5001 după Cristos

Vînătoarea de viezuri

 

 

 

de A. O. Kenada

 

 

 

 

“Există multe feluri de a fi nefericit şi unul dintre acestea e de a fi în permanenţă fericit, adică fericit fără vise, fără a mai avea conştiinţa împăcată sau neîmpăcată şi crezînd cu îndărătnicie că totul ţi se cuvine!”

 

 

 

 

 

 

    Prolog. Despre fericirea universală

Extras din jurnalul lui Tim Hooskin*

Aşa-numitul Stabiliment Istoric patronat de Iagovan Solles e renumit pentru exponatele sale: maşini de luptă din secolul XXI, caroserii de automobile din era postatomică, piese de artilerie din a doua jumătate a secolului XX. Încropită pe parcursul a jumătate de veac, colecţia mai cuprinde o miniatură înfăţişând prima navetă spaţială care a aterizat pe Marte, un computer fabricat prin anii 2050, un tub cinescopic marca NOKIA, (an de fabricaţie 1985!), plus o mulţime de obiecte de uz casnic, toate foarte vechi, datînd probabil tot din a doua jumătate a secolului XX. De altfel, Iagovan Solles şi încîntătoarea lui însoţitoare, Estera, sînt istorici. Stabilimentul e proprietatea lor. Iagovan are nouăzeci şi şase de ani, iar Estera şaptezeci şi patru.

Pentru nişte locuitori ai Pămîntului care trăiesc la începutul secolului cincizeci şi unu, Iagovan şi Estera sînt totuşi, ceea ce s-ar chema, doi oameni în floarea vîrstei.

Bineînţeles, aceste consideraţiuni n-au nici o legătură cu faptul că şi anul acesta vom petrece Crăciunul împreună. Toată lumea ştie că Iagovan Solles este prietenul meu şi că Estera este prietena Iuliei, însoţitoarea subnumitului Tim Hooskin. Ce nu ştie toată lumea, nici chiar Iulia, ca să nu mai vorbesc de bonomul, surîzătorul meu prieten, e că acelaşi subnumit Tim Hooskin e vinovat, în mare măsură, de fericirea Speciei. Cu alte cuvinte, Tim Hooskin e responsabil de tinereţea care se citeşte pe faţa Iuliei (are o sută doi ani), de pofta de viaţă a Esterei şi de încăpăţînarea, oarecum infantilă, cu care Iagovan îşi sporeşte, de la an la an, colecţia. Şi-asta pentru că eu sînt unul din cei douăzeci şi trei de instructori care se ocupă, pe Terra Nova, de pregătirea viitorilor vînători de viezuri. Cît despre mine, care vizitez Stabilimentul odată pe an şi numai în concediu, reîntîlnirea cu vechiul meu prieten reuşeşte întotdeauna să mă binedispună. Sîntem cam de aceeaşi vîrstă, amîndoi pasionaţi de istorie şi fotbal virtual. În plus, Iagovan Solles nu pune niciodată întrebări indiscrete. Pentru el, sînt Tim Hooskin, fostul lui coleg de şcoală, un prieten pe care se poate bizui oricînd la nevoie.

Prin urmare, la 15.35, ora locală, ne îmbarcăm, Iulia şi cu mine, în elegantul şi confortabilul aeromobil marca MERCEDES, iar la 15.40 aparatul se desprinde de sol. Trei ore de zbor valsat şi MERCEDESUL aterizează pe aerodromul construit de Iagovan Solles cu mîna lui pe terasamentul situat la doar cîţiva metrii de aşa-numitul Stabiliment Istoric. Vremea e frumoasă, cerul, de-o albeaţă orbitoare. De pe veranda Stabilimentului, Iagovan şi Estera ne fac semne. Cobor din aparat şi admir, împreună cu Iulia, peisajul. În spatele clădirii de curînd zugrăvită, clipocesc apele limpezi ale unui heleşteu. Lîngă heleşteu, în dreapta, liziera unei păduri de eucalipţi. În stînga, dealuri acoperite cu culturi de plante exotice. Fundalul acestui peisaj de vis se compune din coame de munţi înzăpezite, care sporesc senzaţia că te afli pe un pămînt virgin, plin de mistere, care nu seamănă deloc cu peisajul arid de pe Terra Nova. Fără îndoială, gîndesc, cam aşa trebuie să arate Paradisul. Dacă o fi existînd, pe undeva, un Paradis...

 

 

*Tim Hooskin a făcut această înregistrare cu puţin înainte de numirea sa în funcţia de comandant al Bazei de tranzit de pe Numa. Pe atunci, Hooskin era încă instructor-şef al Colegiului Excepţional de pe Terra Nova.

 

 

 

Urmează strîngerile cordiale de mînă, îmbrăţişările, remarcile mai mult sau mai puţin zgomotoase ale femeilor, observaţia lui Iagovan, nu te-ai schimbat deloc, bătrîne, contraobservaţia lui Tim Hooskin, nici tu prietene. Trecem în salon şi de acolo, în sufragerie. După ce servim masa, femeile se retrag pe verandă, iar noi, Iagovan şi cu mine, mergem să admirăm exponatele Stabilimentului. Iagovan îmi arată, pentru a nu ştiu cîta oară, maşinăriile inventate de primitivi pentru asasinarea semenilor lor, apoi miniatura navetei spaţiale care a aterizat pe Marte şi, în sfîrşit, tubul cinescopic NOKIA, de care este atît de mîndru.

"Ca istoric şi specialist", explică Iagovan, "sînt obligat să admit că primitivii aveau totuşi o tehnologie destul de avansată." Şi, după un lung moment de tăcere: "De multe ori mă gîndesc la omul care a construit acest tub. Mă-ntreb cum arăta... Era slab, gras, fericit, nefericit?"

"Probabil că nici una, nici alta", răpund cu jumătate de gură, mai mult ca să nu tac.

"Te asigur că era şi gras şi nefericit", spune Iagovan şi rîde cu poftă.

Ieşim pe verandă.

"Frumos aparat!" exclamă Iagovan. Se referă la aeromobilul meu nou-nouţ.

"Perfect ecologic şi uşor de întreţinut", completează Iulia.

Ca şi cum ar mai exista pe Pămînt şi aeromobile neecologice şi greu de întreţinut! Estera afişează o mină admirativă. Bate din palme. Întreabă:

"Facem un pescuit pe lac?" Continuă: "Am vorbit la Regionala de programare meteo. Astăzi, de Crăciun, va fi vreme frumoasă. Au programat-o special pentru noi!"

Mai tîrziu, pe malul lacului, discutăm vrute şi nevrute. Orice, numai să treacă timpul. Iulia o întreabă pe Estera dacă s-a obişnuit cu clima.

"N-aş mai putea locui în Nord", răspunde Estera. "E prea frig. Şi-apoi, nu-mi place zăpada!"

Lîngă mine, Iagovan Solles schimbă feţe, feţe. Fumează ţigară după ţigară. Deodată, se răsuceşte pe călcîie şi pleacă. Ceva nu-i în regulă, gîndesc. Vechiul meu prieten traversează, cum zice el, o criză interioară.

Îl urmez. 

"Facem o plimbare", zic neliniştit, dar femeile sînt prea absorbite în conversaţie ca să-mi răspundă.

Îl ajung din urmă.

 "Tim", începe Iagovan după ce ne îndepărtăm suficient ca să putem discuta în linişte, "nu te-am întrebat niciodată ce faci tu acolo, pe Terra Nova."

Vreau să-i răspund, să-i răspund cinstit, fără ocolişuri, că asta-i o treabă a naibii de secretă şi de-ncurcată şi că, pentru binele lui, e indicat să nici nu ştie, însă Iagovan Solles mi-o ia înainte:

"Oricum, nu mă interesează. Mi-ajunge să ştiu că eşti un om onest, că nu faci nimănui rău şi că nu-ţi lipseşte nimic!"

A pronunţat într-un fel atît de straniu vocabula om, încît tresar. Continuă:

"Spune-mi, Tim Hooskin, eşti fericit? Jură-mi cu mîna pe inimă, dă-ţi cuvîntul tău de onoare că eşti fericit!"

Sînt uluit. Într-adevăr, sînt fericit? Oficial, da, oficial, instructorul-şef Tim Hooskin se poate considera un om fericit. Întrebarea lui Iagovan a fost ca un fulger care a luminat acea parte întunecată a conştiinţei mele despre care, în ciuda anilor petrecuţi pe Terra Nova, mărturisesc că nu ştiu mare lucru.

"Ce-ţi trece prin minte, Vani?"

Vani e diminutivul cu care îl alintam cînd eram copii. Trecem de lizieră şi ne-afundăm în pădurea de eucalipţi.

"Şti tu, Tim Hooskin, ce zi e azi?"

"Bineînţeles. Toată lumea ştie ce zi e azi. E Crăciunul."

"Asta nu înseamnă nimic. Fireşte că toată lumea ştie că azi e Crăciunul. Eu te-am întrebat altceva. Ce înseamnă, pentru tine, Crăciunul?"

Ehe, Tim Hooskin, instructor-şef la un nenorocit de colegiu de pe Terra Nova, maestru în arta supravieţuirii, ia să te vedem! Ce-nseamnă, pentru tine, Crăciunul? Adică, vezi dumneata, bonomul Iagovan Solles pofteşte să afle, din gura dumitale, cum stai la capitolul "sărbători publice". Şi cum stai, Tim Hooskin? Prost stai. Mai bine ai recunoaşte că nu şti ce înseamnă Crăciunul, că n-ai o idee precisă de ce omenirea asta care plesneşte de fericire, de sănătate şi de bogăţie îl sărbătoreşte în fiecare an, că nu şti ce anume sărbătoresc semenii tăi bipezi şi raţionali, care nici ei nu ştiu ce sărbătoresc în fiecare an, dar sărbătoresc, asta e important, asta contează la urma urmei. Încurcată minte mai ai, Vani!

Ridic din umeri.

"Crăciunul, Tim Hooskin, e o sărbătoare religioasă" spune şi-mi întoarce, brusc, spatele. Tace. Îi aud răsuflarea întretăiată. Pornim mai departe.

"Ce-are Crăciunul de-a face cu religia?" întreb.

"Are", îmi răspunde tulburat. Şi, dintr-o dată, izbucneşte:

"Nemernicii. Măgari cu diplome de savanţi. Ipocriţii. Ne-au transformat în maşinării genetice, au făcut din noi o adunătură de idioţi inteligenţi, fericiţi şi perfect inofensivi. Sîntem o turmă de cretini, Tim Hooskin. O turmă de cretini perverşi şi plictisiţi. Ei au făcut asta în numele fericirii universale, a acelei fericiri universale de care astăzi sîntem atît de mîndri, aşa cum un cîine e mîndru de lesa care îi retează orice urmă de libertate. Crezi tu, Tim Hooskin, că viaţa e cu adevărat valoarea supremă? Eu ştiu că viaţa nu-i valoarea supremă, cel puţin nu viaţa asta. Viaţa e o divinitate goală, o conservă din care ai scos conţinutul, dacă n-ai cu ce s-o umpli. Eu, Iagovan Solles, sînt un cretin. Tu, Tim Hooskin, eşti un cretin. Miliarde de cretini inteligenţi şi sofisticaţi populează astăzi Pămîntul, cu toţii legaţi frumuşel în lesă, la adăpost de griji, de boli şi, zicem noi, de prejudecăţi. Însă pe dinăuntru..."

Niciodată nu l-am văzut în starea asta. Un timp, nu schimbăm o vorbă.

"Stabilimentul Istoric Iagovan Solles e o imensă porcărie, Tim!"

Dau să-l contrazic. Îmi face semn că nu-l interesează părerea mea în ce priveşte Stabilimentul Istoric Iagovan Solles. Se linişteşte şi-şi continuă discursul.

"Îţi închipui că exponatele alea reprezintă, ca să zic aşa, în întregime, istoria Speciei? Nici vorbă, Tim Hooskin! Şi, mă rog frumos, ce-nseamnă, pentru tine, cuvîntul ăsta, primitiv? N-au nici o valoare exponatele, Tim Hooskin. Înţelegi bătrîne cum vine asta? Nici o valoare! Sînt istoric numai cu numele, dar ştiu că prejudecăţile există pretutindeni, că nu le putem evita şi că acum, mai mult ca oricînd, ele continuă să existe... Orice om care primeşte totul de-a gata ajunge, cu timpul, să trăiască în afara realităţii. Devine o legumă. Noi am învins aproape toate bolile, am transformat Pămîntul într-o grădină a desfătărilor. Nimeni nu mai munceşte, nimeni nu-şi mai bate capul cu ziua de mîine. Ei, şi ce va fi mîine? Habar nu am. Efortul a devenit o noţiune abstractă. Ia-o cum vrei, dar, sub o formă sau alta, sîntem nişte întreţinuţi. Şi cine munceşte în locul nostru, Tim Hooskin? Maşinăriile alea blestemate. Roboţii. Noi stăm acasă, din cînd în cînd mai organizăm cîte o conferinţă despre cutare chestiune care ne frămîntă creierii şi ne mîndrim cu realizările noastre spirituale... O imensă, inutilă pierdere de vreme! Prea multă fericire sminteşte, bătrîne... Stabilimentul Istoric Iagovan Solles e un capriciu de întreţinut smintit. Noi numim primitivi nişte fiinţe despre care nu ştim aproape nimic. Au dispărut de pe Pămînt în urmă cu vreo trei mii de ani, au fost înlocuiţi de aceste maşinării genetice care sîntem, de aceste grămezi de implanturi... Îmi vine să vomit! O să trăiesc douăsute şaizeci, douăsute şaptezeci de ani, o viaţă standard şi cînd voi muri, voi consta uluit că în urma mea n-a rămas decît o lungă, obositoare huzureală. Primitivii trăiau în medie şaizeci, şaptezeci de ani, dar erau, sufleteşte, infinit mai bogaţi decît noi. Se omorau între ei, se trădau, dar aveau şansa de a alege între bine şi rău... Noi nu putem alege decît binele. Or, asta e totuna cu a nu putea alege decît răul..."

Sincer, îmi displace furia care se citeşte pe chipul lui Iagovan Solles. Mă calcă pe nervi. Poate şi din cauză că nu pricep nimic. Iagovan Solles, prietenul meu cel bun, mă priveşte tăcut, sumbru, de parcă ar vrea să obţină, din parte-mi, o confirmare a opiniilor sale despre lume şi viaţă.

Ce vrei de la mine, Vani?

"Orice ecuaţie care descrie o lege de echilibru îţi arată că nu poţi lua din stînga, fără să nu pui în dreapta. Eu nu cunosc care este preţul acestei bunăstări extraodinare, dar sînt convins că un preţ există şi că cineva îl plăteşte în locul nostru. Nimic nu e gratuit, decît prostia şi suficienţa noastră de fiinţe superioare, Tim Hooskin!"

S-a potolit de tot. Gata, s-a-nchis în el, îşi mestecă într-una gîndurile care nu-i dau pace. Optezeci de ani mi-au trebuit să aflu ce gîndeşte Iagovan Solles despre fericirea universală. Peste alţi optzeci de ani o să descopăr că Iagovan Solles ştia totul despre lumea viezurilor galbeni, în timp ce eu, instructorul-şef Tim Hooskin, nu ştiu nimic!

"Începe să se-ntunece", zic. "Ar trebui să ne întoarcem!"

"Da", şopteşte, "ar trebui să ne întoarcem".

Face stînga-mprejur şi-o ia la sănătoasa prin pădure. Abia reuşesc să ţin pasul cu el. Deodată, se opreşte. Scrijeleşte, cu unghia, scoarţa unui arbore bătrîn, cu crengile uscate şi desfrunzite.

"Nimic nu e pierdut, cîtă vreme mai există în universul acesta bolnav de fericire un dram de suferinţă. Priveşte cerul, bătrîne! E albastru, imaculat şi misterios. Ştiu că undeva mai există încă oameni nefericiţi, şi certitudinea asta mă umple de speranţă. Ei sînt salvarea noastră!"

Acum mergem umăr în umăr. Îi simt nemulţumirea din felul apăsat în care în care păşeşte.

"Te-ai gîndit vreodată cît de importante sînt visele? Primitivii visau, aici e toată diferenţa. Eu pun seara capul pe pernă şi adorm imediat, dar nu visez nimic. Un pustiu negru îmi populează somnul..."

"Nici eu nu visez, Vani", recunosc de îndată. "Ce legătură au visele cu Crăciunul?"

Nu-mi răspunde. Se uită abătut într-o parte.

"Mi-e groază să închid ochii, Tim Hooskin. Nopţile mele sînt ale unui insomniac. Cînd o privesc pe Estera dormind, mă ia cu friguri. Arată oribil. O faţă albă, descompusă, ca a unui cadavru. Iar eu arăt probabil la fel. Două cadavre care dormim unul lîngă celălalt... Există multe feluri de a fi nefericit şi unul dintre acestea e de a fi în permanenţă fericit, adică fericit fără vise, fără a mai avea conştiinţa împăcată sau neîmpăcată şi crezînd cu îndărătnicie că totul ţi se cuvine! Pe mine mă îngrozeşte gîndul că sînt un cadavru care se odihneşte lîngă alt cadavru! Că dincolo de realitatea de peste zi, mă aşteaptă, noapte de noapte, acelaşi abis negru, fără început şi fără sfîrşit..."

"Nu mi-ai răspuns la-ntrebare, Vani!"

Parcă nici nu m-a auzit.

"Totul ar fi bine dacă n-ar fi migrenele astea care nu se mai termină!"

Sînt încăpăţînat ca un catîr. Îi explic ritos că durerile de cap sînt problema lui exclusivă (nu chiar exclusivă, gîndesc!), că pe mine mă interesează un anumit răspuns şi că el omite acest răspuns deşi... Ridică din umeri. Nici pe el nu-l interesează faptul că pe mine mă interesează un anumit răspuns!

"În urmă cu cincizeci de secole s-a născut pe Pămînt un Om. Asta s-a întîmplat undeva, în Asia mică, într-o ţară numită Iudeea. Oraşul în care a văzut lumina zilei Omul Acela se numea Betleem. Numele Omului a fost Isus din Nazaret, pentru că tatăl Lui a fost dulgher în Nazaret, alt oraş din ţara aceea, Iudeea. Acest Isus i-a învăţat pe oameni să aleagă între bine şi rău. Drept răsplată, oamenii l-au răstignit pe cruce."

"Şi de ce-i atît de important Omul Acela? Doar nu e singurul care a avut pretenţia să-i înveţe pe primitivi diferenţa dintre bine şi rău!"

"Omul Acela a fracturat istoria, a rupt-o în două, aşa cum ai rupe tu, cu mîinile, o bucăţică subţire de postav. Or, numai un Om important putea să facă asta, Tim Hooskin. El s-a născut într-un staul de vite, dar a cucerit lumea fără arme şi soldaţi..."

Iagovan Solles, acum chiar baţi cîmpii cu ilustră demnitate! Auzi dumneata, a fracturat Istoria, a rupt-o în două aşa cum aş rupe eu o bucăţică de postav! Mă îngrijorezi de-a binelea, Vani!...

Am lăsat în urmă liziera pădurii. Ne apropiem de Stabiliment. În dreapta, heleşteul aruncă spre cer un ochi uriaş şi flămând, de un verde-albastru-cenuşiu fără cusur. Undeva, printre culturile de plante exotice, răsună, ameninţător şi lugubru, un lătrat de cîine. Se întunecă văzînd cu ochii. Împrejurul Stabilimentului plutesc leneş o mulţime de felinare cu suspensii, care împrăştie pe pămîntul umed o lumină rece, neprimitoare... Nespus de rău îmi pare, Vani. Ţi-ai deschis sufletul, dar eu n-am înţeles nimic. Şi poate că nu-i nimic rău în asta. Poate aşa se întîmplă mereu, nu înţelegem decît ceea ce vrem să-nţelegem, uitînd că aproape întotdeauna lucrurile ne sînt date fără putinţa de-a le pătrunde rostul. Eu n-am auzit încă de Omul Acela, pentru mine existenţa lui e o enigmă. Cum îţi explici tu, Vani, că oamenii L-au uitat, dacă totuşi, Omul Acela a fost atît de important? Da, oamenii uită, pentru că fericirea e egoistă, ţinem de ea cu dinţii, numai să n-o scăpăm din mîini, să n-o pierdem. Dar tu ai vorbit acum ca şi cum oamenii de azi nu ar mai fi oameni în adevăratul sens al cuvîntului. Şi-atunci, dacă nu sînt oameni, ce sînt? Ce sîntem noi, Vani, tu şi cu mine? Îmi dai de înţeles că am pierdut ceva esenţial, ceva fără de care viaţa noastră, fericirea asta perpetuă e o povară sau un blestem. Apoi sugerezi că primitivii care populau Pămîntul în urmă cu milenii ne erau superiori. Eu îi cunosc prea bine pe primitivi, doar sînt instructor-şef pe Terra Nova. Ştiu ce sînt. Nişte barbari. Au suflete de asasini, sînt nemiloşi, duri, lipsiţi de scrupule. Pentru ei viaţa e o supravieţuire continuă, un război permanent cu ceilalţi. Tu nici măcar nu şti că există în univers astfel de creaturi, n-ai de unde să şti. Pentru tine, Terra Nova e doar una din miliardele de lumi populate - o lume ostilă, o proprietate a Companiei, pe care o mînă de colonişti încearcă din răsputeri să o amelioreze, da, să o amelioreze, pentru ca urmaşii urmaşilor tăi să o poată locui fără să se gîndească, îngroziţi, la ziua de mîine. Iar eu, Tim Hooskin, prietenul tău, nu sînt decît unul dintre acei colonişti nesăbuiţi care, din plictiseală sau din spirit de aventură, ia-o cum vrei, s-au grăbit să apuce taurul de coarne şi-au luat totul de la zero... Toate astea sînt poveşti, Vani. Dacă sînt fericit? Bineînţeles că sînt fericit!...

"Nu-i ciudat, Tim Hooskin, că oamenii L-au uitat, în vreme ce tu, un colonist, te plimbi într-un aeromobil marca MERCEDES?"

La care îi răspund că n-am înţeles întrebarea şi că, avînd în vedere prietenia care ne leagă de mai bine de optzeci de ani, i-aş rămîne îndatorat dac-ar fi ceva mai explicit.

"Dacă nu mă înşel, primele automobile MERCEDES datează de pe la finele secolului al XIX-lea. Acum nu mai fabrică automobile, fabrică aeromobile. Mie mi se pare ciudat că oamenii L-au uitat pe El, dar n-au uitat să folosească maşinăriile astea, MERCEDES. Ca şi cum tehnologia ar fi superioară spiritului! Ce ironie a sorţii, Tim Hooskin!"

Se opreşte la cîţiva metrii de peluza Stabilimentului, sub unul din felinarele care desenează în aer curbe de lumină ascendente şi descendente. Stă cu spatele la mine, aşa că nu-i văd decît părul lung şi foarte des, căzut peste umerii arcuiţi de îngrijorare. Tace. Întind mîna să-l scot din tăcerea-i filozofică, dar se întoarce brusc spre mine şi zice cu un glas al cărui ecou trist se risipeşte numaidecît:

"Omul Acela a murit pentru ca eu să pot alege! Pentru unul ca mine a fost El răstignit, Tim Hooskin!"

Cu-um? Mă gîndesc, îngrozit, că bunul meu prieten şi-a pierdut minţile. Cum vine asta, Vani, a murit pentru unul ca tine? A trăit în ţara aceea, Iudeea, acum cincizeci de secole, şi totuşi, a murit pentru tine! Apoi îmi spun că Iagovan Solles îşi rîde de mine, că vrea să glumească pe socoteala mea... Îmi ridic privirea spre el, dar îl aud rostind cu aceeaşi voce înăbuşită: 

"Azi e ziua în care s-a născut El. Azi e Crăciunul, Tim Hooskin!"