Limba Îngerilor

                                                                       de Adrian Drăgan

Treizeci şi şase de cuvioşi din pustiul necuprins, şase episcopi din capitalele themelor Imperiului, trei mitropoliţi si chiar basileul au venit la înmormantarea Cuviosului Pafnutie, fiecare cum s-a priceput: cuvioşii rănindu-si picioarele desculţe pe pietrele încinse ale pustiului, episcopii pe cămile albe şi basileul cu basilisa sa înconjuraţi de un mare alai, într-o lectică mare cat o mănăstire de maici in Săptămâna Luminată.

De asemenea, o mulţime de popor se adunase, din toate provinciile Imperiului, curgând ca o oştire către grota scobită în malul prăbuşit al râpei ce parcă devenise salonul de purpură din Palatul Sacru în zi de audienţă la marele basileu.

Toate acestea pentru că un bătrân scheletic îşi dăduse duhul.

Întins pe rogojina roasă aşezată direct pe patul din piatră, Cuviosul părăsise lumea în care pătimise şi care parcă de-a lungul vieţii nu ii fusese de ajuns şi dorise sa o unească cu acel altceva dupa care duhul său tânjise şi il mânase aici, în pustiul dinăuntru.

Acum plecase într-acolo. Mâinile mari împreunate canonic pe piept păreau doua frunze veştede de viţă de vie. Peste ochiul drept pleoapa cădea ca o lespede, iar cel stâng rămăsese deschis, de parcă bătrânul pustnic nu se îndura să se despartă încă de lumea în care tânjise dupa altceva.

Toţi priveau însă ca pe un semn buzele sale pe care flutura un zâmbet uimit şi nostalgic, interpretat ca mărturie a bucuriei cu care îngerii i-ar fi primit duhul în cetele lor.

De altfel, era notorie intimitatea şi prietenia sa cu aceste fapturi tainice care sunt înaripaţii. Se ştia de multă vreme ca, impresionaţi de tenacitatea ascezei şi mortificării la care sihastrul îşi supusese aproape toată viaţa trupul, cei fără de trup au sfârşit prin a-l sluji ca pe un împărat. Ucenicii bătrânului mărturiseau că, nevăzuţi de ochii lor încă prea profani, îngerii vizitau pe bătrân şi discutau în limba lor de neînţeles cu el, îl ajutau, atunci când puterile îl părăsiseră, să meargă până la mănăstirea cea mai apropiată, să-şi ţină rânduiala de rugăciune şi chiar îi pregăteau masa, de care ei, novici fiind, nu cutezaseră a se atinge căci gândeau că acele bucate nu sunt făcute pentru buze prihănite. Se spunea că erau nişte bucătari minunaţi, cum nici la curtea imperială nu ar exista, deşi merindele puse înainte bătrânului sihastru păreau la prima vedere destul de modeste: peşti fripţi, pâini albe, fructe felurite şi apă – dar toţi erau convinşi că aceşti peşti erau pescuiţi în râurile Edenului, iar fructele erau culese în vestita grădină cerească, din izvoarele căreia ar fi fost adusă şi apa cu care pustnicul îşi potolea setea de Dumnezeu mai degrabă decât cea lumească.

Era limpede aşadar pentru toţi faptul că avea o relaţie specială cu intermediarii pe care Iacob îi văzuse urcând şi coborând scara care leagă cerurile de pământ. Dar el explicase în multe randuri ca ingerul este mai mult decat cel mai bun prieten al omului, şi mai mult chiar decât cel mai intim cunoscător şi confident al sau – el este un fel de dublu duhovnicesc şi ideal, un frate geamăn întru duh, proiecţia ideală a celui ce ai putea – şi trebuie – să fii…

Scrisese chiar o serie de omilii – unsprezece la număr – pe această temă, a legăturilor dintre înger şi om, pare-se că o mare parte a lor era inspirată de strânsa amiciţie ce îl lega de fraţii lui Mihail care îi clarificaseră aspectele mai nebuloase ale problemei. Recunoştea totodată că trecuse sub tăcere anumite lucruri, probabil pentru că erau dintre cele care nu se rostesc sau poate pentru că nu găsise traducerea cea mai fericită din limba îngerilor în cea a oamenilor.

Această intimitate cu starea cea fara trup i-a adus însă, pe lângă de nerostit tainice bucurii şi o ştiinţă ininteligibilă, şi lucrarea care avea să îl facă oarecum singular între atâţia alţi cuvioşi. Era deja bătrân şi faimos când basileul îi ceruse să ceară sfatul înaripaţilor în privinţa unei plănuite expediţii de pedepsire a provinciilor din Orient cuprinse de erezie. Răspunsul îngerilor în această problemă fiind cu neputinţa de tradus, mai ales în termenul dorit de împărat, acesta l-a rugat să studieze temeinic limba îngerilor şi să îi scrie – doar pentru uz împărătesc – un dicţionar Greco-angelic şi o gramatică a limbii îngerilor. Era o opera de apostolat, l-a asigurat chiar Patriarhul, aşa că, deşi hărţuit de îndoieli, Cuviosul Pafnutie s-a pus pe treabă.

Pentru aceasta intreprindere ambiţioasă, a trebuit să îşi trimită cei şase ucenici în mănăstire, căci munca înaltă pe care o avea de îndeplinit se presupunea a cere singurătate deplină. Ani de zile a stat în grota sa din pustiu, compilând cu îngerii dicţionarul şi gramatica pe care marele împărat le ceruse. Cum învoiala fusese că, până în momentul terminării lucrării, nici un om să nu îi calce linistea, douăsprezece regimente de catrafcatari şi sase legiuni din garda varegă au încercuit pustiul în mijlocul căruia bătranul lucra pentru basileu, pentru că nimeni, în afara îngerilor care, după cum se ştie, nu au nevoie de paşapoarte, să poată vizita pe Pafnutie.

Au trecut ani, zalele catrafactarilor au ruginit, cailor le-au căzut dinţii si falnicii razboinici din garda varegă au ajuns niste moşnegi cu ochii lor albaştri scrutând cerul deşertului în căutarea singurilor vizitatori îngăduiţi Cuviosului Pafnutie.

Iar basileul, dupa câteva campanii nefricite in Persia şi mai multe conspiraţii dejucate în ultima clipă, se pregătea să îşi dea sfârşitul – iar asta nu o putea face decât creştineşte. Duhovnicul său ii povestise de îngerii care iau în primire sufletele – şi basileul se gândea cu teamă la acesti însoţitori: oare unde îl vor duce? Trebuia să le explice cumva ca repudierea basilisei a fost dictată de interese politice cu neputinţă de tăgăduit şi nicidecum dragostei ce o purta prinţesei Anna, ca mazilirea a patru patriarhi a fost urmarea amestecului lor în politică şi în nici un caz refuzului de a-i da binecuvântarea pentru a doua căsătorie, ca scoaterea ochilor protosebastului Dimitrios se datora de asemenea doar aceloraşi interese de stat şi nu simpatiei primejdios de mari pe care mulţimea i-o arăta pe faţă, şi alte asemenea posibile păcate pe care spera să le răscumpere cu masacrarea a nouă mii de eretici docetişti si a celor treisprezece mii de necredincioşi din Antiohia, ridicarea a nu mai puţin de nouăsprezece biserici în provinciile nou cucerite şi încurajarea misonarismului printre varegii pagani. Toate aceste detalii şi justificări trebuiau spuse, chiar dacă, dupa cum toţi teologii sîi îl asigurau, în cer toate sunt prea bine ştiute… dar cum să vorbeşti cu un strain căruia nu ii cunosti limba? Patriarhul a încercat să îl liniştească spunându-i că sunt informaţii certe conform cărora îngerii ştiu greaca, dar basileul a obiectat că, el fiind vizitatorul, trebuie să vorbească în limba gazdei, aşa cum toti ambasadorii la curtea sa vorbeau greceste.

Şi a trimis după Cuviosul Pafnutie.

Astfel, emisarii împărăteşti au pornit spre pustiu. Au trecut de gărzile puse cu ani în urmă de straja la marginea acelui nicăieri. Viguroşii oşteni ajunsesera niste moşnegi uscaţi ca pustnicii, armurile strălucitoare ale catrafactarilor ruginiseră şi pletele aurii ale varegilor erau acum albe ca neaua. Au confirmat cu voci stinse trimişilor basileului ca nici un om nu tulburase lucrul celui dat in paza lor, despre care nici nu mai stiau daca este in viaţă sau trecut la cele veşnice. Când au primit vestea că de acum misiunea lor a luat sfârşit, nici unul nu s-a întors la casa sa pe care o şi uitase, ci toti au lepădat armurile şi le-au înlocuit cu straie pustniceşti, fondând acolo, la marginea pustiei, o mănăstire închinată Sfîntului Arhanghel Mihail, arhistrategul oştilor cereşti. 

Cât despre Pafnutie, acesta de unsprezece ani scria dicţionarul comandat de împărat si gramatica limbii îngerilor.

Scrisese nu mai putin de patruzeci de volume pe care trimişii basileului le-au găsit depozitate cu grijă în fundul grotei unde gramaticul angelic trăia. Pe el însuşi l-au aflat la marginea albiei secate a unui pârâu, unde pescuia. I-a urmat fără să scoată un cuvânt tot drumul, până la Palatul Sacru din regina tuturor cetăţilor, Constantinopol.

Şi la fel de tăcut a rămas în faţa împăratului muribund, când i-a înmanat tomurile comandate cu ani în urmă. Înfrigurat, basileul le-a deschis şi le-a răsfoit la început mirat, apoi încruntat, în cele din urmă mut de uimire. L-a privit pe Pafnutie fără să scoată un cuvânt şi şi-a dat duhul.

Iar Cuviosul Pafnutie şi-a luat lucrarea şi, după cum şade bine unui pustnic, a plecat cu ea înapoi in pustiu.

Avea sa isi trăiască restul zilelor in Manastirea Sfantului Arhanghel Mihail, unde cele patruzeci de tomuri menite să înveţe pe oameni limba îngerilor aveau să fie păzite până la moartea sa de către călugari.

Cu câteva zile înainte adormirii, Cuviosul a cerut fraţilor din chinovie să il ducă la grota din pustiu, unde stătuse unsprezece ani şi compilase lucrarea cerută de basileul defunct. L-au întins acolo pe rogojina sa şi l-au lasat singur, urmând a se întoarce, după porunca bătrânului, a treia zi.

Atunci, treizeci şi sase de cuvioşi din pustiul necuprins, şase episcopi din capitalele themelor Imperiului, trei mitropoliti şi chiar basileul cel nou au venit la înmormantarea Cuviosului Pafnutie, fiecare cum s-a priceput: cuvişsii rănindu-şi picioarele desculţe pe pietrele încinse ale pustiului, episcopii pe cămile albe şi basileul cu basilisa sa inconjurat de un mare alai, într-o lectică mare cat o mănăstire de maici în Săptămana Luminată.

De asemenea o mulţime de popor se adunase, din toate provinciile Imperiului curgând ca o oştire către grota scobită în malul prăbuşit al râpei ce parcă devenise salonul de purpură din Palatul Sacru în zi de audienţă la marele basileu.

Cu totii râvneau acelaşi lucru: să atinga moastele Cuviosului şi să vadă lucrarea minunată care să îi ajute a vorbi cu înaripaţii. Dar călugării mănăstirii (foştii războinici) au distrus tomul care reunea dicţionarul Greco-angelic şi gramatica limbii îngerilor, aceasta fiind pare-se ultima dorinţă a stareţului lor, cuviosul Pafnutie.

Mulţi au pretins dupa aceea ca de fapt cartea – sau o copie a ei – ar fi fost salvată şi că ei s-ar afla în posesia comorii. Din când în cand, un documentar de televiziune sau un tabloid în pană de subiecte lansează zvonul că s-ar fi descoperit un dicţionar al limbii îngerilor scris “de un călugăr din vechime” sau că acesta ar fi păstrat cu grijă la Vatican, de unde o ocultă incoerenţă ar conduce lumea, servind aceste fabulaţii cu o poveste scurtă şi mincinoasă a vieţii autorului. Adevărul este însă că nimeni în afară de basileu nu a deschis cărţile lui Pafnutie. Iar basileul amuţise pentru totdeauna, pentru că zecile de mii de pagini ale celor patruzeci de volume erau cu desăvârşire goale.