Gellu Dorian

ELEGIILE DE LA DORWEILER

PRIMA ELEGIE

1.

Muşca din umărul meu ca dintr-un măr putred –

ce bună sunt cu gura plină de umărul tău sîngerînd, spunea,

restul arunc, doar gustul tău devenit sălciu

rămîne cu mine,

pe cotor vor roi musculiţele,

nimeni nu se va apleca să-l ridice,

toţi se vor repezi să-mi sărute gura

şi te vor simţi gemînd de plăcere,

unii chiar se vor opri un timp să-ţi vorbesacă

aşa cum fac ocnaşii la buza ocnei de sare,

cei mai mulţi îşi vor străpezi dinţii şi vor coborî

pe rîul de lapte pînă în delta în care-şi vor arunca

peştişorul lor mort, rozaliu ca un înger în icoana

pe care nimeni n-o mai priveşte, ca într-o piaţă

plină de castraveţi şi lipoveni cărora le curg bărbile

peste burtă şi rîd pentru fiecare leuţ oploşit sub şorţul

în care ţin vodca aşa cum bolnavii

la căpătîiul patului punga pentru perfuzii –

ce bună sunt cu gustul cărnii tale pe buze,

nici măcar ţipătul tău de durere nu geme,

nici măcar tu nu mai poţi ieşi de sub sîngele tău

ca un  cactus înflorit,

se poate citi clar gestul pe care-l faci între buze şi ochi,

un fruct muşcat, învelit în palme,

un cotor pe care nu-l iau în seamă decît musculiţele,

în timp ce gura mea se bucură încă de tine,

sînge prin sînge căutînd sîngele din care să strig de plăcere,

sînge otrăvit şi gustos,

vierme prin mormîntul cu miez

pe deasupra căruia adun flori ca resturile de hîrtie

în urma unei invazii lirice -

iată un trandafir pervers gata să înţepe,

un crin gata să adoarmă,

ruguri de mure, zmeură ca sîngele tău pătînd frunze de arţar,

crizanteme coafate în draci,

dactile şi iambi, bucăţi din pielea ta scoasă la tatuat

de mînjii confuzi ai unui apus vineţiu -

ce bună sunt în braţele lor galbene ca nişte nuiele

din care voi face jilţ în care să stau –

încă mai molfăi din tine şi simt cum te zbaţi de plăcere

într-un loc pe care-l acoperi cu alte femei

de pe vremea cînd îţi erau plăpumi sub care nu puteai sta,

cusute cu fire de nervi împletiţi

ca flanelele din care ieşeai cu umerii rumeni

sub care-ţi ţineai răsuflarea ca pe o trompetă

amuţită încet de plăcere,

pînă în zori cînd mureai odată cu ziua din care nu te mai

puteam scoate decît pulbere,

şi ea aruncată pe tobe,

bună ca aluatul dospit din care nu vei mai gusta,

nici stafidele, nici nuca,

în nări doar cu vanilii şi rom,

cotor aruncat în bătaia gunoierilor care te vor ridica

şi te vor duce unde toate devin una şi aceeaşi uitare –

doar între buzele mele altfel decît gustul de sînge-nflorit,

mac roşu lăsat singur într-un lan de grîu între şenilele unui tren

care pleacă –

muşca din umărul meu,

şi toate cuvintele îi înfloreau sîngerii în urechile mele,

aveau gustul meu de cactus tîrziu înflorit.

2.

Ai lucrat prea mult la această viaţă

din care n-a ieşit nimic –

un cap decapitat stă alături şi tu-l priveşti

ca pe propriul tău cap,

cum să-l mai sărut,

cum să-l mai aduc pe pernă lîngă mine,

ai stat prea mult să vezi cum nu iese nimic din viaţa

la care ai zidit, prea multe cărămizi sfărîmate alături,

un braţ abandonat lîngă un pahar cu vin,

altul ducîndu-se la gura altuia,

cum să o sărut cînd vine să-mi spună că toate cîte a făcut

pînă acum pentru mine le-a făcut,

chiar şi trupul lăsat la soare ca un muşuroi de furnici

cum să-l învelesc odată cu mine în pat,

picioarele tale merg în altă parte,

unul rătăceşte pe sîrma dintre doi poli,

celălalt face şpagato într-un lan de trifoi printre albinele

de pe tabla ruginită a unui gong în care nu mai bate nimeni,

cum să le las să mă-ncalece

aşa cum au făcut-o zile în şir

cînd veneau ostenite cu un corn de inorog

pe care-l îngropam în via rumenă plină de struguri –

ai ostenit în zadar peste trupul meu,

ca o săgeată pe care o scot dintr-o cangrenă

după o sută de ani de război,

cum să te las în braţele mele, deja mort,

ele încă mai pot aduna spini din coroanele crucificaţilor,

încă mai ştiu să împletească apele din care

va ieşi trupul de piatră ţinut sub plapumă

ca pe un vis plin de adrenalină –

ai pierdut numărătoarea zilelor, ca pe nişte bile de lut

din abaca cu sîrmuliţe de aur,

una cîte una,

aşa cum făceam cînd îţi luam capul şi ţi-l puneam pe umeri,

te priveam în ochi şi de acolo pînă departe de unde te adunam

ca pe o albie de rîu pe buzele ochilor mei,

aşa cum las în sertare lenjeria din care am ieşit

ca din păstaie bobul de linte –

dacă mîinile tale le vor atinge, mîinile tale vor plînge,

dacă ochii tăi le vor privi, ochii tăi le vor spăla,

dacă, nu, peste capul tău vor trece norii

care altădată treceau prin capul tău –

ai lucrat prea mult la această viaţă

pe care o împătureşti ca pe o batistă pe care mi-o întinzi,

cum să-mi aşez capul în ea, ţesătură pe care mi-o las peste ochi,

braţele mele se vor uni

două lebede ca două trîmbiţe mute,

din mersul tău nu se aude nici măcar urma mersului tău

ca sub un bandaj iodul pe rană,

nu mai poţi face din nimic ziua de mîine din care să ieşi

odată cu mine din pat,

ca din mormînt în cer Dumnezeu.

3.

Priveşte înapoi, îmi spui, să mă vezi prin Dorweiler,

prin ochii care aruncă pînză albită de in peste noi,

ochi bulbucaţi printre frunze,

ca mătasea foşnind, cînd se-nchid,

ochi de cicoare albastră mustăcind din petale,

aşa cum făceau pleoapele mele cînd te-nchideam după ele,

ochi tulburi de viezure, măsluiţi ca prin barurile

periferice din Las Vegas,

ochi de cucuvea într-un ultim imn prin rozariu,

cearcăne în care intri cu totul

şi ieşi vămuit odată cu ecoul,

ochi lacomi,

ochi dulci din care te las să guşti pînă gem de plăcere,

ochi încremeniţi ca ai noştri, ciopliţi de dălţile

celor din jur, pînă cînd din marmura căzută pe jos

vor face pudră pe care vor scrie cu genele noastre,

frunze migrînd prin zgomote ca îngerii prin pletele tale

lăsate ca fuioarele pe mîinile preoţilor

cînd vin să boteze pe toţi cei ce şi-au uitat numele,

ochi de cîrtiţă privind prin pori ca nişte antene

prin grădinile secrete, ca ochii de melc,

bordeie de sub care ies să se aşeze

în spatele nostru de unde crezi că vin să te mişc

din stînca plină de muşchi ca un fotoliu catifelat,

şi în urmă nimic,

o pajişte verde în care mă afund, mai departe

aceeaşi pajişte de şpan, licurici

peste degetele mele pe care le culegi unul cîte unul

şi le strîngi în buchet ca într-o rugăciune,

apoi aceeaşi pajişte de celuloză,

roiuri de musculiţe de pe care sar stropi de ploaie

ca-ntr-un nisip alb boabe mici de lumină,

mai departe nimic, ca în cărţile care se termină

fără să scoată afară personajele

pentru un timp,

scoarţe de lînă din care să iasă moliile

ca pudra de mucegai peste scînduri,

ochi ca de scrum din care te ridici încet şi adormi

ca atunci cînd crezi că mori

şi inima ta tresaltă ca o broscuţă în acvariu,

firimituri de ochi cît vezi cu ochii

şi nici un trup căruia să-i poţi aşeza bluza

pe care să dezbraci,

urme, atît, doar urme pe care le culeg ca pe nişte bureţi

sub care am adormit ca un, un muc de ţigară

aruncat la-ntîmplare,

iar tu eşti acolo unde stăm neclintiţi şi ai nimănui,

nici nu te observ, aşa cum fac toţi ochii despre care

ţi-am spus că tocmai s-au închis,

cei bulbucaţi,

cei de cicoare,

cei de viezure,

cei lacomi,

cei dulci,

cei încremeniţi,

cei de cîrtiţă,

cei de scrum,

ca în cearcănele pe care le umplu cu flori de nisip,

apoi se iveşte un cîntec pe care ţi-l cînt

încet şi negru ca smoala de după frunzele

ce abia dau voie stelelor să ne vadă,

mă-ntorc şi văd toate cele spuse de tine

în spatele tău fără tine, două cuţite

înfipte în scîndura pardosită cu ochi.

4.

Pustietate de cîlţi, am văzut şi altele

pline de pleavă, am văzut chiar şi locul din care lipsea

pustiul, era ca viaţa măturată la uşă şi purtată de

picioare prin toată curtea plină de crăpături

şi furnici, mai ales furnicile înghiţeau totul,

pînă la ultima, se înghiţeau şi pe ele,

şi nu m-am speriat ca acum, sub tulpina de plastic

a unei case în care am intrat pentru prima dată

şi în curînd vom ieşi pentru ultima oară,

poate nu mi-ar fi fost atît de frică,

am trăit şi frici mult mai mari,

ca în străfundul inimii ultima prezenţă a sufletului,

ca acum în patul în care dorm şi mă voi trezi din el ca dintr-un mormînt,

am trăit şi singurătăţi mult mai aspre

şi am rămas viu ca zîmbetul unui copil în fereastră,

fără răsuflarea ta în ureche

simt cum bate vîntul dinspre viitor ca un convoi

de tătari prin buricul femeii-puhoi,

ca într-un taler cîntecul cocoşului amuţit

ca un sughiţ de porc tăiat la Crăciun,

fără buzele tale reci lipite de buzele mele fierbinţi

mă îngrop de viu în mine

şi nu mă mai dezgrop,

am trăit şi morţi mai crunte decît această viaţă

tăiată în măcelării de fiecare dată de neajuns,

dar n-a fost ca acum, sub cuvertura de flori peste care

bîntuie mîna lui Dumnezeu ca un pix peste procesul verbal

al unui poliţist care şi-a uitat literele în porthart,

am văzut şi minuni mai mari ca această

musculiţă călărind un păianjen masiv sub o plasă

ca pustiul de cîlţi

dar n-am ţinut în ţipăt semnul de exclamare încovoiat pînă la rugăciune,

cum fac cei umili cînd se aşază în ochii icoanelor

şi vorbesc cu Dumnezeu

aşa cum ar vorbi cu vecinul,

am văzut şi alte locuri mult mai vagi decît noaptea

din care ai ieşit prin cer ca printr-o fereastră

fără să atîrni ca franjurii,

n-am disperat ca vîntul dintre mîini ce-ţi ridica rochiţa,

mii de îngeri,

mii de aripi,

oceane întregi adormite în peşti,

milioane de plecări într-o singură clipă,

aş fi putut muri liniştit ca o viaţă măturată

după uşa pe care n-o mai deschide nimeni,

troiene de nopţi pe care vom schia pînă la uitare,

am văzut şi ierni mai lungi decît toate iernile la un loc,

dar am văzut primăvara în chiar brînduşa din palemele tale,

strecurată în sîn şi în sînge,

pustiuri de cîlţi,

cum altele nu s-au înfiripat dintr-o plesnitură de degete.

5.

Ce nu pot uita rămîne în firimitura dintre scînduri,

cînd palma ta trece peste piele ca peste o mănuşă

plină de musculiţe,

chiar ziarele se fac sul şi nu se mai citesc între ele,

ca literele-n fulgii de confetti după ce pantofii se retrag în cutii

iar hainele mai ţin în ele damful de fum şi alcool,

ca-n prepuţ zile în şir mirosul de femeie străină,

în rest toate se fac stog de fîn

plin de şoareci şi furnici,

ca-n sînii unei femei ghearele boante ale unor mîini

fugărite de-acasă –

priveşte-mă, sunt goală, toată, ca o fereastră fără perdele,

priveşte-mă cu toată pielea ta întinsă peste pielea mea,

nu orbi prea repede, aşa cum fac

surzii în ochii cîrtiţelor care chiţcăie în urechile

deschise ca nişte pîlnii în care se toarnă

spirt pînă la funingine,

priveşte şi resturile din care mă poţi recompune

pînă la cel mai mic detaliu,

pubisul în spic adiind pînă la marginea fără fund a buricului,

mai sus, între sîni, ca într-un somn

din care ies morţii să-şi vorbească chiar pe buzele mele,

unghiile răsădite cu flori albastre

din care culegi ace pe care le înfigi peste tot

pe unde crezi că nu mai respir,

poţi chiar ascunde fiecare por, mai limpede ca

bobul de rouă de sub labii, în chiar spasmul

pe care-l culegi ca pe o perlă strecurată pe degetele

altor femei, nimic altceva,

cît să poţi scoate cu lama cuţitului cînd

vii peste timp să priveşti ţeasta înflorită

sub zgura aruncată la marginea patului printre prosoape,

o mască tumefiată ca după delir,

peruca bufonului îngropat între perne,

aşchii pe care le alegi liniştită din părul turtit ca o lipie

prin care au trecut aricii să-şi lingă lăbuţele,

să poţi alege măcar atît din lungul drum acoperit

de urmele palmelor peste pielea pe care mi-o arunc

la spălat între mîinile unui pilat

închiriat pentru cinci minute,

ca-ntr-o spălătorie din Astoria în care emigranţii

îşi botează hainele odată pe lună

în cei mai ieftini detergenţi,

să poţi privi între palme ce mai rămîne după stors,

un burete făcut ferfeniţă,

făină de aruncat în ceaunul gol înaintea unui prînz

de la care lipseşti,

să poţi înghiţi în sec golul rămas între respiraţii,

acolo unde de regulă locuiam cînd fugăream din sîngele nostru

chiar umbra sîngeluzi nostru, -

sau nici această vagă imagine de după-amiază

să nu mai rămînă, pată ieşită tîrziu pe cearşaf

după ce stîrvurile noastre au fost aruncate în cer,

mărci pe care nu le-am putut lipi ca pe nişte tatuaje pe cortex,

nimic,

ca-n firmitura înghiţită-ntre scînduri,

pînă la capătul unui şanţ pus să dreneze

lutul rămas ca peste haine praful

îmbibat cu mirosuri gata să cînte în nări

timpi pe care nu i-am putut trăi pînă la capăt,

chiar pielea noastră se face sul şi arde

într-o bibliotecă prin care nu mai trece nimeni.

6.

Dintr-un loc gălbui ca toamna prin Maramureş

sufli uşor peste umărul meu zdrenţuit ca un steag

în fereastra unei dugheni de ţară,

cazi ca mort în trupul meu care te dezveleşte de toată

plapuma sub care ai locuit ca o cîrtiţă,

un ţîrîit ca de greier în pernă,

un somn noduros ca-n submarinele care transportă lut din Siberia

pentru rechinii de pe plajele Cubei,

un simplu concert pe care încerci să-l descifrezi chiar

de la cheia în care moare primul sunet,

îmi şopteşti ca u  trăsnet în ureche şi nu aud cum

te rostogoleşti între pulpele mele ca niturile de ceară

în urechiule lui Ulise, mort vineţiu pe un stîrv de sirenă,

din locul acesta nu se mai vede nimic,

puţin negru pe cer,

mult, foarte mult albastru în pămîntul pe care-l priveşti

ca pe o pulbere gata de vînt,

nimic, doar sînul meu strivit de degetele tale

geme ca un prunc,

doar gura mea sărută hăul care rămîne în locul

mistuit de privirea ta hulpavă

ca o rană în care te-ngropi,

nimic, faldurile gălbui ca ale unei perdele de după

care nu se mai vede decît vidul înghiţit de vid,

ca-n inima mea inima ta morsocată de durerea

care se-ncîntă, ele doar cad şi se-nchid

într-o iarnă în care totul va fi viscol şi crug,

spui: ce orizont e mai clar decît ochiul meu care

se-nchide şi priveşte în sine,

cer aruncat din cer ca un fetus din placenta înfulecată de cîini,

miez de femeie prin care umbra bărbatului capătă trup

şi se înfige ca-n nisip copita cămilei,

loc de călătorit pînă la epuizare, beduin

îndulcit cu ceaiuri amare,

crater ostoit de nămoluri –

cînţi în urechea mea şi se aude în mine corul

copiilor încă visaţi, ca-ntr-o pictură de Munch

peste disperarea făcută pod peste disperare,

doar din locul acesta gălbui se poate ieşi din spaima

pe care ţi-o aşezi peste faţă ca pe un suflet

tranşat de măcelarii plini de sîngele cerului

prin care alergi –

altă cale se-nchide în burta unor copaci

pe care i-ai mai întîlnit pe alte străzi nu atît de pustii ca pădurea aceasta,

un coşmar din care săreai ca ars direct din sîngele meu

ca într-o baie plină de îngeri:

trupul meu ţi-a fost saltea plină de cuie,

trupul meu ţi-a fost groapă din care ieşeai liniştit,

trupul meu ţi-a fost zi,

trupul meu ţi-a fost noapte bîntuită de vise pe care puneai mîna,

trupul meu ţi-a fost dimineaţă în care te spălai cu laptele ţîţelor mele,

mănăstire acum prin care n-ai voie să treci,

ca prin Athos trupul noroios al păcătosului –

acum vezi mai clar şi nu poţi înţelege,

acum ştii foarte bine ce se întîmplă şi nu pricepi,

acum poţi glăsui şi taci ca un mut,

mult mai tîrziu vei vedea această lumină făcută sloi

în privirile tale –

prin venele ei numai dîre de cer din care ies

ca o fotografie din ape, gălbuie

ca-n fagure ceara ce ne va arde uşor pînă la capăt.

7.

Nu mai exist decît în carnea lăsată la putrezit

 în trupul meu care te-nchide,

viermii ca nişte muguri gata să zboare,

aşa cum fac pleoapele cînd adună somnul în care

ne-ngropăm cu nişte lopeţi ca palmele

care stau unite pe stern pînă la înviere –

se aude doar laptele în sîni ca lumina în soarele care apune

după ţeasta pămîntului

aşa cum cad osteniţi ţăranii după dîmbul de mămăligă –

se aude chiar sîngele lui Cain în venele lui Abel,

ca într-un somn vag, sufletul rătăcit prin carnea sleită

de atîta viaţă stînd locului, fum împins din hogeaguri direct în cer,

ca-n bolniţe hoiturile cailor

împinşi de căruţe pînă la moarte –

din restul rămas, văd peste fruntea ta ostenită

lumina sîrmoasă a ochilor mei,

ca într-un lagăr măştile smede trase peste scheletele-n mişcare,

chiar fruntea ta seamănă cu o coală de hîrtie

mototolită de gînduri –

pe buzele tale, nici un cuvînt nu seamănă cu celălalt,

nici un gînd nu se furişează în dosul celuilalt,

toată fruntea ta este acoperişul sub care intru să putrezesc –

laptele sfînt vine din cer

ca un cearcăn pe chipul de tablă,

îl sorb ca din mine însămi ultima clipă,

mai jos stau lacrimile ca două sfîrcuri din care suge

pămîntul ca un nou născut chiar cu buzele tale stafidite,

foiţe de staniol în obrazul palid scurs în ţipătul

care te adună de pe nicăieri –

într-o secundă te voi face praf presărat

peste carnea mea din care ies ca sarea dintr-o mare de peşti,

nici măcar o secundă pentru a te vedea în afara ta

ca lumina în afara luminii, -

şi aşa, în pustiul lui Dumnezeu,

carnea mea înflorea ca o rană,

se scutura peste inima ta care adormea în locul inimii tale prin care priveai –

sertare mici din care vom fi scoşi

şi număraţi ca bănuţii  în mîinile încet împletind ştreangul de care să atîrne

restul care oricum nu mai exista

decît în carnea în care putrezeam amîndoi.

8.

Cum să-i spun acestui măr rumen

ca umărul din care muşti şi te strecori sub piele

ca frigul cînd stăm dezveliţi sub cerul străin

ca sub plăpumi pline de gemete –

mai întîi i-am spus măr,

sîngele ţi-a umplut buzele ca nişte rujuri,

sau ca nişte răni pe trupul soldaţilor rămaşi pe aici din timpul războiului,

apoi i-am spus pe numele lui fals

şi s-a gudurat ca un cîine lîngă vorbele mele pe care le-a lins

pînă la istovire,

aşa i-a rămas numele pînă cînd a fost pus într-un sac la un loc cu alte

fructe stricate –

nici nu trebuia să poarte un nume,

numele tău lăsat peste umerii mei ca un şal

îi era numele –

sîngele meu îţi era sîngele,

coaja lui rubinie se făcea piele de găină cînd dinţii erau gata să muşte –

apoi îl voi arunca la gunoi cu tot cu numele rămas ca o cicatrice

în umărul meu retras ca un soldat în propria-i tunică –

şi de sub hainele astea ponosite de praf

te pot găsi şi scoate afară,

cum fac femeile cu preşurile peste care au călcat

rînd pe rînd amanţii ale căror nume

stau prinse în cîrlige pe sîrmele peste care nu mai trec

degetele ca peste o harpă,

doar vîntul tăiat în felii şi pus la uscat

alături de pădureţele pregătite pentru iarnă

înşirate pe aţă în pod –

umbră în locul meu de voi fi,

vei putea umple patul cu trupul meu

ca pe un balon în care în loc de aer se pune plumb –

cu puţină pricepere, vei putea să mă recompui pînă la floare,

pînă la fruct,

din care să poţi iarăşi rupe,

ca într-o biserică din anafură furnicile după ce enoriaşii se retrag

în burta zilelor de lucru să-l aştepte pe Dumnezeu

coborît direct din rugăciunile lor –

un ochi plin de vid te priveşte,

altul, ca un iaz de cîmpie în secetă, te ascunde în el ca pe nişte nuferi –

din mîinile mele vei ieşi bun de aruncat în cer

unde ploile îţi vor spăla măinile ca lui Pilat –

ai stat pe mine ca pe o cruce

şi nimeni nu te plănge,

ai stat sub mine ca-ntr-un mormînt

şi nimeni nu te-a plîns –

doar inima, ca un miez din care nu pot rupe,

 fulg printre ferestre dintr-un nor

prin care cad îngerii ca în saltelele de vată,

se va topi ultima,

nici nu mai ştiu cum îţi voi spune atunci…

9.

Mă auzi alături de celelalte femei,

lor le foşneşte sîngele ca nisipul pe plajă,

mie doar îmi scînceşte un sîn pe care-l ţin între degete ca buzele unui prunc,

lor le cad pletele peste frunze ca norii peste creştetul stufos al pădurii,

mie îmi cade rochia lîngă pat,

trupul tău urcă în trupul meu ca într-un turn,

acolo se închide pînă în zori,

nu pot fi mai tristă ca ele, cum nu te poţi învîrti într-un picior

pe fusul unei osii de tren,

văd cum îţi curg vorbele pe lîngă bărbie

ca într-un uluc şuviţele de apă din barba lui Dumnezeu,

lor le aud ţipetele ca nişte cuţite înfipte în piept

cînd dimineaţa le scoate peste fîneţe albăstrele, flori de trifoi, rozmarin,

eu doar atunci îmbobocesc

şi-ţi ţugui buzele cu care mă sorbi,

intru în rochiţa plină de flori, mor de plăcere lîngă ibricul de cafea,

învii de tristeţe apoi

lîngă burta geamantanului pregătit de plecare –

te aud cum mă asculţi lîngă celelalte femei

pe care ţi le imaginezi ca pe nişte rodii din care scoţi seminţele,

le freci în palme ca pe nişte frunze de busuioc

să-ţi rămînă în nări pînă la moarte,

eu foşnesc încet ca pleoapele cînd se închid peste

o sumedenie de imagini din care lipseşti –

zgomot ca de pietre pe un acoperiş de tablă în creier –

rîsul tău se preface în mucegai verde,

gura ta se face pumn din care ies buchete de flori

date unor femei cu miros de scrumbie,

lor le cad pletele ca fustiţele de pe fese,

mie îmi gem sînii în mîinile tale,

te ascunzi în florile rochiei mele

ca într-un cîmp din care nu vrei să mai ieşi

se va face noapte mereu ca un zid,

nu se vor mai auzi brandembrugicile,

nici micile serenade,

nici tropotul cailor în galop spre cer,

nimic,

doar foşnetul rochiei,

doar foşnetul buzelor uscate fără sărut,

ca nisipul sec sub copita cămilelor.

10.

Stai pe un rest de viaţă, să mori,

nu ştiu dacă e bine acum sau mult mai tîrziu,

cînd aş putea să-ţi umblu prin sînge după poemele în care

m-ai ucis cîte puţin, cu Elipt, cu Pound,

dar şi cu Rilke, şi Trakl,

chiar şi cu Novalis, şi cu Holderlin,

cu Goethe, Shakespeare, Eminescu, Homer,

cu toţi adunaţi în ochii mei închişi,

purtaţi printr-o cîmpie roşiatică de la marginea lumii

sau de pe aici, de pe unde nici tu nu mai ştii,

ca într-o burtă plină de senzaţii, după o cortină de fier,

sau să o lăsăm pe altădată ,

nu-i nici o grabă,

cum  dai de veste din degetele care înfloresc în tufa de măceş,

e doar o iluzie,

cum fac  fetele sub rochia de mireasă,

cînd sub chiloţei degetele mirelui îşi pun inele aurite de păr,

doar sufletul joacă în aer ca batista în mîna unei gări pline

de singurătăţi care se scutură în ochii impasibili ai cerşetorilor -

e un fel de smog ce-a locuit o vreme în tine,

acum se joacă cu el îngerii,

deşi buzele tale se fac albie în care mă-nec –

priveşte cerul de lapte,

mult mai dulce este pămîntul de miere,

priveşte trupul meu, poţi muşca din el pînă se gată,

priveşte altă înfăţişare a mea,

din poziţia în care te ascunzi în tine se poate vedea pînă departe

pînă acolo în trupul meu  prin care umblai ca un disperat –

fă-te acum bărbatul de sub care să ies fericită ca o inimă neatinsă

de lama cuţitului,

nici nu ştiu cum se moare,

nici cînd,

mă învîrt în jurul trupului meu

pînă cînd din el iese chiar trupul meu,

aruncă doar cîte o firimitură din Eliot,

alta din Pound, ceva din Rilke, din Trakl şi sora lui,

puţin din Novalis, din Holderlin,

la ce bun moartea în vreme de viaţă,

din Goethe, din Shakespeare, Eminescu, Homer,

rupe totul din mine

într-un pat în care învii pînă la ceruri –

un cui ruginit rămîne în palmă,

îşi priveşte trupul cum ar fi pe moarte,

întins ca lumina peste oglinda din care iute se ridică

şi-şi spune rugăciunea pentru încă o viaţă –

aşa cum fac în spitale ochii desprinşi din cer

ca nişte medalii pe gura tăcută a femeilor,

mult mai albe ca mîinile care se strîng între ele.

A DOUA ELEGIE

1.(EA SE UITĂ LA MINE CU OCHII ALTEI FEMEI)

Ea se uită la mine cu ochii altei femei,

poate chiar cu ochii altei vietăţi,

mă face băsmăluţă cu care-şi leagă părul,

nu voi şti cum s-o dezbrac de toate aceste năravuri,

cum să-i las peste mine pletele ca pe nişte bălării într-o grădină cu maci,

cum s-o aşez între perini, cum făceau sultanii

după ce retezau ţestele pline cu gărgăuni,

îi văd mîinile alături, desenate ca doi crini

şi din spatele perdelelor urcă fumul încet

în plămînii făcuţi foale în covălii,

or fi aşternuturile pline cu musculiţe pe care le scot din pahar,

ca într-o cîrciumă cu pereţii umflaţi

ca nişte pînze în vînt,

sînii ei plini osteniţi de mîinile mele,

sau ai altei femei care mă priveşte cu ochii ei –

şi e abia dimineaţă cînd intru în somn ca într-un coşciug

din care voi învia către seară…

2.(NU SE MAI AUDE NICI O PICĂTURĂ DE SÎNGE VORBIND)

Nu se mai aude nici o picătură de sînge vorbind

în urechea mea din care tocmai plecase ca după o noapte

plină de moarte şi înviere,

numai bluza ei verde poate fi cosită peste zi

de mîinile mele, iuţi ca nişte feciori din Oaş

la tîrgul de fete,

numai trupul ei gol ca-n Chagal vitele zburînd prin cer

poate fi acoperit de trupul meu plin

ca o ţeavă de tun –

se vor auzi foşnete ca dimineaţa pe timpanele mahmurului

paşii pisicii pe covor,

sunt în afara timpului şi nici o vorbuliţă nu mai poate

fi luată  în seamă:

bluza ei adunată-n căpiţe pe sîni,

mîinile mele adunînd polenul din flori, ciucuri într-o perdea

de după care se-nchid ferestrele ca nişte aripi de îngeri în jurul trupului,

mult prea mult zgomot, să mai putem fi auziţi

printre norii plini de trestii,

în foşnet sîngele ca un geamăt prin nisipul încins –

se aude doar cum pleacă,

se sfarmă ca un urcior

una cîte una cioburile

mă beau pînă la ultima picătură.

3.(I SE PĂREA CĂ ÎN TRUPUL EI ÎNVIE UN ALT TRUP PLIN DE AER)

I se părea că în trupul ei învie un alt trup plin de aer

din care vom respira abia cînd vom simţi

că ne sufocăm ca două cîrtiţe la acelaşi muşuroi,

avea convingerea că nici unul dintre noi

nu-i va vedea faţa celuilalt gata să se ivească între noi

ca un  burduf plin cu suma respiraţiilor noastre

gata să se termine –

începe tu, ascultă cum se bîţîie ca un vermişor în măr,

nu mai are mult şi va cînta ca un guguştiuc,

din chiar scorbura pe care ai înfundat-o cu oftaturi

zile şi nopţi –

din miezul acela fierbinte ca un fitil de vulcan,

pare a fi chiar scorbura din care ieşi ostenit

ca un miner din măruntaiele muntelui –

i se părea doar, trupul ei inert se lăţea ca o lipie

în mîna flămîndului; se auzea doar forfota cimitirelor

în care vom călători cît e noaptea de mare,

vuietul laptelui ca în cascade

pietrele lovite de spinările peştilor,

iarba încet împletindu-se după degetele noastre

ca nişte crenguţe de alun

plesnind înfundat în burta sobei de lut,

dar ea se privea în paharul cu vin de unde-şi sorbea

chipul în locul trupului meu din care urma să ies,

respiraţia următoare venind aşteptată -

doar sînii îi atîrnau în afară, la uscat, pe braţele mele.

4.(I-AM AŞEZAT CAPUL ÎNTRE CUVINTE…)

I-am aşezat capul între cuvintele care încă

mai bolboroseau, erau albe, zîmbea cînd şi le-a

văzut în mijlocul casei ca într-o albie seacă,

plesneau ca nuielele uscate,

aşa cum fac degetele amorţite cînd vorbesc surd cu sîngele

rece ca şarpele -

prin pletele ei adia un vînt cald, nu-l puteam

auzi decît eu, peste pielea mea tatuată cu

buzele ei ca briciul prin barba unui călugăr –

stai, mi-ai spus, încă se ţin de mine,

se dau de-a berbeleacul prin golul rămas ca într-un balon

găunos, alunecînd pînă-n tavanul lipit de cer,

iar zidul se înălţa pînă la buzişoare –

dimineaţa cîntau pe el păsările ca nişte măicuţe în schit –

toată ziua alegeam cărămizi, seara

îmi lăsam trupul alături, lîngă al ei, dar el

nu mai era nimeni, se vedea pînă în viscere

cum mă pierd, ţipînd într-o casă pustie

pînă cînd liniştea punea rufele la uscat ca pe nişte

cuvinte prinse-n cîrlige de foile unor dicţionare decapitate –

apoi i-am luat capul şi i l-am umplut cu mii de vorbuliţe

pe care mi le-a turuit pînă-n zori

ca o mitralieră într-o turmă de porci –

frumosul ei cap ca o clopotniţă în mijlolcul unui sat pustiit.

5.(ACEL TRUP AL TĂU CA UN MĂSLIN ÎNFLORIT)

Acel trup al tău ca un  măslin înflorit

pe care nu l-am văzut niciodată cules de mîinile mele

nu-mi mai iese din ochi unde s-a cuibărit dintr-un vis

pe vremea cînd culegeam măceşe roşii

ca buzele tale ca sîngele tău din care gustam

dimineaţa la prînz seara şi noaptea

mă scuturam de pleoapele tale închise ca nişte răni

pe obraz,

acel trup stă lipit de ulmii din Dorweiler,

în curînd se va desprinde şi va pluti

aşa cum fac norii albi din care nu vor pica niciodată îngeri –

ochii mei se fac două scorburi din care ies lilieci

chiţcăind în urechile în care îngrop vorbuliţele tale

pentru mai tîrziu –

nici n-am apucat să-ţi spun că aici nu vom mai veni niciodată,

că tu erai deja în alt loc,

iar pe uscat şi apele mor fără peşti,

în timp ce mîinile cad alături cînd nu mai au ce culege

ca de pe un trup de piatră imaginat de Fidias

înghiţit de muzee ca o perfecţiune.

6.(STAU ÎN MINE CA ÎNTR-UN SCHIT)

Stau în mine ca într-un schit,

nu-mi vorbesc, nu-mi caut pricini, poate nici nu exist,

intru într-un ochi imens ca într-o rană deschisă

şi Dumnezeu mă vede cum sufăr,

nu-i pasă,

poate suntem mai mulţi în mai multe locuri şi el se aşază

în sine ca în  noi suferinţa –

ce să cînte nebunul cînd înţelepciunea îl întinde ca pe o piele

de bou pe o cruce din care va coborî

liniştit să-şi pască rănile;

peste vorbele lui, salcie, zmeuriş, bălegar de urs,

zile arse de vară, maioneză tăiată,

nici nu-i pasă,

poate că nici nu ştie că în acest schit

există cineva -

la ce i-ar folosi mortului încă o zi deasupra pămîntului,

nici nebunului zile fericite ca beladona prin care intră

tot cerul să se vaite,

nici schitului ochii tăi plecaţi să privească

alte vieţi prin ochiurile de sîrmă –

disperare dulce ca mătrăguna.

7.(MĂ APROPII DE TINE CA DE O IMAGINE PRIN CARE INTRU)

Mă apropii de tine ca de o imagine prin care intru

şi cînd ies te privesc pe dinăuntru

ca pe o biserică în care s-a practicat simonia –

cine ţi-a mai pictat pereţii,

cine ţi-a m ai sărutat icoanele,

cine s-a mai spovedit,

cine s-a mai împărtăşit în tine –

ard şi mă topesc, ceară în feţele femeilor

cîntate de strană ca nişte ruguri în care cenuşa

învie, frunze şi flori, pădure plină de vreascuri,

faţa ta frumoasă, ochii ca două luminiţe în candelă,

sînii, trupul tău peste care lumina îl dezvelea pe Dumnezeu

şi-mi era teamă să-l ating –

stau şi te îndepărtezi ca imaginea din care ies să privesc

trupul tău ca pe o imagine din care ies să privesc

trupul tău ca pe o biserică

la ale cărei icoane m-am închinat zi şi noapte –

vie în ele rugăciunea străinilor,.

facă-se tristeţea mea bucuria lor –

cad în genunchi şi de acolo mult mai adînc,

risipit ca tăcerea-n biserici, anafură

ruptă cu gura plină de vorbe

ca spinii pe frunte-nfloriţi.

8.(UITĂ-MĂ CHIAR ACUM)

Uită-mă chiar acum, îmi spui

mîine va fi prea tîrziu să mă scoţi ca pe o aşchie

de sub piele,

va fi fatal, aşa cum se întîmplă

după ce o femeie îşi scoate rochia

apoi încă un rînd de piele,

altul şi altul,

pînă ce sîngele are gustul cucutei

iar oasele trosnesc ca vreascurile în foc,

pînă cînd din grămăjoara aceea de cenuşă

n-o să ştii ce să faci,

turtiţe pe care să le arunci

pînă unde a te rostogoli înseamnă chiar a te risipi,

acum, pînă cînd mă mai vezi îmbrăcată cu tine,

mîine s-ar putea să mă scoţi de sub straiele tale

ca pe o mumie de sub pietrele unei piramide

pe care toţi o vor privi fără să ştie de ce,

e mai bine aşa,

îmi spui ca şi cum ar fi bine să mă protejez

pentru ziua cînd voi fi singur,

mort ca toţi morţii.

9.(URMĂTOAREA CLIPĂ VA FI O LAMĂ DE SECURE)

Următoarea clipă va fi o lamă de secure trecută

peste gîtul ca piatra aşezat pe pernuţa de lemn

sunînd ca toaca sîmbăta seara

cînd mă pregătesc pentru moarte ca pentru o călătorie

în America, unde boschetul nu este mărăcine, prigoria este chiar prigorie,

unde iarba este iarbă

şi sîngele gîlgîie prin cheutori după ce capul

cade alături de somnul care mîine în zori îl va trezi

pe umerii tăi plini de plete ca apele de sălcii, -

pe lîngă mîini va curge aceeaşi apă ca uleiul

cu care mă ungi,

iar între noi vor zbengui peştii ca nişte frunze de arţar

peste toamna care ne face la fel de singuri

şi de frumoşi,

va fi chiar pesmetul din care vom ronţăi

pudraţi pe feţele îngerilor prinşi de iernă printre noi,

molcuţ-dulce mucegai între degetele care nu se vor uni

decît pentru crucea desenată în aer

ca o biserică din care suntem scoşi,

morţi şi eretici-

celelalte clipe nu vor mai fi atît de clare,

nemuritoare, între buzele noastre ca petalele uscate,

vor fi deja putrede ca pămîntul

cînd pleci în lume ca şi cum ai muri –

cimitir al atîtor vieţi de prisos.

10.(AM PRIVIT NUMAI ÎNAINTE)

Am privit numai înainte, pe cînd dacă aş fi privit

înapoi aş fi văzut cum striveau trupul tău întins pe nisip copitele

potcovite al unor fiinţe ieşite din aerul greu

ca aluatul din care nu vom face pîine

ci cărămizi zidite între mîinile care puteau încă plînge

şi nu plîngeau,

între ochii care puteau încă privi şi nu priveau,

între trupurile noastre care se mai puteau uni

şi nu se uneau, -

nu puteam striga, strigărul se rostogolea prin cerul gurii

ca o pietricică prin apa unui rîu vorbitor,

nu puteam nici să tac, tăcerea îmi ieşea din gît

ca o fetişcană din braţele unui bătrîn ostenit,

se chinuia şi murea într-un geamăt scurt

ca guguştiucii iarna la ferestrele îngheţate,

nu puteam nici trăi, dar trăiam, aşa cum fac

în burta munţilor schimnicii cînd în locul zilelor

numără veşnicii pe care le înşiră-n mătănii

pînă ce ultima devine prima,

nu puteam nici muri, moartea ar fi fost un lux nepermis

în lipsa braţelor tale

care ar fi ştiut cum să mă aşeze în mine fără să simt,

priveam numai înainte,

trupul tău de vin sorbit pînă la ultima picătură

era chiar vinul terminat de curînd,

buzele se sfărîmau ca sunetele în urechi,

ca lumina în ochi cînd se sting.

11.(POŢI FI MĂCAR O CLIPĂ VENEŢIE)

Poţi fi măcar o clipă Veneţie, cîntec uitat între

resturile unei nopţi ca un furnicar, cioburi

din cerul sfărmat de maluri ca un glob de vitraliu

adus din Murano de mîinile tale ca nişte ancore,

poţi fi, te întreb între nuielele de alun pline de mierle

ca nişte fructe de mango pe care n-o să le guşti niciodată,

poţi fi măcar o clipă apa aceea murdară

în care s-au făcut ţăndări mii de vieţi,

minciuni învelite în cearşafuri pline de flori

ca dealurile de acasă,

să mă pot sfărîma pînă  la pulbere,

să mă pot pierde prin lagună ca un bileţele de hîrtie

adus pînă aici de o sută de ani ai nimănui,

să port în ochi toate felinarele urcate în cer,

mucuri de lumînare într-o biserică

topindu-se în glasul stins al unei femei

uitate acolo de Dumnezeu ,

rătăcind, numai tu ştii, prin ce alte ape,

cît trup, cîtă inimă

ţi-au mai rămas de risipit.

12.(TE ÎNVĂŢ SĂ MORI ÎN BRAŢELE MELE)

Te învăţ să mori în braţele mele vii ca lăstărişul uscat

peste care cresc volburi pînă cînd poţi

presimţi cum cazi între ele fără să ştii –

nu e nici bine nici rău,

spui aşa cu ultima vorbă trasă după fermoar –

nu se aude decît plesnitura în apa de după care

iese cerul şi tremură –

pot face acest lucru doar o singură dată pe zi

într-o viaţă fără sfîrşit,

abia după joaca din zori, cînd trupul tău subţire

plînge ca o vioară sub un arcuş

din care sar firele de păr, herghelii din care

doar coamele şi cozile au mai rămas,

mai tîrziu e linişte şi e trist,

către seară poţi uita totul şi aştepta,

braţele mele cad ostenite ca două cumpene în fîntîni,

abia de bolborosesc în ochii tăi două lacrimi

pe care le descifrez ca pe nişte rune scrise mărunt –

de aici încolo totul poate fi posibil,

să mor,

tu să învii,

niciodată atît de adevărat ca acum,

acum atît de adevărat ca niciodată –

şi braţele mele vii se fac învelişul în care intri

pînă în zori,

absentă şi mîine.