandrei. Doar labele de sus erau roz şi faţa la fel, aproape purpurie.

        Vu-Vu se întreba dacă să-l străpungă. Dar nu era zi de vînat şi legea îl oprea. Ar fi putut doar să se apere, însă animalul nu era periculos. Deodată se trezi, poate simţindu-se privit, şi Vu-Vu se aştepta să fuga în desişuri. Totuşi nu !  Deşi era speriat, animalul se ridică la fel ca un om şi îl privi fără să o ia la goană. Semăna cu un om, stătea drept. Nu era atît de înalt ca Vu-Vu sau ca alt om din sat, dar nici foarte mic nu era. Rînjea la Vu-Vu la fel ca o maimuţă. Apoi scoase citeva sunete.

        Limba creaturii era foarte diferită de a oricărui animal. Ca vînător, Vu-Vu înţelegea graiul maimuţelor şi al leoparzilor la fel ca oricine. Pe al cîtorva pasări îl şi vorbea curent, încît le putea păcăli oricînd. Vorbirea animalului roz era însă mai aproape de cea omenească. Avea multe sunete.         Deşi i se părea absurd, pentru că animalul nu fugea, Vu-Vu încerca să se înţeleagă cu el, vorbindu-i puţin batjocoritor aşa cum se vorbeşte cu copiii sau cu şoarecii casei. Animalul păru că răspunde. Apoi întinse spre el mîna în care avea ceva. Era ca o piatra şlefuită, bine şlefuită şi cu muchiile foarte drepte. Părea uşoară.

        Vu-Vu era un om foarte înţelept. Toata lumea recunoştea asta, chiar cei care nu-l îndrăgeau. Isi spuse că animalul roz nu putuse ajunge brusc acolo, unde de atîtea ploi nu fusese văzută asemenea creatură. Nu putea fi vorba decît de o migraţie, trebuie să fi fost mai mulţi. Nici un animal nu umbla de unul singur. Dacă ar fi fost şi bun de mîncat, hrana satului putea fi asigurată multa vreme, mai ales că era un animal mare şi părea uşor de vînat.

        Cum se gîndea aşa, animalul începu să meargă, exact ca un om, numai pe labele din spate, şi să facă semne chemătoare spre el strigînd. Atunci Vu-Vu, văzu între copaci o piele mare, albă, de care atîrnau un fel de liane groase . Un capăt al pieii atîrna în crengi, alta căzuse pe pămînt. Vu-Vu se apropie şi o atinse. Era uşoară ca pielea de pasăre dar de la ce pasăre să fi provenit ? Animalul roz continua să ţipe fără rost şi arăta spre cer.

        Vu-Vu era obişnuit să raţioneze şi o făcea foarte repede. Creatura nu putea să fi venit în zbor, pentru că nu avea aripi. Dar faptul că făcea semne în sus putea să arate că vrea să ii comunice lui ceva. înseamnă că animalul neobişnuit era înţelept. Cît un tapir ? Cît o maimuţă ? Sau poate mintea lui se apropia de a omului ? Dacă era aşa, de ce arăta spre cer, locul unde sălăşluiau monştrii care aduceau trăznetul şi nu spre pămînt, locul tradiţional al zeilor ?

        Animalul roz turuia înainte ca un papagal. Faptul că părea prietenos, mai prietenos decît orice animal, chiar decît şoarecii de casă, că folosea o limbă atît de complicată îl convinse pe Vu-Vu că are de-a face cu o fiară înţeleaptă. Era clar că nu trebuia să ajungă în sat, pentru că un animal atît de mare putea fi viclean şi mai ales periculos dacă se înfuria. Crocodilul şi leopardul erau cele mai bune exemple.

        Trebuia făcut ceva cu el. Şi încă foarte urgent.

        Vu-Vu ajunsese la vîrsta la care un bărbat este în stare să ia hotărîrea cea mai potrivită într-o situaţie absolut nouă. Nu conta dacă fiara era sau nu periculoasă, bună sau rea la gust, singură sau însoţită de o turmă numeroasă. Ea trebuia oricum analizată de cît mai mulţi oameni cu minte şi experienţă. Şi-apoi situaţia era atît de extraordinară, încît nu mai era o chestiune de vînătoare, ci de apărare.

        Vu-Vu era un vînător încercat. El înfipse suliţa cu vîrf ascuţit în foc în pieptul animalului roz apoi, aproape imediat, ii reteză beregata cu un cuţit de cremene foarte tăios. Era sigur că a ales soluţia cea mai bună.

        Pînă seara înţelepţii din sat se minunară de neobişnuitul animal găsit de Vu-Vu. Jupuit de pielea neagră semăna şi mai bine cu un om, doar că era prea mic şi avea culoarea aceea roz . Carnea era însă infectă. Trebuiră s-o arunce la leoparzi.