Iulian Boldea

Poemul vinovat

în trupul neruşinat al poemului cu limfa şi sângele lui înverşunat

cu nervii şi muşchii striaţi cu anatomia lui fragilă

în trupul vinovat al poemului cu oasele lui cu pielea perfidă

cuvintele mute se încolăcesc ca nişte şerpi de apă

înţelesurile se destramă zdrenţe şi petice ale neantului

în trupul poemului agonic

iluminarea vine încet tiptil tiptil

în trupul poemului neruşinat

din cuvinte uimite se naşte tăcerea

abia auzită de timpanul nostru neputincios

în trupul neruşinat al poemului

înţelesul e rană şi rug

pe care ard domol

miresme culori forme şi linii chipurile lumii toate

măşti ale nimicului

măşti ale uitării

măşti ale nespusului...

Naştere

din trufia trupului ei

cu carnea susurând discret o rugă neştiută

copilul se desprindea lent de neant.

se zbătu câteva clipe cu zdrenţe amniotice în juru-i

ca o aură de sânge şi fecale.

nici o amintire din lumea cealaltă, ca şi cum

memoria i-ar fi fost ştearsă dintr-o dată:

doar un ţipăt scurt vestind

intrarea într-o nouă lume

o nouă lume

Emoţie de toamnă

în aerul umed de toamnă

lujerele florilor ca nişte semnături vegetale

ale unei fiinţe de aer şi umbră

indescifrabile semnături, agonice semne:

lacrimile de rouă ale crizantemelor

grimase ale neantului

prevestind misterul fără de sfârşit

al fiecărei zile

misterul tăcut pe care nu-l vom auzi

nicicând...

crizantemele

siluete de fum, răni neauzite

în aerul toamnei melodios

Nimeni

nimeni nu ştie care e drumul cel bun

nimeni nu-şi aminteşte povara singurătăţii

în labirinturile delicate ale visului.

nimeni nu mai învaţă să silabisească tristeţea de a fi

coşmarul acesta tandru din care ne vom trezi o dată şi-o dată

murind.

nimeni nu-şi mai permite luxul melancoliei

pe străzile înguste umbrite urât mirositoare

nimeni nu profită de ocazia de a nu se naşte

în lumina aceasta trudnică copleşitor de ireală

nimeni nu mai rămâne sub pleoapa rănită a cerului

în somnul unduios al ierbii.

nimeni nu-şi aminteşte acum de carnea încercănată enigmatică

a destinului:

nimeni nu ştie care e drumul

bun

Nelinişti

mici nelinişti în colţul camerei:

astăzi va veni cineva cu tristeţi şi amurguri îndepărtate

cu surâsuri dezafectate şi orgolii neputincioase.

n-avem de ales nimeni nu vrea

să aducă în faţa ochilor noştri nesăţioşi

peisaje tăcute ninsori expirate obiecte epuizate

de privirile noastre

care le storc de culoare şi formă de sens şi miracol.

ai crede

că în faţa casei copacii

dorm iar în picioare

ai crede că cineva ne va scoate

din amorţeala zilnică din viaţa aceasta hipnotică dar mergem mereu

pe propriile noastre urme

în schimb pe cerul gurii cuvintele au gustul tăcerii

o ramă fără tablou e lumea

în care neantul se lasă îmblânzit

cu gesturi tandre

în rană durerea îşi toarce iarăşi candoarea

sub cerul ironic născând mereu păsări sori şi înserări delicate.

ziua închide peste noi

surâsul lucrurilor

neantul ascuns în sărutul înceţoşat.

mici nelinişti. în colţul camerei

neantul.