Povestiri

                                      de Lucian Dan Teodorovici

     Fîntîna tămăduirii

            Nici despre oameni-panteră, nici despre oameni-rechin, nici despre oameni-şopîrlă n-avem de gînd să discutăm aici. Acestea pot fi personaje de film, iar filmele, se ştie, se îndepărtează destul de mult de realitate. Vrem să vorbim, în schimb, despre un om care era bolnav cu şalele, zicea el; care suferea de spondilită ankilopoietică, ziceau doctorii; care avea cumplite dureri de spate, zicem noi. Iar într-o oarecare zi, auzind prin satul său că undeva, într-un colţ de ţară, s-ar afla un izvor al tămăduirii, omul care avea cumplite dureri de spate a purces într-acolo.

            Primul lucru pe care a trebuit să-l facă, o dată ajuns în acel colţ de ţară, a fost să treacă pe la preotul satului. Iar asta numai şi numai din motivul că, pentru a putea să bei din apa fîntînii tămăduirii, aveai nevoie de autorizaţie bisericească, întrucît fîntîna se afla sub oblăduirea acestei sfinte instituţii.

A tras o fugă deci omul care avea cumplite dureri de spate pînă la casa parohială. Pentru că se nimerise însă cînd preotul încă nu se trezise, omul nostru a trebuit să aştepte vreo două ceasuri. Într-un sfîrşit, slujitorul Domnului a apărut şi, pentru că era odihnit şi bine dispus, nu l-a întîrziat prea mult pe omul care avea dureri de spate: după ce i-a cerut o anumită sumă, i-a scris de mînă autorizaţia, apoi a vrut s-o ştampileze. Întîmplarea a făcut însă ca tocmai cînd să vrea să ştampileze înscrisul, să observe că îi lipsea ştampila. Aşa că l-a trimis pe omul care avea dureri de spate la casa paracliserului, acesta din urmă fiind cel la care, nu se ştie prin ce împrejurări, ajunsese ştampila.

            A tras o fugă omul care avea cumplite dureri de spate pînă la casa paracliserului. Pentru că soarele se ridicase suliţă pe cer, iar paracliserul, fireşte, voia să-şi ia în linişte prînzul, omul nostru a aştepta vreo două ceasuri. Într-un sfîrşit, paracliserul a apărut şi, pentru că era sătul şi bine dispus, nu l-a întîrziat prea mult pe omul care avea dureri de spate: după ce i-a cerut o anumită sumă, a dat fuga să caute ştampila. Întîmplarea a făcut însă ca, tocmai cînd se pregătea să deschidă sertarul unde îşi imagina că pusese ştampila, să-şi amintească că o lăsase la biserică. Aşa că l-a trimis pe omul care avea dureri de spate la casa clopotarului, acesta din urmă fiind cel la care, nu se ştie prin ce împrejurări, ajunsese cheia de la biserică.

            A tras o fugă deci omul care avea cumplite dureri de spate pînă la casa clopotarului. Pentru că se făcuse după-amiază, iar clopotarul, fireşte, îşi făcea siesta, a trebuit să aştepte omul nostru vreo două ceasuri. Într-un sfîrşit, clopotarul a apărut şi, pentru că era sătul, odihnit şi bine dispus, nu l-a întîrziat prea mult pe omul care avea dureri de spate: după ce i-a cerut o anumită sumă, a dat fuga la biserică. Întîmplarea a făcut ca de data asta omul care avea cumplite dureri de spate să primească ştampila mult dorită. Iar cu ea în mînă, a fugit la paracliser care a pus ştampila pe înscrisul preotului; cu înscrisul ştampilat, a fugit apoi la preot, care şi-a dat semnătura; în cele din urmă, fericit, omul nostru a plecat cu autorizaţia către fîntîna tămăduirii.

O dată ajuns acolo, omul care avea cumplite dureri de spate i-a dat autorizaţia paznicului fîntînii. Acesta a privit-o, a aprobat din cap, apoi s-a scărpinat în acelaşi cap şi, într-un final, i-a spus omului nostru: „Mda, actul e în regulă, dar...”. „Dar ce?” a întrebat, îngrijorat, omul care avea cumplite dureri de spate, scoţînd din buzunar ultima sa bancnotă şi întinzînd-o paznicului fîntînii. Omul a luat-o şi, scărpinîndu-se mai întîi în cap, apoi clătinînd din acelaşi cap, a glăsuit: „Dar, nu ştiaţi? Fîntîna e defectă, găleata a crăpat. Dar nu-i o problemă: aşteptaţi dumneavoastră pînă mîine, cînd ni se aduce o altă găleată”. Întîmplarea face însă ca omul care avea cumplite dureri de spate să-şi fi dat ultimii bani paznicului fîntînii. Şi tot întîmplarea face ca el să-şi fi închipuit că termină toată treaba într-o zi, de aceea îşi luase bilet de întoarcere spre satul lui în aceeaşi seară.

Aşa se face că, la numai o oră distanţă de momentul acestei ultime convorbiri, omul nostru se afla în trenul care-l ducea spre casă şi privea pe fereastră frumuseţile patriei sale. Ceea ce nu-i un lucru chiar gratuit: a privi frumuseţile patriei poate fi chiar o întreprindere inteligentă, pentru că ea are şanse să-ţi distragă atenţia de la gîndurile negre. Iar cînd eşti bolnav, cinstit vorbind, numai de gînduri negre n-ai nevoie.

Două biserici

S-a întîmplat aşa: la iniţiativa unui preot ortodox, s-a construit o biserică ortodoxă în centrul orăşelului; apoi, la iniţiativa unui preot catolic, s-a construit o biserică catolică tot în centrul orăşelului. Întîmplarea a făcut însă ca acele două aşezăminte religioase, egale ca înălţime şi ca suprafaţă ocupată, să fie despărţite doar de o mică şosea pe care, de obicei, nu treceau decît, în medie, cincizeci de maşini pe zi. Dar asta e deja o poveste absolut diferită, care merită poate să fie spusă cu altă ocazie sau, la fel de probabil, nu merită să fie spusă deloc. Aşa că trec direct la povestea noastră.

            Într-o oarecare dimineaţă de duminică, preotul ortodox a observat că la slujba lui s-au adunat în jur de o sută de oameni, în timp ce la slujba vecinului catolic s-au adunat în jur de o sută cincizeci. Probabil observaţia asta n-ar fi avut vreo consecinţă dacă în duminica următoare fenomenul n-ar fi fost observat din nou. Şi poate chiar şi aşa consecinţele ar fi fost minime dacă, în a treia duminică la rînd, preotul ortodox n-ar fi observat aceeaşi situaţie.

            În a patra duminică, credincioşii ortodocşi din împrejurimi s-au trezit de dimineaţă cu o voce puternică bubuindu-le în timpane. Aceiaşi credincioşi ortodocşi n-au fost nevoiţi să se trezească de tot înainte de a recunoaşte acea voce ca aparţinînd preotului lor. N-ar fi fost neapărat ceva ieşit din comun dacă vocea respectivă nu s-ar fi auzit atît de puternică şi dacă ea n-ar fi făcut să se cutremure geamurile şi chiar paturile în care cuvioşii încă îşi dezmorţeau oasele. După o asemenea experienţă, trebuie să recunoaştem că a fost oarecum o uşurare pentru credincioşii ortodocşi să constate că preotul bisericii lor nu venise în carne şi oase să le urle în timpane, ci că el îşi instalase microfon în amvon şi, în plus, cocoţase pe exteriorul bisericii două difuzoare imense, absolut necesare pentru ca mai multă lume să aibă acces la cuvîntul Domnului.

            În acea dimineaţă de duminică, preotul catolic a observat că la slujba lui s-au adunat în jur de o sută de oameni, în timp ce la slujba vecinului ortodox s-au adunat în jur de o sută cincizeci. Putem presupune că asta n-ar fi fost chiar o dramă, dacă în duminica următoare fenomenul nu s-ar fi repetat. Şi putem crede că nici măcar atunci situaţia n-ar fi fost interpretată ca o dramă, dacă ea s-ar fi schimbat în a treia duminică. Dar întîmplarea, poate dublată de încăpăţînarea preotului ortodox, a făcut ca situaţia să nu se schimbe.

            În a patra duminică, credincioşii catolici din împrejurimi s-au trezit de dimineaţă cu o voce şuierată în ureche, o voce care le făcea timpanele să tremure. Credincioşilor catolici nu le-a fost necesar nici măcar să deschidă ochii înainte de a recunoaşte acea vocea şuierată ca aparţinînd preotului lor. Lucru care n-ar fi fost o stranie întîmplare dacă vocea aceea nu s-ar fi auzit aproape la fel de strident ca şuierul unei locomotive şi dacă şuierul n-ar fi făcut să tremure ceaşafurile în care cuvioşii erau înveliţi. După o asemenea experienţă, e de bun-simţ să înţelegem uşurarea credincioşilor catolici cînd au constatat că nimic supraomenesc nu se întîmplase, doar că preotul lor îşi instalase un microfon în amvon, ridicînd spre acoperişul bisericii, în exterior, două difuzoare imense, care să ducă în împrejurimi, cu cît mai multă forţă, cuvîntul Domnului.

            În fine, în duminica următoare, credincioşii ortodocşi şi credincioşii catolici din orăşel au putut să asculte, în acelaşi timp, o slujbă ortodoxă şi una catolică. Întîmplarea face că, aflîndu-mă tocmai atunci cu ceva treburi prin zonă, am putut participa şi eu la eveniment. Şi, fiind dintotdeauna susţinător al spiritului ecumenic, m-am postat exact pe linia galbenă ce desparte şoseaua dintre cele două biserici, deoarece în acel loc sluba ortodoxă îmi răsuna în urechi cu exact aceeaşi intensitate ca slujba catolică. Însă într-un final, stînd aşa, la confluenţa dintre zgomotele a două religii şi încercînd să le desluşesc pe amîndouă, am constatat cu mare uimire că auzul mi-era contopit de un al treilea zgomot, un bîrîit sinistru, ininteligibil, greu de asimilat oricărui sentiment religios. 

            Acum, mi-e greu să concluzionez în vreun fel: poate că nu eram foarte pregătit pentru un real fior religios sau poate că fiorul religios nu vine atunci cînd eşti tu dispus să-l primeşti! Cert e că n-aş sfătui pe nimeni să repete experimentul meu. Mai ales pe copii i-aş ruga să se ferească: nu de alta, dar şi la şcoală îi învaţă că nu trebuie să stea nicidecum în mijlocul vreunui drum, nici măcar dintr-un impuls ecumenic, pentru că oricînd pot fi loviţi de o maşină. Şi, de obicei, la şcoală se învaţă lucruri folositoare.

Caramele Delucs

            Oricît am vrea să căutăm nod în papură întreprinzătorilor noştri de tranziţie, trebuie să recunoaştem că nu descoperim zi de zi viermi în dulciurile Delucs. Totuşi, în cele ce urmează este vorba despre un tînăr de douăzeci şi nouă de ani şi patru luni care, într-o zi, după ce a cumpărat două sute de grame de caramele Delucs, desfăcînd hîrtia uneia dintre ele, a avut surpriza să descopere un vierme. Un vierme mic, e adevărat, un viermişor – şi, dacă tînărul de douăzeci şi nouă de ani şi patru luni nu ar fi desfăcut şi alte caramele, găsind în cele din urmă şi un al doilea viermişor, probabil nu s-ar fi gîndit să sune la Oficiul pentru Protecţia Consumatorului.

            Întîmplarea întîmplărilor a făcut însă ca, în chiar ziua dinaintea celei în care tînărul de douăzeci şi nouă de ani şi patru luni a descoperit viermişorii din caramele, şeful şefilor din OPC-ul local să fi împlinit cincizeci şi trei de ani. Aceeaşi întîmplare a întîmplărilor a făcut ca, la recepţia dată de şeful şefilor din OPC-ul local, recepţie la care fuseseră invitaţi toţi inspectorii din cadrul instituţiei, tortul, prăjiturile, ba chiar şi caramelele să fie livrate chiar de firma Delucs, acestea fiind însă produse de lux ale firmei Delucs, şi nu produse care se comercializează în magazine. Mai mult, exact aceeaşi întîmplare a întîmplărilor a făcut ca firma Delucs să asigure toate acestea pro bono, binele public fiind reprezentat în cazul de faţă de binele şefului şefilor şi al inspectorilor din OPC-ul local.

Sigur însă că tînărul de douăzeci şi nouă de ani şi patru luni n-avea de unde să ştie despre petrecerea care tocmai se desfăşurase, cu o zi înainte, la vila şefului şefilor din OPC-ul local. Aşa că, în urma sesizării pe care a făcut-o prin telefon, el a fost invitat la sediul OPC-ului local, pentru a da o declaraţie scrisă şi pentru a prezenta corpul delict. A doua zi dimineaţă, cu ambele corpuri delicte într-o pungă, s-a prezentat la sus-numitul sediu, unde a fost întîmpinat de un inspector încruntat. Punînd încruntarea pe seama supărării pe care i-a provocat-o vestea viermişorilor din caramele, tînărul de douăzeci şi nouă de ani şi patru luni a desfăcut, în faţa inspectorului, cele două corpuri delicte. La vederea cărora, inspectorul a decis să meargă, împreună cu tînărul de douăzeci şi nouă de ani şi patru luni, la magazinul de unde acesta din urmă susţinea că a cumpărat caramelele Delucs, magazin ce s-a dovedit a fi chiar o reprezentanţă a firmei Delucs.

            Întîmplarea întîmplărilor a făcut însă ca, odată ajunşi, arătînd vînzătorului cele două caramele, acesta să zîmbească larg şi să spună: „Faceţi glume cu mine? Dar noi n-am vîndut niciodată asemenea caramele!”. Aceeaşi întîmplare a întîmplărilor a făcut ca, uitîndu-se spre bolul din care putea să jure că înainte cu o zi fusese servit cu caramele Delucs de vînzător, tînărul de douăzeci şi nouă de ani şi patru luni să-l vadă plin cu fursecuri Delucs, ceea ce era, fireşte, cu totul altceva. Mai mult, exact aceeaşi întîmplare a întîmplărilor a făcut ca, după ce a schimbat nişte amabilităţi zîmbitoare cu vînzătorul, inspectorul să se întorcă spre tînărul nostru, cu aceeaşi încruntare pe chip cu care-l întîmpinase, şi, prin doar cîteva vorbe, să-l înştiinţeze că se face vinovat de inducerea autorităţii pe o pistă greşită sau ceva de genul ăsta, lucru care se constituie într-o contravenţie, iar contravenţia, la rîndul ei, se constituie într-o amendă consistentă. 

            Oricît am vrea deci să găsim nod în papură întreprinzătorilor noştri de tranziţie, trebuie să recunoaştem că nu întotdeauna dreptatea este de partea noastră. Nu spun doar eu lucrul ăsta, o spune, prin faptele sale ulterioare, şi tînărul de douăzeci şi nouă de ani şi patru luni. Care, la două săptămîni după ce a primit amenda, a găsit în pîinea cumpărată pentru cină o coadă de şoarece. Nu era chiar o coadă, era abia o codiţă – cu toate acestea, pe alţii i-ar fi putut face să pună mîna pe telefon şi să sune la OPC-ul local. Însă tînărul nostru de douăzeci şi nouă de ani, patru luni şi două săptămîni a luat în mînă codiţa de şoricel, a privit lung la ea, după care a strigat-o pe soţia lui. Aceasta a venit, a luat la rîndul ei în mînă codiţa de şoricel, a privit lung la ea, apoi, aruncînd-o la coşul de gunoi, a ridicat din umeri. După care a aruncat la gunoi şi colţul de pîine în care găsiseră codiţa de şoricel. Şi, tăind restul pîinii în felii, cei doi au luat o cină grăbită. Se grăbeau întrucît la televizor începea, în scurt timp, un serial pe care îl urmăreau amîndoi cu foarte mare interes.

Notă: Dacă întîmplarea întîmplărilor a făcut în aşa fel încît în Registrul comerţului să fie înregistrată o firmă cu numele Delucs, asta înseamnă fie că patronii ei sînt plini de simţul umorului, fie lipsiţi de simţul ridicolului – oricum ar fi însă, firma respectivă n-ar avea, din punctul meu de vedere, vreo legătură cu cea mai sus pomenită, al cărei nume ţine exclusiv de imaginaţia mea. Nu şi întîmplarea. Pentru aşa ceva, n-ai nevoie de imaginaţie.

Trei fabule şi cîteva morale

Poveste cu Vasile      

Într-o zi, l-am văzut pe Vasile scărpinîndu-se într-o zonă ruşinoasă în public şi i-am povestit acest lucru lui Mihai. Mihai i-a spus lui Andrei că Vasile s-a scărpinat într-o zonă ruşinoasă în public, deci ori e nesimţit, ori are psoriazis. Andrei i-a spus lui Victor că ar trebui să se ferească de Vasile, fiindcă are psoriazis. Victor i-a spus lui Marcel că Vasile e grav bolnav. Marcel i-a spus lui Panfil că, avînd cancer, Vasile e ca şi mort. Panfil i-a spus lui Pandele că Vasile e mort. Pandele i-a spus lui Şerban că Vasile s-a dus pe copcă. Şerban i-a spus lui George că Vasile s-a dus să pescuiască la copcă. George i-a spus lui Stelian că Vasile e bolnav de patima pescuitului. Stelian i-a spus lui Liviu că Vasile e bonav din cauza pescuitului. Liviu i-a spus lui Anton că Vasile a fost muşcat de ţînţari la pescuit şi s-a îmbolnăvit. Anton i-a spus lui Mircea că Vasile a fost muşcat de ţînţari şi acum se scarpină pe unde apucă. Mircea i-a spus lui Ştefan că Vasile se scarpină peste tot, ba chiar şi prin zone ruşinoase. Ştefan a venit la mine şi mi-a spus că Vasile s-a scărpinat într-o zonă ruşinoasă în public. Eu i-am răspuns că ştiu.

Poveste cu Ion

            Într-o zi, Ion mi-a arătat cele două cicatrice pe care le poartă pe burtă, de cînd l-au tăiat ţiganii, sub un pod. M-am enervat şi i-am arătat cele trei cicatrice pe care le am pe piciorul stîng şi pe mîna dreaptă, de cînd m-am bătut cu un pitbull la o barieră. Ion a plecat morocănos spre casă, iar a doua zi m-a chemat la el şi mi-a arătat piciorul lui rupt şi încă nepus în ghips, după ce a căzut de pe scară. Invidios, am plecat bombănind spre casă, iar a doua zi i-am arătat ochiul umflat, mîna stîngă ruptă şi gaura din laba piciorului drept făcută cu un cui ruginit. Spumegînd, Ion a plecat acasă, iar a doua zi m-a chemat să-mi arate nasul lui rupt, umărul dislocat şi ambele picioare în ghips. teribil de dezamăgit, am plecat acasă, iar după o noapte întreagă de cugetări, am găsit soluţia.

            La ora opt dimineaţa, mă aflam pe un bloc de patru etaje, chiar deasupra staţiei de tramvai în care, la ora opt şi treizeci, mi-am dat întîlnire cu Ion. În momentul cînd urma să apară, aveam să mă arunc de pe bloc, în felul acesta punctînd decisiv în meciul dintre noi. La ora opt treizeci, prietenul meu a apărut. L-am strigat şi i-am făcut un semn cu mîna. M-a privit scurt, apoi, fără să-mi lase vreo şansă, s-a aruncat, sprinten de parcă n-ar fi avut toate infirmităţile alea, sub tramvaiul care tocmai pornise din staţie.          

Înfrînt definitiv, am coborît şontîc-şontîc de pe bloc şi am plecat acasă. Nevastă-mea mă anunţase de dimineaţă că va pregăti o ciorbă de salată, dreasă cu ou, exact cum îmi place mie, aşa că m-a grăbit, deşi mă cam dureau toate.

Povestea unei zile minunate

            Într-o zi, un pacient bolnav de TBC care n-avea prea multe de făcut s-a aşezat pe o bancă din curtea spitalului în care era internat şi a început să fumeze o ţigară. Întrucît era cu adevărat o zi bună, în care de asemenea n-avea prea multe de făcut, un alt pacient bolnav de TBC s-a aşezat lîngă primul pacient bolnav de TBC şi şi-a aprins o ţigară. Pentru că, se vede treaba, era o zi dintr-acelea excelente, un al treilea pacient bolnav de TBC, neavînd nici el prea multe de făcut, s-a aşezat pe bancă lîngă primii doi pacienţi bolnavi de TBC şi şi-a aprins o ţigară. Un al patrulea pacient bolnav de TBC a confirmat practic faptul că era o zi absolut extraordinară, deoarece, neavînd la rîndu-i prea multe de făcut, s-a aşezat pe bancă lîngă primii trei pacienţi bolnavi de TBC şi şi-a aprins o ţigară. Fără doar şi poate, era o zi cu totul şi cu totul ieşită din comun, pentru că, în scurt timp, evident neavînd nici el prea multe de făcut, s-a aşezat pe bancă, lîngă ceilalţi patru pacienţi bolnavi de TBC, un al cincilea pacient bolnav de TBC, care şi-a aprins o ţigară.

            Întîmplarea întîmplărilor a făcut ca în fix acea zi nemaipomenită să mă aflu şi eu prin zonă. Fără să am vreo treabă cu spitalul, pentru că eu nu sînt bolnav de TBC. Fără să am vreo legătură cu pacienţii, pentru că nici unul nu mi-era rudă, vecin sau cunoştinţă. La drept vorbind, mă aflam în zonă pentru că maşina mea făcuse pană pe partea dreaptă exact în dreptul spitalului TBC. Ceea ce nu m-a oprit să constat că era o zi minunată, una dintre acele zile speciale de care rareori ai parte în viaţă.