|
AUTOPORTRETUL Piesă într-un act
de Florina Ilis
Personajele:
Artistul Autoportretul Ea Obiectele-ființă: Ușa-ființă, Fereastra-ființă, Biblioteca-ființă, Lampa-ființă, Amfora-ființă, Masa-ființă, Scaunul-ființă etc.
Scena ar trebui să reprezinte un atelier de pictură, însă nu unul obișnuit. Marea majoritate a obiectelor din atelier vor fi reprezentate prin trupuri umane, atât cât acest lucru este cu putință. De exemplu, un vas-amforă poate fi sugerat prin trupul unei femei. Rafturile bibliotecii pot fi figurate prin brațele întinse a trei personaje. Cărțile pot fi schematizate doar. O ramă de tablou de înălțimea 1,3o cm și lățimea cam de un metru este fixată aproape în mijlocul scenei. Tabloul reprezintă un tânăr așezat pe scaun, privind mîndru spre sală și ținînd în mîna stîngă paleta de culori desfășurată ca un evantai, în timp ce cu dreapta ține o pensulă îndreptată direct spre privitor. Ușa din stânga scenei este reprezentată prin două personaje stând unul în fața celuilalt, cu brațele în cupolă deasupra spațiului gol dintre ele. În atelier mai există o măsuță, plină de hârtii, schițe, un fotoliu acoperit de haine, o lampă cu picior, un pat. În măsura posibilităților, toate aceste obiecte vor fi reprezentate prin ființe umane. Se mai găsesc în atelier foarte multe rame goale, sprijinite într-o oarecare ordine de perete, de asemenea, pensule, borcane pentru vopsele, un șevalet reprezentat tot printr-o ființă umană. La ridicarea cortinei scena este învăluită în întuneric. Iluminatul scenei se va face treptat, căutându-se crearea unei anumite tensiuni prin prezența vie a obiectelor. La început, spectatorul nu trebuie să-și dea seama de prezența Obiectelor-ființe. Pe măsură ce scena se luminează, aproape imperceptibil, obiectele de pe scenă încep ușor să freamăte, în ritmul iluminării. Când scena s-a luminat îndeajuns, astfel încât spectatorul percepe deja prezența Obiectelor-ființe, acestea își intensifică mișcarea, care, ritmică la început, devine în cele din urmă tot mai haotică pentru ca atunci când lumina e suficient de puternică să se impună senzația unei forțe violente care domină mișcarea obiectelor. Dintr-o rumoare nedeslușită, la început, pe măsură ce tensiunea crește, șoapta Obiectelor-ființă este tot mai perceptibilă.
Vine! Vine! Vine! rostesc într-un glas Obiectele-ființă. Din culise se aude zgomot de pași grăbiți și prin Ușa-ființă, ca și cum ar fi împins de la spate, intră val-vârtej Artistul. Când acesta ajunge aproape în mijlocul scenei, se aprind toate luminile posibile, pentru a da impresia de plină zi, iar Obiectele-ființă își reiau brusc poziția lor de obiecte.
Artistul (privind neliniștit în jur): Ce se întâmplă oare aici ?
Artistul ține o ramă de tablou sub braț căreia, după câteva momente de tăcere încordată, încearcă să-i caute un loc potrivit lângă perete.
Artistul (contemplând cu admirație rama goală) : E cea mai bună lucrare de până acum!... (o ridică la înălțimea ochilor contemplând-o încântat). N-aș fi crezut că voi izbuti! Va înțelege, oare, lumea, opera mea?! (orgolios) Nu-mi pasă!
Un râs înfundat, dar prietenos, al Obiectelor-ființe, se face distinct auzit. Artistul privește curios în jur, dar râsul se stinge sub privirea lui iscoditoare. Se apropie apoi, cu un aer mulțumit, de un perete, pentru a fixa tabloul, ridică rama la înălțimea unui cui imaginar. Contemplă iarăși îndelung tabloul.
Artistul (mulțumit) : Încep să văd tot mai clar întreaga serie a tablourilor mele imaginare. Nu credeam că voi merge atât de departe! Nu credeam să fie posibil!
Se face auzit iarăși râsul înfundat al Obiectelor-ființe. Artistul încearcă să surprindă pe furiș acel râs neliniștitor, dar Obiectele-ființe, pricepând jocul Artistului, revin cuminți la poziția lor ori de câte ori Artistul își întoarce capul cercetător prin atelier.
Artistul (extaziat) : N-aș fi crezut să ajung atât de departe! (revine cu tabloul în mijlocul scenei). Să fie aceasta limita?!
Același joc al Obiectelor-ființe. Artistul caută acum din ochi un loc unde să-și sprijine tabloul. Îl așază cu băgare de seamă pe Șevaletul-ființă. Apoi va cerceta pe îndelete fiecare obiect din atelier aruncând, câte o privire fugară Autoportrerului care nu pare să se fi mișcat din atitudinea inițială. Cercetează întâi Biblioteca. La atingerea mâinilor sale, Biblioteca-ființă tresaltă ușor, auzindu-se sacadat o șoaptă rugătoare din direcția cărților.
Biblioteca-ființă (ritmic) : Dumnezeu n-a murit! Dumnezeu n-a murit! Dumnezeu n-a murit! E viu! Dumnezeu n-a murit! Dumnezeu n-a ...
În clipa în care Artistul speriat se retrage de lângă Bibliotecă șoapta se stinge. Apoi Artistul se apropie nehotărât de Amfora-ființă. Îi mângâie tandru șoldurile. Aceasta se unduiește de plăcere.
Amfora-ființă (languros) : Iubește-mă! Iubește-mă! Iubește-mă! Acum! Iub...!
Artistul își retrage brusc mângâierile, dându-se îndărăt câțiva pași, aproape împiedicându-se de Măsuța-ființă. După câteva ezitări, face aceeași mișcare de mângâiere.
Măsuța-ființă (lipindu-se de Artist) : Frânge-mă! Frânge-mă! Frân... !
Artistul se desprinde cu greu din îmbrățișare. Încearcă să se desmeticească și, în cele din urmă, pare să înțeleagă jocul Obiectelor-ființe. Mai face câțiva pași prin atelier, atingând pe rând și alte obiecte. Mângâie brațele fotoliului.
Fotoliul-ființă : Odihnește-mă! Odihnește-mă! Odihnește...!
Pe măsură ce Artistul percepe prezența vie a Obiectelor-ființe e tot mai speriat. La atingerea Lămpii-ființă lumina ei se aprinde și se stinge instantaneu.
Lampa-ființă : Lumină-mă! Lumină-mă! Lumină ...!
Obiectele-ființe se însuflețesc pe rând de fiecare dată când Artistul le atinge. Tot mai tulburat, Artistul aleargă dezorientat prin atelier, atingând la întâmplare Obiectele-ființe. Se aud voci din toate părțile. Vrea să evadeze din atelier, dar Ușa-ființă se închide înaintea lui, împingându-l înapoi spre mijlocul atelierului. În cele din urmă, glasul Obiectelor-ființe ajunge la unison.
Obiectele-ființe : Dă-ne drumul! Dă-ne drumul! Dă-ne drumul!
Artistul își acoperă urechile cu mâinile, nemaisuportând glasul sfâșietor al Obiectelor-ființe. Pe măsură ce glasul lor crește în intensitate, lumina din atelier se micșorează până se stinge brusc. Glasul încetează. Câteva secunde de liniște. Apoi, spre mijlocul scenei, rama în care era așezat Autoportretul se luminează din partea stângă jos, sugerându-se tehnica penumbrei în vechiul stil al picturilor post-renascentiste.
Artistul (uluit) : Ce-o mai fi și asta!?
În ramă Autoportretul se mișcă ușor. Așază jos paleta de culori, apoi pensula. Pare obosit. Își potrivește ținuta, se întoarce zâmbind către Artist așezându-se picior peste picior. Artistul privește toate acestea cu nesfârșită uimire. Obiectele-ființe așteaptă, la rândul lor, tăcute.
Artistul (cu glas stins) : Cine ești?! Autoportretul (simplu) : Tu! Artistul la douăzeci și unu de ani, parcă așa m-ai intitulat cândva. Primul tău autoportret! Cu micile sau marile lui scăpări... Și tot prima ta lucrare pe pânză, cu vopsele adevărate. Artistul (melancolic) : Și pentru că nu aveam destui bani pe vremea aceea, n-am apucat să-mi cumpăr decât o singură culoare. Autoportretul (vioi) : La început mi s-a părut oribilă culoarea asta. Ce idee să mă faci în galbenul ăsta! Artistul (binedispus) : Era cel mai ieftin tub! Autoportretul : Mărturisesc apoi că a început să-mi placă cu timpul culoarea asta pe care acum o găsesc foarte ă, ă personală... Dar să nu mai vorbim despre culori! Cel puțin pe moment... Și, altfel, ce mai faci? Cum o mai duci cu pictura? Artistul (regăsindu-se) : Incredibil! Oare nu visez?! Stau aici și vorbesc cu propriul meu portret de acum zece ani. Cu câteva clipe înainte obiectele din jurul meu păreau să prindă viață. Bine că s-au liniștit! Totul e adevărat! (misterios) Am avut dreptate! (își admiră Autoportretul). Autoportretul (lăsându-se privit) : Câtă stângăcie, atâta geniu! Artistul (râzând) : Ai spus-o cum nu se poate mai bine! Ești geniu pentru că ești tânăr! (plimbându-se prin atelier) Dar, totuși, un lamentabil eșec pe lângă ceea ce fac acum! Autoportretul (neîncrezător) : Da?! Și atunci de ce nu m-ai distrus după atâția ani?! Cum de m-ai așezat tocmai aici în mijlocul atelierului ?! Artistul (exaltat) : Cum să te distrug?! Ești un document! Punctul de origine al creației mele! Ceea ce duce spre pictura imaginară, stilul de pictură pe care o fac astăzi! Și, ca să fiu sincer, poate am sperat puțin și în clipa asta! Autoportretul : Ai sperat!? Artistul (șiret) : Mi-am imaginat-o! De zeci de ori! Autoportretul : Și cum se petrecea? Artistul : Uneori se dădea o luptă între noi, cu tot arsenalul de replici știute și neștiute, și de fiecare dată reușeam să mă opresc înainte de a te omorî... Autoportretul (speriat) : Să mă omori?! Artistul : Da! Așa e scena! Eu te omoram pe tine, Autoportretul meu, dar în același timp mă omoram pe mine... Înțelegi?! Autoportretul (descumpănit) : Oarecum... Artistul : Am refuzat însă permanent acest final. Autoportretul : De ce? Artistul : Cred că din mai multe motive, mai întâi pentru că asta nu-mi aducea nici o satisfacție... și apoi scenariul ăsta mă cam plictisea... Pur și simplu! Autoportretul : Ai spus că uneori era o luptă între noi, există și un alteori? Artistul : Da! Alteori totul era calm, discutam liniștiți, despre una despre alta... îți ceream chiar și părerea despre femei... Autoportretul : (uimit) Despre femei?! Artistul (râzând) : Ce te miri?! Ce, n-ai mai auzit de această specie? Autoportretul : Ba da, dar nu-mi imaginam ca discuțiile dintre noi să fie atât de... (nu-și găsește cuvintele), de... Artistul (înseninat) : Atât de banale!? Îmi recunosc diprețul profund pe care-l aveam la vârsta aceea pentru sexul slab, mă rog, sexul frumos, pentru sex... Cu adevărat ești tu! Adică mă recunosc fără ezitare în tine. De fapt, te-am pus la încercare. Aceasta era proba! Să văd cum reacționezi când pronunț aceste cuvinte, femei, sex... Ai reacționat după așteptări ... Autoportretul : Nu înțeleg! Artistul : Dacă n-ai fi fost atât de indignat când am pomenit de așa-zis discuțiile noastre despre femei aș fi intrat cu adevărat la bănuială, dar tu ai reacționat conform binecunoscutei scheme a obișnuitelor noastre conversații. Așadar, discuția asta nu există, totul este doar în imaginația mea. Dacă s-ar fi întâmplat cu adevărat ceea ce la început am crezut că se întâmplă, tu ar fi trebui să-mi răspunzi altfel. Autoportretul : Adică cum altfel?! Artistul : Altfel decât mă așteptam eu! Trebuia să mă derutezi! (amintindu-și dintr-o dată) Și totuși ceva a fost cu totul și cu totul altfel... și mărturisesc la asta nu m-am așteptat.
Se plimbă neîncrezător prin atelier, iscodind Obiectele-ființe care stau tăcute, părând să-l ignore total pe Artist și totuși pândindu-l.
Autoportretul (urmărindu-l cu privirea) : La ce nu te-ai fi așteptat? Artistul : La jocul obiectelor! Acesta n-a existat niciodată în imaginația mea! Autoportretul : Așadar acum este altfel? Artistul (reluând jocul cu Obiectele-ființe) : Nu știu! (cercetează cu atenție fiecare obiect din atelier). Aici se întâmplă ceva și încă nu-mi dau seama ce anume... (se apropie de Autoportret, îl privește drept în ochi). Dacă știi ce anume, mi-ar plăcea să aflu și eu! Autoportretul : Mă ameninți? Artistul : O, nu! (binedispus) Ți-am spus doar, între noi nu va avea loc nici o luptă.. S-au schimbat vremurile! De altfel, în afara unui cuțit de pâine care taie ca naiba, nici n-aș avea cu ce să te sfâșii ca lumea. Asta cred că-ți repugnă și ție... Autoportretul : Dacă ar fi pe ales, aș prefera să mă arzi încet cu bricheta! Moarte lentă! Spaima tablourilor! Focul! N-aș vrea să ratezi un epilog dramatic din cauza unui cuțit de bucătărie care taie ca naiba... Artistul : Cel puțin aici suntem de acord! Oricum nu sunt tâmpit să te distrug din cauza unei banale mitologii a portretului, creată de indivizi lipsiți de imaginație. Eu voi merge mult mai departe. Și tu n-ai fost decât punctul de început, de origine, al creației mele, drumul spre pictura imaginară. Autoportretul : Atunci am și eu un loc bine precizat între tablourile tale... Artistul : Firește! Mai ai apoi un loc și în sufletul meu. Mă uit la tine ca la o oglindă a timpului... Ar fi trebuit să fac o întreagă serie, să fi desfășurat în voie întreg procesul evolutiv al artistului. Păcat! Nu mi-am dat seama atunci care va fi linia evoluției mele artistice. Ei?! Dar pentru cine are ochi să vadă, lucrul acesta devine perceptibil, mai greu, firește, dar, oricum, poate fi perceput în tablourile care au urmat. Autoportretul : E adevărat! Era mult mai practic să fi realizat o serie de autoportrete la intervale de timp. Ai fi ajuns poate mai repede la descoperirea ta de acum... Artistul : Sau m-aș fi pierdut în căutări zadarnice... Cred însă că am fost și un orgolios! Autoportretul : Adică!? Artistul : Nu voiam să le ofer atât de ușor cheia creației mele! Lasă-i să-și bată capul! Nu le-a pus Van Gogh, sub nas, cu prea multă ușurință, toate fazele nebuniei sale!? Autoportretul : De fapt, trebuie să recunosc că și mie îmi place să fiu singurul tău autoportret. Ce te-ai fi făcut acum să mai fi fost încă vreo două, trei autoportrete vii aici în fața ta?! Artistul : (surprins) Vii ai spus?! Autoportretul : Da! Vii! Sunt la fel de viu ca și tine! Ce te miri? Artistul : Nu! Asta nu se poate! Știi, în dicuțiile noastre imaginare n-ai rostit niciodată acest cuvânt, viu. Și e firesc să fiu șocat! Acesta e cuvântul, șocat! Sunt de-a dreptul șocat! Nu ai cum să fii viu! Autoportretul : E adevărat că, în nepăsarea ta juvenilă pentru arta vechilor maeștri, ai ignorat total binefacerile sfintei perspective, pictându-mă ca pe-o haină pusă în cui, fără adâncime. Și asta, ca să fiu sincer, mi-a dat ceva de lucru la întrupare. Sau să-i zic împielițare?! Artistul : Aha! Te-am prins! Singur te-ai dat de gol! Autoportretul (cu inocență) : De ce?! Artistul : Ai folosit exact cuvintele care nu trebuiau, întrupare-împielițare! Autoportretul : Ce-i cu aceste cuvinte? Artistul : Mi-amintesc cum mă fascina, pe când eram de vârsta ta, ambiguitatea acestor cuvinte, întrupare-împielițare, cuvinte care ințial se pare că au avut același sens, desemnând puterea de a prinde trup, ajungând în cele din urmă să evolueze în direcții cu totul diferite, dintr-o anumită perspectivă, chiar opuse... Dar ce-ți povestesc eu ție!? Tu știi toate astea! Erai acolo! Autoportretul (zâmbind) : Într-un fel ai dreptate, eram acolo! Eram Tu! Artistul : Erai Eu! Și acum cine ești ? Autoportretul : Acum sunt eu! Evident! Precum spui și tu adeseori, nu suntem în fiecare clipă decât raza unui eu care a pierit demult, neputând fi niciodată cu adevărat prezenți! Ci mereu în contratimp cu noi înșine! Sunt cuvintele tale! Mi-a plăcut ideea, de aceea le-am și reținut! Când te-ai gândit la asta aveai probabil în minte imaginea unei stele a cărei lumină... Artistul (întrerupându-l mânios) : Ajunge! Să dăm cărțile pe față! Nu pot decât să recunosc că mă copiezi perfect, mă recunosc în tine la douăzeci și unu de ani. Sunt cuvintele mele, furiile mele, obsesiile mele, îmi recunosc și stupidul orgoliu. Și nu cred că vreau să mă revăd... Autoportretul : Îți sunt atât de antipatic? Artistul : Nu-i vorba de antipatie aici! Ci de ceva mult mai serios! Îmi ești cu totul și cu totul străin! Și asta mă îngrijorează! Această înstrăinare de mine însumi... Autoportretul : Dar acest lucru mi se pare de la sine înțeles, atâta timp cât eu capăt tot mai mult conștiința de sine și pot fi eu însumi fără să mai copiez pe nimeni. Artistul : Mie nu mi se pare deloc firesc, dar să lăsăm asta și să ajungem la lucruri cu adevărat importante! Autoportretul : De pildă!? Ce poate fi mai important ca problema eului?! Artistul : Să revenim la Obiecte! N-am înțeles prea bine ce s-a întâmplat adineauri cu toate aceste Obiecte din jurul meu. Cum s-a ajuns până aici!? Obiectele-ființe (după ce au ascultat cu atenție, încep cu glas ritmic) : Dă-ne drumul! Dă-ne drumul! Dă-ne drumul! Artistul (cercetând curios atelierul) : Ceva îmi scapă din toată povestea asta! (întorcându-se brusc către Autoportret) Ce le-ai spus? Presimt că și aici e tot jocul tău. Ce le-ai șoptit? Autoportretul (ridică plictisit din umeri) : Eu?! Mai nimic! Artistul: Cum nimic?! Autoportretul (ca și cum și-ar fi amintit dintr-o dată, gesticulează larg): Ah! Nimic altceva decât despre intenția ta de a le elibera... Obiectele-ființe (ascultând cu mare atenție conversația celor doi, intervin rugătoare) : Dă-ne drumul! Dă-ne drumul ! Artistul : Cum?! N-am spus niciodată asta! Autoportretul : Bine, dar n-aveai tu de gând să ajungi la pictura vie?! Un tablou care să se miște, să se transforme, să devină... Artistul : Și ce are asta de-a face cu obiectele din jurul meu?! Autoportretul : Vorbeai cândva despre o teorie referitoare la mișcarea sensibilă a lucrurilor reprezentate... O concepeai cu glas tare, cu toții te-am auzit, noi, obiectele! Nouă ne era adresată! Noi care ți-am servit cândva drept modele...
Artistul face un nou tur de recunoaștere a atelierului. La apropierea lui, Obiectele-ființe tresaltă fericite, îmbiindu-l.
Artistul : Ce teorie?! Nu-mi amintesc! (se-ntoarce brusc înspre Autoportret). Și acum ce vor de la mine? Încă n-am înțeles! Autoportretul : Să le eliberezi din amorful generalului! Să le individualizezi! Artistul : Ce vrea să însemne asta? Autoportretul : Te-ai lăudat sus și tare că poți să ne eliberezi de sub teroarea materiei. Este expresia ta, de aceea am pus-o între ghilimele. De față cu noi ai spus-o! (Obiectele-ființe îl aprobă tăcute). Ne-ai spus-o chiar nouă! Artistul : N-ați priceput prea bine! (întorcându-se către Autoportret) Simplifici cu bună știință totul! Autoportretul : Și tu nu ești în stare să-ți asumi propriile cuvinte!
Amfora-ființă îl cuprinde pe Artist pe la spate, înlănțuindu-l. Se desprinde cu greutate din îmbrățișarea ei.
Amfora-ființă (gemând de plăcere) : Iubește-mă! Iubește-mă!
Lampa-ființă se înclină cu adorație înaintea Artistului. Aceeași atitudine de venerație o au și celelalte Obiecte-ființe. Toate obiectele din atelier par să aștepte ca ceva foarte important să se întâmple. Și de aceea vor urmări cu foarte mare atenție fiecare cuvânt al Artistului.
Artistul (se ferește cât mai departe de Obiecte) : Nu trebuia să se întâmple! Autoportretul (satisfăcut) : Vezi! Ești acum zeul lor! Artistul : Și pentru tine cine sunt? Autoportretul : Nu ești tu oare creatorul meu?! Artistul (față în față cu Autoportretul) : Atunci îmi vei da ascultare! Autoportretul (înclinându-se ceremonios) : Și ce-ar trebui să fac, zeul meu?! Artistul : Să le ceri să se potolească! Să se întoarcă în starea lor de lucruri. (întristat) Acum îmi e imposibil să le ofer ceea ce cer. Autoportretul : Dar încă n-ai înțeles că eu n-am făcut nimic?! Eu nu pot face nimic?! Sunt și eu în tabăra lor... Artistul : Și atunci ce vreți? Autoportretul : Vrem viață ! Obiectele-ființă (în cor) : Vrem viață! Artistul : Dar nici pe-a mea nu pot să mi-o păstrez! Autoportretul : Ne-o împrumuți pentru un timp nouă! Artistul : Pentru un timp?! Autoportretul : Pentru un timp de-o viață. Artistul (distrat) : Cum?! Autoportretul : Ai fost întotdeauna fascinat de legenda lui Pygmalion. Artistul : Numai o legendă! Autoportretul (fără să-l ia în seamă) : Acel prim moment de o perplexitate ingenuă, când materia capătă conștiință de sine. Firișoarele albastre de marmură se transformă în vene de sânge... Artistul (prins în jocul Autoportretului) : Și ceea ce mă uimește mai mult este acest moment al înainte-trezirii. E numai dragostea aceea care...?! Autoportretul : Dar ceea ce este paradoxal în acest mit mi se pare a fi cu totul altceva...(îl privește pe furiș pe Artist, așteptând ca acesta să continue) Artistul (exaltat) : Da! Oare statuia care umblă e doar o marmură mișcătoare sau e o ființă de sine stătătoare?! Autoportretul : Exact! E o diferență enormă între o marmură însuflețită și o ființă vie! Artistul (trezindu-se brusc, ca dintr-un vis) : Ce ușor m-ai prins în jocul tău! (ofensat) Povestea asta cu Pygmalion a fost o cursă... Eu am căzut în ea. Dar încep să înțeleg ... toată nebunia asta a obiectelor... m-am prins în acest joc, ce-ar fi dacă?! Totul sub semnul probabilului! Pentru că m-am întrebat într-o zi ce-ar fi dacă toate obiectele din jurul meu ar prinde viață... Autoportretul (întrerupându-l) : Să le dai cu pensula și ele să se însuflețească ... ce-ar fi dacă? Artistul : Ajunge! Acum înțeleg! Tu (arată cu degetul spre Autoportret) ești eu! Acestea sunt toate gândurile mele... Autoportretul : Gândurile de atunci, de la douăzeci și unu de ani. Dar acum ești un altul! E adevărat că și eu sunt unul din eurile tale pierdute, din urmă cu zece ani, uitat aici pe pânză, abandonat în acest galben. Cu ultimul retuș, însă, mi-ai lăsat și o picătură de viață... Artistul (surprins) : Ce tot spui?! Autoportretul : Cred că era o zi frumoasă, pentru că am văzut o lumină proaspătă în atelier atunci când m-am trezit. Am simțit cum la un moment dat o picătură cu un miros străin, nu părea să fie vopsea, avea și un gust deosebit, acrișor, îmi ardea buzele. Uite aici! (îi arată cu degetul spre colțul buzelor). Mi-am dat seama că era o picătură de sânge, deși nu mai văzusem niciodată sânge. Te tăiaseși la mână fără să-ți dai seama și picătura aceea ți-a scăpat în aer în timp ce-mi dădeai un ultim retuș. Am sorbit-o cu lăcomie, m-am hrănit din picătura aceea de viață. Treptat am început să-ți aud gândurile, să te aud vorbind, să te simt în timp ce pictai cu spatele la mine, mi se trezeau simțurile... Am împărtășit, firește, și obiectelor din atelier experiența mea... Artistul : Îmi cunoști chiar toate gândurile?! Toate simțămintele?! Autoportretul : În ultimii ani te aud tot mai slab, numai frânturi! A trecut totuși multă vreme! Artistul : Așadar păstrezi intacte toate gândurile mele, ideile mele, pe care eu le-am uitat de mult... Autoportretul : Da! Trecutul tău este pentru mine prezent. Am putea spune că suntem acum două persoane cu totul și cu totul diferite, cu gânduri distincte, ce să mai vorbesc de simțăminte! Am evoluat diferit! Artistul : Asta mă mai liniștește puțin! Autoportretul : De aceea nici nu înțeleg prea bine ce-i cu tablourile tale imaginare. Nu mai percep de la tine decât semnale slabe. Sunt neputincios să le mai descifrez! Haide, vorbește-mi despre noile tale tablouri! Sunt foarte curios! Artistul (fâstâcit) : Încă nu mi-am ordonat toate ideile... Autoportretul : Și totuși ai pornit de undeva... Artistul : În mintea mea e încă o nebuloasă... Autoportretul : Ha ! Ha! Te temi că am să-ți fur ideile! Fii liniștit! Sunt doar curios să aflu cum ai evoluat. Să stăm de vorbă ca doi prieteni vechi care nu s-au văzut demult. Și apoi îți voi povesti la rândul meu despre Teoria mișcării sensibile a lucrurilor reprezentate. Artistul (indignat) : Teoria mea! Autoportretul : Nu neg! Acum zece ani a fost a ta! Dar din acest moment al clarificării situației mele ontologice... Artistul (îl maimuțărește): Al clarificării situației mele ontologice! Ptiu! Îmi vine să vomez... Du-te dracului cu teoria ta cu tot! Un artist nu trebuie să facă teorii, ci să picteze! Autoportretul : Da! Atunci când are geniu! Teoria vine după aceea! Dar când e un biet pictor, ca noi, mai întâi trebuie să-și pună la punct o teorie, după care să înceapă să picteze! Artistul (înfuriat) : Vorbește numai în numele tău! (înveselindu-se dintr-o dată) Dacă îl ai cumva! Autoportretul (împăciuitor) : Hai să nu ne certăm! N-avem nimic de câștigat din asta! Artistul : Ai dreptate! De fapt discuția asta chiar mă amuză! (amintindu-și brusc ceva) Cum i-ai spus teoriei tale ? Autoportretul (încântat) : Teoria mișcării sensibile a lucrurilor reprezentate! Artistul : Ce titlu pretențios! Autoportretul : Ar fi meritat un titlu de vreo jumătate de pagină în limba latină! Din păcate nu se mai obișnuiește... E noaptea filosofiei! Artistul (amuzat) : Și ce spune faimoasa ta teorie?! Autoportretul : Dar tu îmi vei vorbi despre noile tale tablouri? Artistul : Firește! Tu fiind însă mai tânăr, e de datoria ta să începi primul! Autoportretul : De-acord! Îți voi spune doar esențialul. (încearcă să ia o atitudine cât mai academică). Sincer să fiu, când am preluat-o de la tine, era așa o nebuloasă în capul tău. (râde amuzat) Adică în capul meu. Eu m-am străduit cât am putut să pun puțină ordine. Au fost destul de încâlcite ideile, premizele acestei teorii... Artistul (cu voioșie) : Bravo! Te felicit! Atunci chiar poți spune cu adevărat că teoria asta îți aparține. Nu mă mai face curios! Spune o dată! Autoportretul : Teoria mea susține că fiecare obiect, dintre obiectele care ne înconjoară are două tipuri de epidermă: una exterioară, care îmbracă acel obiect mărginindu-l în spațiu, și alta interioară, sensibilă. Artistul (fluieră cu sinceră admirație) : I-auzi! Epidermă a lucrurilor! (amintindu-și brusc de prezența Obiectelor-ființe, se-ntoarce spre atelier). Acum înțeleg!
Obiectele-ființe ascultă fascinate teoria Autoportretului. Dau impresia că au mai auzit-o expusă, urmărind de data aceasta, în mod special, reacția Artistului.
Autoportretul (plin de sine) : Ființa (gest larg cu mîna)... omul ia contact cu obiectele prin simțuri, percepând la un prim nivel doar epiderma exterioară. Acesta e un aspect foarte cunoscut care, deocamdată, nu ne interesează... Artistul : Și epiderma interioară sau sensibilă?! Sau cum i-ai spus... Autoportretul : Se poate ajunge într-un prim pas foarte ușor și pe nesimțite la epiderma sensibilă a lucrurilor prin percepție. De câte ori nu simțim în jurul nostru că obiectele ne sunt ostile sau apropiate, sau indiferente și așa mai departe?! Bineînțeles, percepția este subiectivă, spun aceasta pentru că e însoțită de sensibilitate. Artistul : Destul de complicat, greu de înțeles! Bănuiesc că ai citit pentru explicațiile astea și ceva filosofie... Kant, Hegel etc. Clasici! Filosofii amiezei mari a gândirii! Autoportretul (cu mândrie nedisimulată) : Firește! Nu puteam lăsa necuprinse în cuvânt imaginile fără sens pe care le aveai în minte. Artistul (cu admirație ușor exagerată) : Ce bine ar fi să poți pune și acum ordine în nebuloasa mea! Cred că ești cu mult mai deștept decât mine! Autoportretu : Nu despre asta e vorba! Eu doar am avut timp să mă gândesc, pe când tu erai ocupat să pictezi. Artistul : Poate ai dreptate, dar, te rog, continuă! Autoportretul : Rămăsesem la cel de-al doilea pas și cel mai important în perceperea epidermei sensibile a lucrurilor... Artistul : Iartă-mă că te întrerup, dar e și ultimul? Autoportretul : N-am îndrăznit să merg mai departe... Ai să vezi despre ce-i vorba. E mult mai greu de explicat, nu știu dacă te voi putea face să înțelegi. Artistul : Străduiește-te! Autoportretul : Fiecare obiect transmite, în felul său, un semnal, aproape imperceptibil, simțurilor. E neglijabil în plan real, însă artiștii sunt în stare să descifreze inconștient acest puls slab al lucrurilor, amplificându-l și transformându-l în funcție de capacitățile lor creatoare. Cred că mai e nevoie să-ți spun că această relație e una obiectivă. (se oprește încântat de cuvintele sale). Artistul : Asta-i faimoasa teorie!? Autoportretul : Cred că te-a izbit profund simplitatea și coerența ei?! Artistul (dezamăgit) : Mda! Autoportretul : Și a intra în contact direct cu epiderma sensibilă a lucrurilor este ceea ce urmărește orice artist. Tu, în mod special, erai foarte preocupat de acest raport al artistului cu obiectele care-l înconjoară. Voiai un tablou viu, însuflețit prin puterea creației tale. Din păcate ai rămas la teoretizări. Nu te-ai dus mai departe... Artistul : Dar tu nu știi nimic încă despre preocupările mele prezente. Autoportretul: De aceea sunt aici, să aflu! E rândul tău acum să-mi vorbești despre tablourile tale imaginare, parcă așa le-ai spus, nu?! Aș putea găsi în pictura ta imaginară formula pentru cea de-a doua relație cu obiectele, cea subiectivă.
Obiectele-ființe se adună tiptil în jurul lor, ca pentru a asculta cu mai multă atenție ce are de spus Artistul.
Artistul (privind cu uimire jocul Obiectelor-ființe) : Acum înțeleg de unde le vine nebunia! Faimoasa teorie, nu-i așa!? Care ar fi meritat cu adevărat nu numai să poarte un titlu în latină, dar chiar și să fie concepută în întregime în latină... Autoportretul : Îți mulțumesc pentru aprecieri, le consider sincere! Artistul : Păcat că nu se mai folosește latina ! Autoportretul : De ce? Artistul (arată spre Obiectele-ființe care se grupează în jurul lor) : Atunci poate obiectele n-ar fi înțeles despre ce-i vorba... Autoportretul (cu superioritate): Oricum limbajul lor nu-i format din cuvinte. Nici tu nu te folosești de cuvinte! Obiectele-ființe (în cor): Noi nu ne folosim de cuvinte! Artistul : Linia, culoarea, am renunțat acum și la ele! Obiectele-ființe : A renunțat la linie și la culoare! Autoportretul : Spune odată! Nu mă mai face curios! Ce-i cu tablourile tale imaginare?! Artistul (privește cu luare aminte în jur) : V-am spus că nu mi-am ordonat încă ideile! Totul mi-e atât de confuz... Obiectele-ființe : Totul îi este confuz! Autoportretul (încercând să-l ajute) : Dar adineauri, când ai intrat, aveai un tablou sub braț, apoi ai spus ceva despre o serie a tablourilor imaginare. Obiectele-ființe : O serie a tablourilor imaginare! Artistul (pare să-și amintească ceva) : Da, așa este! (începe să‑și caute prin atelier tabloul, găsindu-l, îl va arăta pe rând tuturor Obiectelor-ființe precum și Autoportretului. Tabloul este contemplat cu multă admirație). Acesta e un tablou imaginar! Obiectele-ființe : Acesta e un tablou imaginar! Autoportretul : Numai atât poți să ne spui?! Artistul : Să nu te aștepți la o teorie metodic expusă, așa cum ai procedat tu. Eu gândesc în imagini... tablourile imaginare ... sunt... (neputincios). Nici eu nu știu prea bine... Autoportretul (adresându-se Obiectelor-ființe dezamăgite de cuvintele Artistului) : Să-l ajutăm! Obiectele-ființe : Să-l ajutăm! Autoportretul : Tablourile imaginare sunt tablouri ce nu pot fi concepute în realitate?! Obiectele-ființe (întorcându-se când înspre Artist, când înspre Autoportret) : Nu pot fi concepute în realitate?! Artistul (fericit de a fi găsit ceva) : De fapt tablourile imaginare sunt tablouri în... negativ... (repetă cu încântare) tablouri în negativ... ca fotografiile în negativ! Obiectele-ființe : Tablouri negative?! Ceva care neagă? Autoportretul : Negatoare?! Artistul : Mai bine să vă povestesc cum s-a întâmplat... Obiectele-ființe (încântate): Ne spune o poveste! Autoportretul (exasperat) : Bine! Artistul : Era într-o seară, pe deal... încercam să pictez soarele, numai soarele! Asfințea! Și cu cât puneam mai multă culoare, tabloul dispărea de sub ochii mei, îmi sugea toată culoarea... Obiectele-ființe : Îi sugea toată culoarea! Artistul : Da! ... Până n-am mai văzut nimic din tablou... dar îl simțeam! Înțelegeți?! Obiectele-ființe : Uimitor! Îl simțea! Autoportretul : Și?! Artistul (cuprins de extaz) : Pulsa ceva nevăzut în ochii mei, ... era soarele pe care tocmai îl pictasem, îmi ardea pielea, mă furnica, îmi curgea sudoarea... de emoție, de fierbințeală... Nu mai puteam privi soarele în ochi. Obiectele-ființe : Nu mai putea privi soarele în ochi! Artistul : Trebuie să vă arăt acel tablou...
Artistul va începe să caute prin atelier tabloul cu pricina. După câteva căutări, va aduce în fața Obiectelor-ființe o ramă a cărei pânză e aproape în întregime arsă, având o gaură mare, vizibilă la mijloc. Tabloul va trece prin toate mâinile. Obiectele-ființe vor privi cu consternare tabloul, reacția generală fiind aceea de spaimă teribilă. În cele din urmă, tabloul va ajunge și la Autoportret care, neputând-o privi, o scapă aproape din mâini. Artistul reușește printr-o minune să prindă tabloul și-l privește mustrător pe Autoportret. Apoi se va îndrepta cu tabloul spre perete sub privirile curioase ale Obiectelor-ființe. Doar Autoportretul rămâne într-o poziție meditativă. Artistul va alege cu grijă dintre mai multe tablouri sprijinite de perete un număr de unsprezece, toate de dimensiuni diferite. Le va sprijini pe fiecare într-o ordine numai de el știută, cu multă băgare de seamă, de-a lungul pereților.
Artistul : Până astăzi am conceput doisprezece tablouri, toate reprezentând mersul pe cer al soarelui. (adresându-se conspirativ Obiectelor-ființe). Astăzi însă l-am terminat pe cel de-al treisprezecilea! Obiectele-ființe (se grupează extaziate în jurul Artistului, încercând să-l atingă, gravitează în jurul lui) : Ești adevăratul nostru zeu! Autoportretul (cu glas autoritar) : Lăsați-l acum! La o parte!
Obiectele-ființe se supun cu greu, așteptând mereu ca Artistul să le oprească. Artistul însă tace, privindu-și cu multă concentrare Autoportretul. Obiectele-ființe se retrag cuminți la locurile lor.
Artistul : Cum de ascultă de tine?! Autoportretul : Să zicem că eu sunt doar profetul lor și tu ești ...zeul! Dar până te vei arăta ca zeu, au încredere în profet! Artistul : Un zeu vlăguit... Autoportretul (neluându-l în seamă) : Ce voiai să spui despre al treisprezecilea tablou? Artistul : Acesta e un tablou diferit de celelalte! Obiectele-ființe (în cor) : Caută al treisprezecelea tablou! Artistul (găsește tabloul și-l ridică în fața ochilor Autoportretului) : Uite! Spune-mi ce simți! Nu te întreb ce vezi, pentru că n-ai ce vedea... (entuziasmat). Ce simți? Autoportretul (concentrându-se) : Nu simt nimic... poate,... ă,...un fel de... gol? Artistul : Este exact! Așa l-am și intitulat, Nimicul. Celelalte se numesc Soarele unu, Soarele doi, Soarele trei, ... tot așa, până la Soarele doisprezece. (exaltat). Cine a mai reușit vreodată să redea cu atâta exactitate nimicul?! Autoportretul (privind tot mai uimit rama goală a tabloului) : Ai dreptate! Îl simt... fantastic! E chiar nimicul!
Obiectele-ființe se apropie și ele pe nesimțite, să vadă tabloul.
Obiectele-ființe (către Autoportret) : Ce reprezintă? Autoportretul : E nimicul! Obiectele-ființe (se dau speriate în lături) : Nimicul! Artistul (entuziasmat) : Nu există decât rama care îi dă margini... Un nimic nemărginit nu mă interesează defel, e plictisitor... dar nimicul mărginit! E atât de promițător...! Obiectele-ființe : A creat din nimic! Artistul : Sunt un artist! Obiectele-ființe : Atunci ajută-ne și pe noi! Creează-ne cu adevărat, nu ne lăsa la mijlocul drumului! Ne-am trezit în interiorul unui vis, dar vrem acum să ne trezim și din vis! (tot mai rugătoare) Ajută-ne! Artistul : Cum?! Obiectele-ființe : Atinge-ne! Atinge...
Obiectele-ființe se vor apropia pe rând de Artist, neîndrăznind să-l atingă.
Ușa-ființă : Mă strânge zidul tot mai rău pentru că am învățat să-l simt. Nu vreau să mai fiu o simplă ușă! Artistul : Dar eu am nevoie de o ușă! Cum... Fereastra-ființă : Nu vei mai avea nevoie nici de fereastră! Eu îți voi arăta altfel tot ceea ce vei vrea să vezi... cu alți ochi Artistul : Nu mai înțeleg! (se uită tot mai speriat în jur și dă cu ochii de Autoportret) Asta e faimoasa ta teorie, nu-i așa?! De asta ai ținut să mi-o reproduci în seara asta deja prea lungă ... S-a făcut târziu! Amfora-ființă (strecurându-se în spatele Artistului) : Mi-ar plăcea și mie să fiu mai mult decât o amforă... Uite, dacă vrei, îți voi poza oricând ca amforă, dar lasă-mă din când în când să vin lângă tine... Iubește-mă! Artistul (lăsându-se sedus) : Ești atât de frumoasă! Lampa-ființă : Eu nu îți par frumoasă?! Cu capul meu luminos aș vrea să te veghez zi și noapte ... și nu va fi nevoie decât să mă privești pentru ca eu să fac lumină pentru tine... Artistul : Cât mai multă lumină! Măsuța-ființă : Eu voi fi bucuroasă să-ți țin în brațe toate schițele, să-ți întind cafeaua, nu trebuie decât să mă mângâi... Artistul : Să te mângâi... Biblioteca-ființă : Eliberează-mi brațele să pot și eu deschide cărțile, să nu le mai țin închise. Îmi poți refuza libertatea? Artistul : Nu! Șevaletul-ființă : Știi, nu-mi place să-ți văd tablourile doar pe dos... de câte ori termini un tablou, îl iei și-l duci departe de mine. (rugător) Aș vrea să-ți văd și eu tablourile! Artistul : Da...
Obiectele-ființe îl înconjoară pe Artist, prinzându-l la început într-o horă dezordonată care va prinde contur pe măsura desfășurării acțiunii. Vin tot mai aproape de Artist neîndrăznind, însă, să-l atingă. Par să aștepte un oarecare semnal, care ar trebui să vină dinspre Autoportret.
Autoportretul (stăpân pe situație): Ei, ce spui? Tablourile tale imaginare devin o realitate. De ce fugi de ea? Ți-e teamă acum că nu mai poți da înapoi?!
La auzul acestor ultime cuvinte, Obiectele-ființe se prind vrăjite într-o horă rotitoare în jurul Artistului și-al Autoportretului.
Obiectele-ființe: Nu poți danapoi, să n-asculți de noi! S-a pornit sorocul în timpul și locul care stă să vină de la rădăcină lumină curată, vânt neprihănit, apă ne-ncepută, pământ neumblat... Phoenix apari! întreagă răsari! să auzi cuvântul...
Artistul (epuizat) : Oprește descântul!
Obiectele-ființe se opresc brusc din dansul lor și se retrag dezordonat, reluându-și vechile lor poziții.
Autoportretul : Nu vei mai avea mult timp putere asupra lor. Trebuie să te grăbești! În curând va răsări soarele, lumina lui le dă putere. Sau poate faci cumva să nu mai răsară soarele... Artistul (se plimbă gânditor prin atelier iscodind Obiectele, deodată se întoarce spre Autoportret) : Simt că le stârnește ceva din tine, ... și încă nu-mi dau seama ce... Acesta nu mai e un joc! Și hotărât lucru nu-i nici un dialog imaginar! ... N-ai vrea să faci cu mine o alianță? Autoportretul (râde) : O alianță?! Îmi propui un târg? Artistul : Cam așa ceva! Autoportretul : Imposibil! Vezi bine, prietene, că și eu sunt de-al lor. Cum aș putea să le trădez! Și eu sunt la fel de nepuncios! Mă strânge rama asta! (se agață cu disperare de ramă) Deși sunt perfect conștient de identitatea mea, nu pot ieși de aici. Sunt condamnat să rămân în rama asta pe vecie... Artistul : Pe tine te-aș elibera cu dragă inimă, dar... Autoportretul : Dar?! Artistul : Dar nu am ce face cu tine ca om! Doi suntem deja prea mulți! Pentru mine, valorezi foarte mult așa cum ești acum! Înțelegi?! Autoportretul : Te implor! Îmi doresc mult să fiu un om ca tine! Artistul : Sunt miliarde pe planeta asta! Ai fi un nimeni! În rama asta, cel puțin, ești cineva. Te voi purta prin expoziții, agățat pe perete vei vedea oameni admirându-te, mereu alți oameni, le vei putea asculta cuvintele și-ți vei da seama că natura umană, din păcate, dă atât de rar dovezi de înălțare sufletească... Vei vedea că, până și în expoziții de artă, tot la grijile lor mărunte se gândesc și vei auzi falsitatea cu care își împodobesc viețile, vei avea privilegiul să-i vezi fără ca ei s-o știe! Gândește-te la asta! Autoportretul (întrerupându-l nerăbdător) : Va apărea și Ea! Mai bine vorbește-mi despre Ea! (cu timiditate) Ea ce mai face ? Artistul (complet derutat) : Ea?! Autoportretul : Ea! (exaltat) Fata aceea care venea pe la tine, unduioasă ca o salcie, cu părul de vânt... Artistul (face eforturi mari ca să-și amintească): Bănuiesc că te referi la vreo fată de acum zece ani, pe vremea când te pictam... Autoportretul : Da! Ea este! Artistul : Să-mi amintesc... Părul de vânt?! Ca o trestie... Autoportretul : Unduioasă ca o salcie... Artistul : Poftim?! Autoportretul : Ca o salcie se unduia... Nu ca o trestie, tu ai spus ca o trestie... Artistul : Mă rog! Ca o salcie dacă vrei... Nu-mi amintesc! Au intrat atâtea femei în atelierul ăsta! Îmi pare rău... Autoportretul : Venea întotdeauna pe la spatele tău,... tu erai concentrat asupra mea, te uitai ba în oglindă, ba la culori și, din nou, la pânza din fața ta. Ea privea peste umărul tău ...când la mine, când la tine în oglindă, nu rămânea mult, uneori nici n-o observai când pleca... Artistul : Mă faci curios... dar nu-mi amintesc de o astfel de fată. Avea un nume? Autoportretul : Nu știu, poate, eu îi spuneam pur și simplu Ea... Artistul : Era cumva vreun model de-al meu? Sau era iubita mea? Autoportretul (fâstâcindu-se) : Cum adică iubita ta?! Artistul (exasperat) : Ne sărutam? Ne îmbrățișam? Făceam dragoste? Nu se poate să nu fi făcut, am făcut cu toate femeile care mi-au intrat în atelier! Autoportretul : A rămas la tine într-o noapte... (tace) Artistul (amuzat) : Și am făcut dragoste? Autoportretul : Nu cunosc prea bine sensul acestor cuvinte, dar erați foarte aproape unul de celălalt... în (arată cu capul în direcția patului) Artistul : E clar! În pat... Autoportretul : La un moment dat Ea a spus: Simt că ne privește cineva! Tu ai râs, te-ai ridicat de lângă Ea, erai despuiat, ai venit spre mine tot râzând, Poate el! Și ai întors tabloul cu fața la perete, adică pe mine! Artistul : Și tu o iubeai? Autoportretul : O iubesc și acum! Artistul : De-asta vrei să ieși din ramă? Autoportretul : Mărturisesc că da... Artistul : Și teoria ta? Ascultă, naivule! Eu nu-mi amintesc de fata asta! Habar n-am cine este! Nu-ți pot da detalii, nu știu unde se află acum... Autoportretul : Am s-o caut! Artistul : O fi femeie măritată, cu familie! Cu probleme! Unde s-o cauți? Autoportretul : Voi vedea Artistul : Habar n-ai ce vorbești! Nu te-am scos niciodată din atelier. Nu cunoști lumea! Autoportretul : Am toate amintirile tale de atunci! Artistul: Nu e de-ajuns! Autoportretul : E tot ceea ce-mi doresc! Artistul : Și Obiectele? (arată spre Obiectele-ființe care între timp s-au regrupat în jurul celor doi) Autoportretul : Lor le lipsește ceva pentru a deveni cu adevărat vii! Artistul : Ceva ce tu ai! Autoportretul : Da!
Obiectele-ființe își reiau hora în jurul Artistului și al Autoportretului, la început mai lent, apoi tot mai precipitat, pe măsură ce cântecul lor crește în intensitate. Artistul se lasă prins în extazul Obiectelor. În hora lor Obiectele vor încerca pe rând să se apropie cât mai mult de Artist, încercând să-l seducă prin mișcări de dans unduioase.
Obiectele-ființe : Nu poți danapoi să n-asculți de noi! S-a pornit sorocul în timpul și locul care stă să vină de la rădăcină lumină curată, vânt neprihănit, apă ne-ncepută, pământ neumblat... Phoenix apari! întreagă răsari ! să auzi cuvântul...
Artistul (năucit) : Oprește descântul!
Obiectele-ființe încremenesc brusc într-o așteptare încordată.
Autoportretul (către Artist) : Trebuie să te grăbești! Se face târziu! Hotărăște ce vei face cu noi! Dă-mi mie libertatea și cu ele (arată cu discreție spre Obiecte) mă descurc eu! Artistul : Cum crezi că te vei descurca în lume ieșind pe Ușa asta?! Autoportretul : E-atât de greu să treci neobservat?! Artistul : Nicidecum! Dar nu știi nimic despre oameni! Autoportretul : Ți-am spus că posed toate amintirile tale. Artistul : N-ai acte de identitate! Cum vom dovedi că suntem doi, unul și același și, totuși diferiți... Vei fi arestat pe loc. Multe încurcături... n-ai bani... nici eu nu prea am, abia mă descurc singur... Autoportretul : Mă vei ajuta! Artistul : Nu! Mai ales acum când sunt singurul artist din lume care a reușit un astfel de tablou! Nici vorbă! Te voi păstra! ... Cine mă va crede când voi spune că ți-am dat pur și simplu drumul din ramă?! Mă vor duce la balamuc, nu că asta ar fi o pată pe renumele unui artist, dimpotrivă chiar, ajută un pic de nebunie... Dar refuz să plătesc pentru cei ce nu sunt în stare să creadă... Autoportretul : N-am o valoare artistică prea mare! Artistul : Știu asta! Ești o lucrare de tinerețe. Autoportretul : Și n-am de gând să fac pe saltimbancul prin expoziții! Artistul : Nici nu doresc asta! Autoportretul : Atunci ce ai de gând cu mine? Artistul : Să te păstrez așa! Îmi dau seama că, dacă te pierd pe tine, pe mine mă pierd ... Autoportretul : Poate! Artistul : Și-apoi nu se știe niciodată când o fată cu părul de vînt, unduioasă ca o salcie se va opri în fața ta, la o expoziție retrospectivă, te va privi uimită, amintindu-și... Autoportretul (emoționat) : Crezi că va veni?! Artistul : Naivule! ... Dar Ea are acum cu zece ani mai mult decât tine, tu vei rămâne mereu la douăzeci și unu de ani. Ea va îmbătrâni cu fiecare zi... Ai s-o mai recunoști? Părul de vânt i se va rări cu timpul, iar trupul de salcie se va îngreuna de ani. Cum ai s-o mai recunoști?! O fi măritată, la casa ei Autoportretul (uluit) : Nu m-am gândit la asta! Artistul : Nici n-aveai cum! Pentru tine timpul s-a oprit demult ... Eu sunt cel care îmbătrânesc în locul tău. Acum, privindu-te mai bine, parcă încep să te invidiez. De ce nu mai pot avea vârsta ta?! Autoportretul (venindu-i o idee) : Acum îți propun eu un târg! Ce-ar fi să schimbăm? Artistul : Locurile?! Autoportretul : De ce nu?! Artistul : Și ele? (arată vag înspre Obiectele-ființe) Autoportretul : Ele vor fi mereu aici lângă zeul lor, care acceptă condiția lor de obiecte. Vei fi asemeni lor... și ele vor redeveni ce au fost... Artistul (aproape convins): Tot nu văd altă soluție ... și tablourile mele imaginare?! Autoportretul : Nu facem decât să dăm într-un fel timpul înapoi. Peste zece ani voi fi eu aici în locul tău sau, dacă vrei, chiar tu însuți... ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat... Artistul : Poate ai dreptate! Mă voi mai odihni și eu puțin ... sunt atât de obosit...De ce să nu mă odihnesc și eu puțin, seria tablourilor imaginare am încheiat-o, nu mă așteaptă nimeni când mă întorc acasă, să ies puțin din viața asta! Autoportretul : Preț de-o vacanță! O meriți! (tot mai convingător) Și în câțiva ani, totul va fi din nou ca în ziua de azi, îți vei putea relua locul, dăm doar timpul înapoi Artistul : Tentantă propunere! Cine să reziste?! Bine!
Autoportretul face semn Obiectelor-ființe să se apropie. Artistul pare cuprins de-o mare sfârșeală. Obiectele-ființe îl leagănă în brațele lor, reîncepând descântul.
Obiectele-ființe : Nu poți danapoi să n-asculți de noi ! s-a pornit sorocul în timpul și locul care stă să vină de la rădăcină, lumină curată, vânt neprihănit, apă ne-ncepută, pământ neumblat... Phoenix apari! întreagă răsari! să auzi cuvântul să-mplinești descântul!
În acest moment, Autoportretul iese din ramă, se apropie de Obiectele-ființe și le face semn să-l așeze pe Artistul adormit în locul lui. Obiectele-ființe îl poartă cu grijă pe Artist în locul Autoportretului. Îl vor sprijini cu capul de spătarul scaunului în așa fel încât să nu-l trezească.
Autoportretul (încântat): Așa! Foarte bine! Ia să vedem... (caută prin jur și-și oprește privirea asupra borcanului cu pensule și a paletei de culori) Să retușez puțin tabloul ăsta!
Autoportretul începe să picteze tabloul ce-l reprezintă Artist. Din tubul de culoare roșie, Autoportretul începe să picteze pe pieptul Artistului, printr-o mișcare circulară, cercuri de culoare roșie. Obiectele-ființe privesc în extaz tabloul. Deodată se aude zgomot de pași în culise. Obiectele-ființe tresar speriate.
Autoportretul (întorcându-se spre ele): Gata cu joaca! Fiecare la locurile voastre! Hai! Acum nu mai am nevoie de voi...
Obiectele-ființe îl ascultă supuse, refăcând imaginea obișnuită a atelierului. Autoportretul se-ntoarce la tablou și începe să pună tot mai mult roșu pe pieptul Artistului. Pe ușă își face apariția o fată cu părul de vânt, unduioasă ca o salcie. Contemplă câteva clipe în tăcere atelierul. Apoi se apropie pe la spate de Autoportret care rămâne în aceeași poziție pictând, cu un genunchi îndoit pe podea. Fata privește tabloul câteva clipe. Pare îngrozită de tablou. Autoportretul nu-i dă nici o atenție, continuă să pună culoare în tabloul care-l reprezintă pe Artist. Ea mai face un tur al atelierului, oprindu-se când într-un loc, când într-altul, atingând obiectele. Revine în spatele Autoportretului care e tot mai absorbit în munca lui. Fata își scutură părul visătoare, mai aruncă o ultimă privire tabloului și părăsește atelierul.
CORTINA
10 ianuarie 1998, Cluj |