Zooropa

 

Aş putea să încerc totuşi.

Pe un cer alb, un nor alb, pieptănat - pînă să termin de scris acest rînd - pierdut în albul mai mare. Vor rămîne salcîmii, care luaţi pe felii, vor fi fundaluri pentru guaşe japoneze, cu dragoni adormiţi de căldura amiezii, pot să pun şi nişte gheişe cu zîmbetul de neînţeles, cu ochi in dungă, chimonouri multicolore de sub care in paşi marunţi, delicate, de porţelan, picioare mici. Obligatoriu mici cascade şi pavilionul pentru ritualul ceaiului. Mai alătur pe ici pe colo nişte copaci uscaţi, inălţaţi într-o superbă moarte vegetală pe

ecranul grialbului. Mai tîrziu am să încerc să umplu spaţiu dintre această imagine - aşa cît de cît superficial creionată - şi răsadul de cîrciumărese opulent fardate din care, pe araci albiţi de soare ca nişte femuri de archeopterix zorele mov se apleacă intransele precum găurile negre din sufletul meu.

 

Nu am nevoie de nici o adiere de vînt.

 

Banda sonoră: Bach.

 

Am schiţat zborul zigzagat al unui fluture. N-a prea mers. Asa că voi traversa capacul alb al cerului cu un stol de ciori amuţite-n croncănit.

 

Companion: Dali.

 

Bem rom. Maestrul, nemişcat precum un sfinx catalan cu vrejuri de viţă în mustăţi, mîna scheletică cu pietre ciudate incrustate-n degete descărnate rezemată pe măciulia de argint a bastonului.   Îmi vine in minte o pînza celebră şi o culc pe Anita sub bolta viţei de vie.

 

- My Dear Magister what do you think about Lifting the skin of vineyard...

- Oh, gracias Senor.

 

Poate amîndoi ne imaginăm stînd fără chiloţei, cu sexul incert, presupunîndu-ne o vîrstă a copilăriei pe care ne-o rescriem acum sub soarele acestui Eden al paştelui mamei măsii de viaţă.

 

Dar cum să definitivezi să finalizezi o mare Operă cînd don' Jo, trezit din beţia de astă noapte de cotcodăcitul agasant al găinilor strigă din şira de paie:

 

- Leano, muierea dracului, unde-ai pus fa estraveralu' ?!

 

Este de ajuns. Rămîn fără de culori, angoasat, însingurat în marginea lanului de porumb cu paharul încins în mînă şi cum să-ţi descriu toată nebunia vegetală pe care retina sastisită refuză s-o mai primească.

Şi-atunci, noroc cu oglinzile înşelătoare în care răsturnat pot începe această scrisoare terminînd-o cu:

 

Dragostea mea,

 

Aş putea să încep...

 

  

 

Stork 1994

 

"Într-un tîrziu m-ai întrebat:

 

- Ai să-mi povesteşti despre Alcibiade şi Suzane ? Despre acel joc magic ?

 

- Uite, priveşte cerul. Ai să fi surprinsă dar este de un mov pal. Cele doua construcţii ciudate se desenează întunecat, este o linişte de sfinţenie. Tu eşti Suzane iar eu Alcibiade. Îmi culc privirea pe

coapsa ta bronzată albăstrindu-te în acest crepuscul în care amîndoi suntem iluzie.

 

- Da domnul fratele meu, continuă, te ascult vrajită-n patima lui Matei şi mă simt picătura de şampanie pe care mi-o prelingi pe sîn. Oare de ce nu te-am găsit in Helgoland ? Ţi-am scris de atîtea ori.

 

Cerul din ce in ce mai indigo, stele traversîndu-l, iar noi durînd cît căderea lor. Imi aduc aminte de vălul Mayei care odată ridicat...

 

- ...poate fi stairway to heaven, a şoptit Suzane, şi dupa cîteva clipe, sau de două ori trei...

 

- Cand voi fi piatră, fluture sau o sipcă dintr-un gard tot voi mai simţi polenul florilor de salcîm pe care ţi l-am cules cu buzele de pe pîntecul fiinţei tale.

 

Cerul din ce in ce, Libra înclinata ca de obicei, Anita iţi linge gleznele, joc magic în Kalinderu, cu Evgheni

şi balerinele tale, maci, şampanie, troici, ca mai apoi să te culeg din nu ştiu ce "bombă" cu negri şi

prostituate. Nostalgia visului, psihanaliza sinelui, şi, în acest scenariu poate intra JJ în Dublin şi LD in

Avignon iar ficţiunea o luăm din fiola cu ... De fapt ce suntem ?

 

Mov cerul şi noi atît de prezenţi în iluzoriu, prabuşiti unul într-altul, cine-i Suzane şi cine-i Alcibiade ? Aşa că am să inventez un nor alb, alungit de o briză cosmică, lama de abur nocturn secerînd semiluna nopţilor noastre fierbinţi în care, răsuciţi în aşternuturi onirice ne căutăm scoica primordială.

 

Cerul, iată-l lila, dizolvînd şi ultimele stele. Cu dunga alburie a zorilor pe iris sunt acum Suzane iar tu ai devenit Alcibiade.

 

Clădirea de astă noapte işi dezvăluie identitatea anostă: un hibrid de siloz şi atelier de fierărie, un avorton de cărămidă şi metal într-o oază de verdeaţă.

 

Plantele tale cu frunze ciudate şi făr' de flori ne împresoară, ne pătrund clorofila în sînge, cearcănele mucegăiesc sub priviri tot mai fixe şi îngheţate. Cu ultime gesturi întoarcem cărţile de tarot de pe tăblia mesei şi iată:  tu piatră iar eu fluture."

             Poeme de Stephan Jackson