Prima zăpadă            - fragment                         de Adina Dabija
	foto: Alina Savin

Ningea cu fulgi mari din copilărie. Ţineam o mână întinsă să prind fulgii, iar cu cealaltă îl ţineam pe C. Pe o străduţă care se făcea din drumul spre gară nişte copiii se băteau cu zăpadă. Am luat-o înspre acolo, mănuşă în mănuşă cu C., ştiam o bodegă nu departe de colţ, unde beam ceva împreună de fiecare dată când îl conduceam sau îl aşteptam la tren. C. aşeză cafelele pe măsuţă, apoi îşi aprinse o ţigară. Mi-am aprins şi eu una.

-         Nu te bucuri că am venit? spuse el.

-         Ba da, ba da... Şi cursurile?

-         Dă-le naibii, o să le împrumut de la un coleg.

-         De unde ai avut bani de tren ?

-         Mi-a împrumutat mătuşă-mea. Zi, te bucuri?

Cafeaua avea un gust acru. În dreptul ferestruicilor se ghicea, prin aerul garnisit de fum de tutun, o unghie de lumină. Mi-am stins ţigara, apoi i-am stins-o şi pe a lui şi l-am tras de mână afară. Pentru o clipă, lumina ne-a orbit şi nu ne-am mai găsit în zăpadă. Deodată am simţit nişte mâini mici  bătătorindu-mi zăpadă pe picioare, apoi din ce în ce mai sus, pe glezne, pe burtă şi în ochi. Am simţit o mânuţă scotocindu-mi inima şi punându-mi în locul ei un cub de gheaţă. Cu cât simţeam răsuflarea lui mai aproape, cu atât copiii bătătoreau mai multă zăpadă în jurul ochilor, urechilor şi inimii mele. Apoi îmi puseră morcov şi o tigaie ruginită pe cap.  Prin gaura din dreptul gurii i-am şoptit : „Te rog să nu mă săruţi aici de faţă cu copiii“.

-         Nene, pleacă de-aici, ne strici omul de zăpadă ! strigără copiii.

-         Da, nene, du-te şi plimbă-te liniştit, nu vezi ce frumos ne jucăm ? E nebun, săracu’.

C. începu să plângă. Plângea cu adevărat, cu lacrimi adevărate. Plângea singur, departe de zăpadă, fără să-mi ceară ajutorul. O clipă am fost gata să mă topesc, dar o pală rece mi-a îngheţat inima la loc. Neştiind ce să fac, m-am aplecat şi am luat zăpadă de jos, am făcut un bulgăre şi l-am aruncat în el. Cam la al cincilea bulgăre s-a oprit din plâns şi la al zecelea a luat şi el zăpadă şi a aruncat în mine. Au aruncat şi copiii în noi. Şi noi în copii. I-am fugărit pe toţi, pe unul l-am prins şi i-am tras o mozoleală, apoi m-au prins ei pe mine şi mi-au băgat câţiva bulgări în sân. După o vreme au început să-mi clănţăne dinţii de frig - zăpada din sân începuse să se topească.

-         O să răceşti, a spus el. Hai la mine să te usuci.

Era al naibii de frig acasă la ai lui. Ne-am dezbrăcat şi ne-am aruncat sub plapumă, dar mie frigul îmi urcase pe şira spinării. C. şi-a scos Puloverul Maro şi mi l-a dat mie. Puloverul Maro era bătrân şi înţelept, avea şi două-trei găuri de molii şi era impregnat de mirosul binecunoscut de Ureche-în-fum-de-ţigară. Am lungit mânecile Puloverului şi le-am cuprins în pumni, apoi am intrat în Urechea Stângă. El m-a strigat o vreme, dar eu am tăcut chitic, de teamă să nu mă atingă. Ezita să-şi bage degetul în ureche să mă scoată de acolo, ca să nu mă strivească. A început să-mi spună o poveste foarte frumoasă. După un timp am ieşit pe buza urechii fără să-mi mai fie teamă că m-ar putea atinge şi săruta. Voiam să-mi spună povestea şi apoi să plece şi oraşul să fie din nou al meu, cu toate bogăţiile din el. Picase tam-nesam, tocmai acum când venise iarna şi eu chiuleam de la cursuri ca să stau cu nasul lipit de geam, cu ochii pierduţi în ninsoare şi să mă gândesc la lucruri importante, la nimic în special, încercând să vorbesc cât mai puţin posibil, căci iarna dacă ai chef poţi să taci toată ziua, fără ca nimeni să se mire, şi chiar să-ţi schimbi, ca şi animalele pădurii, blana în alb. Mă gândeam cu groază că nici trenurile spre Bucureşti nu vor mai circula şi vom fi nevoiţi să rămânem împreună să ne încălzim şi ulterior când voi vrea să mănânc ţurţuri va trebui să o fac în prezenţa lui.

El a fost bun cu mine - nu m-a atins şi nu m-a privit, ci doar a terminat de spus povestea, în şoaptă, apoi m-a mângâiat pe păr şi mi-a dat urechea să mă joc. Încet încet am mai uitat de obida pe care mi-o pricinuise telefonul cu venirea lui neaşteptată şi am deschis ochii, am văzut o aluniţă, apoi urechea mare, clară, inconştientă de propria frumuseţe, ca urechea unui animal. Deasupra, pe geam, oraşul nou, scufundat în alb, un cadou nedeschis. Atunci mi-a venit în minte cuvântul lighean.

-         Lighean, lighean, lighean, lighean, lighean, lighean, lighean… Ce înseamnă lighean? Învaţă-mă şi pe mine cuvântul lighean.

-         Lighean e un cuvânt de demult, de pe vremea când iubirea dura mai mult de trei ani. Lighean este însăşi bucuria de a pronunţa cuvântul lighean. Este dragostea noastră faţă de lighean, credinţa în puterea cuvântului de a îmbrăţişa forma care i-a s-a dat, aceea de lighean. Ceea ce contează de fapt nu e ligheanul, ci doar cuvântul lighean, şi faptul de a fi trecut în toate dicţionarele din lume. Dacă vreodată potopul va distruge din nou pământul şi doar un dicţionar va scăpa, atunci totul se va putea reconstitui pornind de la rezonanţa cuvintelor din dicţionar.

Auzind toate acestea am sărit pe loc din ureche şi din pat.

-         Lasă-mă să-ţi explic eu acum cuvântul lighean. Cuvântul lighean nu există. Nu există nici un fel de dicţionar în care să fi fost scris, şi nici vreo idee care îşi aşteaptă forma. Iar dacă există, trebuie rupte. Nu dau doi bani pe cuvântul lighean, atâta vreme cât nu-l pot inventa chiar acum, aici, indiferent cum s-ar chema el.

C. se uită îngrozit la mine. Îmi părea rău de Ureche, de casetele cu Jethro Tull şi Marillion şi, bineînţeles, de Puloverul Maro (de hobiţi, la drept vorbind, nu prea îmi păsa) dar, precum ligheanul, la fel şi dragostea mea nu mai era.

-         Ce s-a întâmplat în tot timpul ăsta cât am lipsit ? Ai primit scrisorile mele ?

-         Da, le-am primit.

-         Şi tu? Tu de ce nu mi-ai scris ?

Întotdeauna când mă gândeam la C., ceea ce, abia acum îmi dădeam seama, mi se întâmpla tot mai rar, mă gândeam de fapt la Puloverul maro, pentru că C. era chiar Puloverul maro – un cocon moale şi cald, în care citeam amândoi poezii, reviste interesante de la Bucureşti, ne plimbam de mână pe malul Dunării şi mergeam la festivaluri de jazz. Doi ani şi jumătate stătusem astfel încoconaţi, dar acum simţeam că a venit timpul să ne descolăcim, să-i iau blana pe genunchi, să o mângâi, să o cos şi să ies afară să mă bucur de zăpadă.

-         Ai un ac şi aţă maro ?

El privea trist cum îi cos puloverul, simţind că i-l coseam cu adevărat, nu ca să-i fac în ciudă. Văzându-l aşa trist m-am gândit să-i mai îmbrac odată puloverul, aşa cârpit, să văd cum vine. El s-a dezbrăcat încet şi a intrat alături de mine în Pulover.

-         Opreşte-te puţin…

-         Ce este ?

-         Mă doare…

-         E normal să te doară puţin … Depărtează puţin mai mult picioarele…

-         Mă doare, mă doare ! Mă doare şi mai rău.

-         Vrei să ne oprim ?

-         …

-         Şi pe mine mă doare, să ştii.

-         Atunci de ce trebuie să facem asta ?

-         Ca să împingem cumva lucrurile înainte. Suntem împreună de doi ani şi nu am făcut încă dragoste. Sunt sigur că dacă vom începe, o parte din probleme or să dispară de la sine.

-         Foarte bine, atunci hai. Aştept.

-         Dar te doare...

-         Asta e... Hai să terminăm odată, s-o facem odată şi pe asta, să scăpăm.

Era a treia sau a patra oară când încerca să mă dezvirgineze. Pentru mine aşa ceva n-ar fi fost posibil decât printr-un viol, un viol al unui necunoscut care să mă zgârie cu barba. Şi totuşi iată-mă întinsă pe spate, cu ochii în tavan, în Puloverul Maro, care, cu fibrele întinse la maxim, ca şi mine, aştepta ca totul să ia sfârşit.

-         Vrei să beam ceva ? Cred că era pe aici nişte coniac…

-         Vreau să-mi dai nişte haine uscate să mă duc acasă.  Un pulover, ceva.

-         Ai deja puloverul maro.

-         Nu.

-         Vreau să mai stai. Am venit de la Bucureşti ca să te văd, am împrumutat bani…

-         Te rog să pleci înapoi. Îţi plătesc eu drumul, numai să pleci.

M-am îmbrăcat la loc în hainele încă ude şi am ieşit. Zăpada era neatinsă. Nici o urmă de om sau animal, cât vedeai cu ochii. Nu circula nici o maşină, nici un tramvai, nici un autobuz. Trebuia s-o iau pe jos până acasă, prin zăpada din copilărie, care scârţâie sub picioare. Aşa ceva nu putea fi împărţit cu nimeni. Deodată am auzit paşi grăbiţi în spatele meu.

- Hei, stai puţin! strigă el peste zăpadă.Uite ce am găsit!

Am întors capul, înfricoşată că ar putea veni să mă conducă, ca de obicei.

-         O bomboană de portocale…

-         Nu vreau, i-am strigat, de partea cealaltă a zăpezii, întinzând pasul.

A doua zi dis de dimineaţă zăceam în pat, cu ochii înfundaţi în orbite, topindu-mă încet şi revenindu-mi cu greu din starea de om de zăpadă, regăsindu-mi inima roşie şi mirându-mă de inutilitatea ei în lumea care mi se prăbuşea în cap. Poate că cel mai inteligent lucru de făcut, mă gândeam, era totuşi să mă deghizez în femeie, să mă mărit, să fac copii, iar noaptea să zbor în secret deasupra oraşului. Dar atunci C., sau altul ca el, ar fi venit, ca şi în ajun, după mine, să-mi aducă o bomboană de portocale sau un sandviş, şi atunci ne-am fi prăbuşit  amândoi.

Aveam încă febră mare pe la trei după masa şi mă uitam cum se plimbă un paianjen pe perete, când am văzut nişte bule transparente de lumină care urcau încet şi se spărgeau de tavan în cioburi de aer. Oxigen. Am închis ochii şi am văzut cum peretele negru din faţa mea se curbează şi se adânceşte, devenind un tunel. Am simţit un fel de lărgire pe dinăunăuntru, însoţită de o imensă uşurare care s-a transformat în euforie. În sfârşit, o spărtură. Am păşit înăuntru, nu fără oarecare teamă. Era întuneric beznă şi nu se auzeau decât bătăile inimii mele, rare, regulate, din ce în ce mai aproape. M-am hotărât să aştept, în speranţa relevării vreunui adevăr absolut. Probabil, din cauza febrei sau prin cine ştie ce calcule întortocheate ale destinului, care, în loc să mă pedepsească pentru cruzimea mea faţă de C., mă felicita, ajunsesem în pragul iluminării spontane, şi urma acum să-l văd pe Buddha sau pe Iisus Christos. În loc de asta, am început să simt nişte furnicături în mâini şi să aud nişte voci care repetau frânturi de conversaţii care avuseseră deja loc cu ani în urmă, unele poate încă în copilărie. Apoi am văzut nişte fâşii lunguieţe de carne de vită fiartă care se suprapuneau peste alte fâşii, la fel ca la războiul de ţesut. Pe măsură ce vocile şi fâşiile se succedeau mai repede, inima îmi bătea mai tare şi ceva în creierul meu începu să se învârtă, dându-mi o senzaţie de vertij şi greaţă, astfel încât până la urmă a trebuit să deschid ochii. Simţeam că-mi vine să leşin. Treptat mi-am revenit, m-am ridicat din pat şi am început să mă plimb prin cameră, ca să scap de senzaţia aceea groaznică. M-am gândit la semnificaţia nişei care tocmai se ivise în faţa mea. Poate că lărgirea asta neaşteptată face parte dintr-un anumit complot al lumii de a te împinge, în surzenia şi orbirea ta, mai departe, spre propriul tău drum. Şi vocile, şi fâşiile de carne? De ce îmi blocaseră înaintarea în nişă? Nu, nimic nu făcea nici un sens. Lumea înnebunise. Chiar cu o zi înainte Lucia se certase cu amicul ei, iar acesta a vrut să alerge după ea s-o oprească din drum, dar nu-şi găsise mănuşile. A stat jumătate de oră să şi le caute şi în tot acest timp ea ar fi putut să se sinucidă. Şi ea? De ce nu s-a sinucis? De ce l-a aşteptat la intrare? De ce mai plecase, atunci? Sau, de pildă, Janet... Acum câteva zile aveam chef să ascult Celelalte cuvinte, dar Janet sărise şi-mi smulsese placa, ca să nu-i stric acul de la picup, care e foarte fragil. Totul era bizar, până şi sentimentul acesta că obiectele din jur au o existenţă individuală, de sine stătătoare şi le poţi lua în palmă, îţi poţi trece palma peste contururile lor, le poţi folosi o viaţă fără să înţelegi nimic.

Apoi, deodată, la fel de neaşteptat, totul s-a oprit. M-am dezumflat ca un balon înţepat cu acul şi am recăzut în vechea, plăcuta intimitate cu sinea mea, cu pereţii albi ai camerei, redeveniţi  atât de familiari, cu toţi oamenii pe care îi cunoscusem vreodată, de parcă totul s-ar fi înmuiat şi lucrurile şi-ar fi topit contururile unul în celălalt. M-a cuprins o dulce toropeală. Cred că am aţipit pentru câteva clipe, şi, dormind, ştiam că, undeva, în altă parte, în straturile rarefiate ale existenţei mele, lucrurile se rezolvă încet, se vindecă singure şi înţelesul lumii începe din nou să se ghicească, îndepărtat, deşi poate niciodată sub o formă inteligibilă, ci mai degrabă ca un abur peste o oală în care fiebeau toate laolaltă, vecinii, rudele, amicii, cursurile mele plicticoase de la şcoală şi chiar şi C., cu aspiraţia lui ridicolă de a deveni „bărbat”. Şi singurul fel aş fi putut de acum înainte înţelege eu lumea era să amestec cu un linguroi mare în această oală, să adulmec aburul şi să sorb amestecul acela greţos în înghiţituri mici, puţin câte puţin, până când, eventual, aş fi ajuns să transform în amibă. Atunci am iubit eu pentru prima oară în viaţa mea cu adevărat. Nemaiştiind şi nemaiînţelegând nimic, fără inimă, fără ochi, fără plămâni, fără auz, fără răsuflare, fără mâni şi fără suflet, în cea mai cruntă deznădejde, neiubind pe nimeni am început să iubesc. Pentru prima oară, în după amiaza aceea în care ai mei, văzând că febra nu-mi mai scădea, mai că chemaseră salvarea, am aflat că, cu cât lumea se descompune mai repede şi cu cât mai puţin poţi face ca s-o opreşti, cu atât mai mult o poţi  iubi.