Jurnalul adevărat al falselor nedumeriri

….fragmente dintr-o altă iarnă

                                                                        de Sabina Ivaşcu

02 .05

Fereastra mea priveşte ochi în ochi noaptea. Iar noaptea lui februarie trece, mişcând uşor din şoldurile ei înguste, de fecioară.

Primele zbateri de pleoapă prin care privirea caută ceasul.

Soarele, ca o pată rotundă lăptoasă apare şi dispare de după mari vălătuci ce plutesc în aerul dimineţii. Cerul iernii se luminează alergând de la o oră la alta, respirând greu iar când stă să-şi tragă sufletul, aburii mari ce-i ies pe gură, sunt tocmai norii.

Privesc icoana Iisus Pantocrator, aşezată pe peretele dinspre răsărit. Este datată « 1789 ». Icoana a aparţinut unchiului Iosif, cantor in Sântămaria Orlea.

...1789, trăiau Haydn, Mozart, Beethoven.

...1789, Weber, Schubert erau copii.

...1789, Verdi, Wagner,Brahms... nu se născuseră încă.

Şi eu stau şi privesc această icoană pe care nici Brahms, nici Wagner, nici Verdi nu ar fi putut să o vadă nici la 1789 dar nici în 1989.

Şi ce-i cu asta?

Nimic. Mă gândeam la timp, atât.

Deschid Explorerul. Mă plimb aiurea cu Google de mînă prin marile bulevarde ale net-ului. Tot ce vrei şi ce nu vrei găseşti acolo. Poze, reţete, muzici, filmuleţe, reclame, oferte de cărţi, reviste, ţoale pentru femei, bărbaţi, copii, maşini, computere, iachturi, avioane, de recentă sau ultimă generaţie. Vacanţe de vis, vacanţe de coşmar, vacanţe pentru stresaţi, complexaţi, agasaţi. Rezervări dus-înors cu destinaţii atrăgătoare: Veneţia, Hawaii, Petersbourg, Mar del Plata, Miami, etc.

Găseşti chiar şi locuri de întîlnire, locuri de transmis bancuri, felicitări, locuri de spus pe şleau, sau locuri de pus un cap virtual, pe un umăr virtual. Imediat apar cavaleri sau cavaleriţe, cu toţii dispuşi să-ţi facă cele mai înfocate declaraţii, în ciuda faptului că nu te cunosc, nu te văd, nu te aud. Imediat după faza „subscribe”, te pomeneşti dintr-o dată strigat pe numele mic, într-un mod familiar şi îmbietor. Presupunînd că te laşi în voia jocului şi vrei să treci într-o cameră a simulacrelor, ai şi aici posibilitatea să alegi, ce, unde, cînd şi cu cine doreşti să stai la taclale despre tot ce-ţi trece prin cap, stomac şi altele... De fapt, ceea ce deosebeşte net-ul de luma reală este această extraordinară paletă de optiuni care te întîmpină la tot pasul. Este absolut normal să fie aşa şi afirmaţia nu este întîmplătoare.

De ce este normal? Simplu: este marea invenţie a secolului trecut, răspuns prompt la „viteza noastră de deplasare spre roşu”, este oferta la comodităţile şi lipsa noastră de implicare, la enorma lene ce ne apasă odată apărute telegraful, telefonul, maşina cu aburi. Este marea întîmpinare la nevoia noastră de a nu fi contrazişi sau respinşi, este marele spectacol în care poţi să fii pe rînd actor şi public. Este locul de divertisment pentru care nu se stă la coadă, unde nu ai de ce să vinzi sau să cumperi un bilet în plus. Aici nimeni nu se supără pe nimeni, micii nervi apărînd doar atunci cînd vreo pană de curent sau vreo defecţiune tehnică duc la întreruperea reţelei, şi implicit la nedorita deconectare. În lumea net-ului nu există certuri sau reproşuri, nu există violenţă. Chiar dacă mai apar hăzoase situaţii conflictuale prin unele chat-uri sau forum-uri, acestea sunt rapid rezolvate de ingenioase şi comice emoticons-uri animate sau doar sonore.

Într-o zi, resimţind acut pustiul din realitatea acelei săptămîni de iarnă, mi-am zis: „hai să caut şi eu odată în viaţă, acul, în carul cu fîn.” Şi m-am pus pe căutat, metodic. Trecusem de mult de vîrsta căutării disperate. Făceam aşadar ceea ce făcea cam toată lumea ajunsă la acel clasic impas, care,  în traducere liberă s-ar mai putea  numi „sila de moarte” : completam rubrica, dădeam „click” şi în funcţie de opţiunile mele referitoare la vîrstă, preocupări, etcetera.. apăreau la răstimpuri diverse fiinţe trăitoare pe planetă aflate sau nu în acele momente on-line.

Priveam expresiile ID-urilor respectivelor fiinţe mînate de dorurile şi gîndurile cele mai diverse şi reflectam la condiţia deseori jalnică a internautului. Şi ceea ce era mai grav... nimeni nu-mi inspira nici încredere nici sentimentul firescului...

De ce oare, mă întrebam eu, nu pot, în viaţa din afara ecranului, în viaţa mea de zi cu zi, să ies bunăoară în stradă şi să dau „click” pe unul sau pe altul în funcţie de cît de mult îmi place cum arată, cum merge, cum zîmbeşte sau cum îşi scutură pantofii de praf. Nu –i aşa că una ca asta nu se cuvine? Nu-i aşa, că nu se poate? Nu-i aşa că mai ales din partea unei femei, o asemenea atitudine ar friza lipsa elementarului bun simţ ?

După o vreme de stat şi privit aiurea cu ochii în ecran, după ce gustul „aventurii” căpăta treptat izul derizoriului în proporţiile sale impecabil inutile, am renunţat imediat căutarea oricît de metodică se dorea ea.

Însă... În momentul cînd mă pregăteam să închid fereastra „weather forecast”, un clopoţel mă anunţă că am un mesaj, de undeva dintr-un progrămel de curînd instalat. Nu m-am grăbit să deschid mesajul. L-am lăsat să se retragă de unde apăruse, undeva în dreapta în marginea de jos a ecranului. Am revenit din Explorer în My Documents şi am început să să-mi fac ordine prin fişiere. Dar... mi-am zis, puţin înainte să gospodăresc „temporary files”, ia să văd cine, şi ce vrea cu mine, aşa, hodoronc-tronc?

Atunci s-a petrecut lovitura de graţie. Nu vedeam pe nimeni ! Nu tu poză, nu tu ID care să-mi dea vreo lămurire, nu tu vîrstă, nu .. nimic. Era totuşi o singură specificare : bărbat dintr-o anumită parte a lumii...

Ceea ce a declanşat o stare ciudată, de curiozitate, amestecată cu o şi mai ciudată bucurie, era o simplă frază... „ da, liniştea vorbeşte, tăcerea la rîndul ei..” Aceste cuvinte erau de fapt un fel de răspuns, sau mai degrabă reacţie, la rîndurile scrise de mine la sfîrşitul verii trecute, aşa.... într-o doară, cu gîndul să pun şi eu ceva acolo în „my profile”.

Da, scrisesem ceva destul de inspirat referitor la tăcere şi acum, iată...

...Ce se întîmplă !?! ..

Mă simţeam căutată de propria mea identitate, mă simţeam interpelată de un alter-ego uitat, rejectat nu mai ştiu cînd şi de ce, undeva în altă dimensiune... dar mai ales, mă simţeam faţă în faţă cu fiinţa pe care o căutam de o viaţă.

E irelevantă senzaţia de bine pe care am simţit-o după primul schimb de replici. E fără importanţă faptul că am rîs şi am cîntat în gura mare cum numai în copilărie am mai făcut-o. E lipsită de sens lacrima şi zîmbetul primei clipe fericite, cu adevărat trăite, undeva printre fire, cabluri, usb-uri. Cooler-ul torcînd liniştit, led-ul verde al boxei din dreapta şi webcam-ul cu un ochi în frunte erau martorii dar şi peisajul acelor momente romantic-adolescentine. Tastatura a transmis docilă, literă după literă, nevoia noastră de afecţiune, de comunicare dar mai ales marea bucurie a regăsirii. Da, a regăsirii! Într-atît de mare era compatibilitatea spirituală, afectivă, emoţională, încît de multă ce era, plutea în aer umplînd spaţiul odăii dar şi al sufletului. Ceea ce se dorea fundalul de un azur fără nori al conversaţiilor noastre era un permanent refren, un fel de leit –motiv - acela al cunoaşterii dintotdeauna!

La 18 ani, îndrăgostirea este absolut firească. Dar să te simţi îndrăgostit la 50 de ani ca la 15 ani ! nu mai pare chiar atît de plauzibil.

Zilele treceau, şi relaţia căpăta o anume consistenţă. Ca să facem faţă tensiunii şi emoţiilor ce păreau a creşte mereu în intensitate, inventaserăm un motiv al rezistenţei la cumplita încercare a distanţei. Motivul era absolut ştiinţific. „Să zicem”, spuneam eu, „să zicem că nu ne putem vedea acum în carne şi oase, deoarece eu, lucrez undeva, foarte departe pe o staţie interplanetară, de unde nu am voie să mă întorc decît după terminarea misiunii, adică după vreo zece ani.” El aprobă imediat ideea, şi asta mi-a dat curaj. Seria coincidenţelor, afinităţilor şi preferinţelor se derula cu repeziciune făcînd ca dorinţa de a ne vedea cu adevărat să atingă incredibile culmi.

Nu ne vedeam în realitate dar eram împreună în ciuda distanţelor, enorme, în ciuda faptului că mă obişnuisem să-i spun „noapte bună” în zori şi „bună dimineaţa” puţin după prînz. Ziua mea devenea treptat şi ziua lui, încercînd fiecare să fim cît mai mult cu putinţă într-un timp real comun. Asta însemna o totală dare peste cap a reperelor clasice temporale, a relaţiei noapte-zi, dar ce contează clasicismul temporal faţă de „căutarea timpului pierdut”. Treptat ziua mea devenise mult mai lungă iar noaptea incredibil de scurtă. Ascultam împreună muzică de dans, sau tăceam împreună plimbîndu-ne cu privirea pe ţărmul cu apă limpede al insulei Rodos. Descifram împreună tablouri flamande sau dimpotrivă, admiram amuzîndu-ne, Pont Neuf, ambalat de Christo. Totul se petrecea într-o lume a rezoluţiei perfecte, a sonorităţii high fidelity, totul era high tech !!!

Da. Aşa a fost. Adică... minunat!

A fost posibilă chiar punerea în umbră a primei iubiri, despre care se spune că nu o uităm niciodată...

Timpul trece. Nu mai scriu şi nu mai primesc mesaje din partea „liniştii care vorbeşte”...

CelAşteptatDeOViaţă s-a dovedit a fi pînă la urmă un extrem de performant program interactiv, la care se poate conecta oricine are nervii tari sau suficient cinism ca să intre într-un asemenea joc.

...Şi eu mi-am dat seama cam tîrziu, cam... după ce am apucat să spun ,  poate ultima dată din toată inima : „te iubesc”...

Ulterior am aflat şi alte detalii...

Soft-ul „ CelAşteptatDeOViaţă” mai are 3 programe auxiliare :

1 „Domnilor şi Doamnelor aici e jumătatea dumneavoastră!”

2 „Nu! Nu vă pierdeţi încrederea ! „

3 „La orice vîrstă puteţi întîlni marea dragoste!!!”

................................................................................................................................................

...Soarele, ca o pată rotundă lăptoasă apare şi dispare de după mari vălătuci ce plutesc în aerul dimineţii. Cerul iernii se luminează alergând de la o oră alta, respirând greu iar când stă să-şi tragă sufletul, aburii mari ce-i ies pe gură, sunt tocmai norii.