Marea plictiseală

                                                                                    de Augustin Cupşa

Ar trebui să nu mi se pară aşa complicat să intru în vorbă cu cineva, cu o gagică în staţie. Ele se cam holbează, şi sfârcurile li se pregătesc, ca nişte mămăruţe să zboare şi cred c-ar vrea, ceva, dar limba mea se încăpăţânează să stea pe fundul gurii ca un somn gras în mâl.

Dacă n-ar fi acoperişul ăsta de sticlă şi lumina nu s-ar prelinge pe scări şi pe balustradă şi pe serviete ca melasa, nici n-aş mai lua metroul de la krainhem/crainem. Până la alma nu sunt nici cinşpe minute de mers pe jos dar nu vreau să trec dimineaţa prin campus când nu s-a curăţat încă de chiştoace, sticle de bere goale, prezervative, tuburi de alifie şi cotoare de porumb fiert.

            Nu găsesc nimic bun de spus aproape nimănui. Asta mă pune pe gânduri. Robert crede că trebuie să te doară în cur şi atâta tot. Când simţi durerea aia sfredelitoare, fălcile ţi se descleştează, limba sare ca un arc şi gura începe să îţi turuie ca o morişcă. E ceea ce Ta numeşte anularea straturilor superioare ale conştiinţei, dar prefer să îl ascult pe Robert. Şi eu sunt totuşi mai vorbăreţ cu străinii decât Ta.

            Lucrăm de trei luni aici. De pe balcon, de la baie, însă, nu ne-ar mai urni cineva nici cu un escavator. Nu prea avem spor cu biologia celulară. Colonelul însă nu ne-a debarcat degeaba la ostende şi ne-a făcut, pe pile, carte de muncă la institut.

            Viaţa celulelor de şoarece pare în regulă. Nimeni nu încearcă să tragă pe sfoară pe nimeni. Fiecare îşi împinge prelungirile citoplasmatice cu speranţă şi încredere, găseşte alte prelungiri. Din când în când, îşi deschid canalele ATP dependente şi schimbă tot felul de chestii, dar în special potasiu şi clor. Nu fumează deloc şi bere nu beau decât dacă le scapă Robert câte un strop. Nu ştiu cum o să mai scape el dacă află cineva de sus de povestea asta. De când pregătim congresul de la viena, colonelul s-a făcut nemaipomenit de serios şi atent cu lucrurile mici şi cu viaţă. Cred că trage la un nobel, e şi firesc la vârsta lui să începi să te gândeşti la astfel de lucruri.

            De multe ori mă cobor de-a dreptul în mediile celulare, în mecanica relevantă a pulsaţiei vitale, aş putea să rămân la nesfârşit acolo dacă nu m-ar trezi Ta cu câte o prostie. Îmi pare rău pentru el şi cred şi acum, că dacă n-ar fi amestecat acizii ăia cu proteinele glicate, pentru culorile lui fanteziste, am mai fi lucrat în acelaşi incubator. Acum când îl văd cu cârpa de praf şi cu măturoiul şi când tot vine şi se milogeşte de mine să-i strecor nişte gelatină să meşterească el nu ştiu ce formă, zău dacă nu mă înfierbânt de atâtea mizerii câte ne-a făcut colonelul. Dar bănuiesc că ordinele nu se comentează; decât în gând.

            El ne pune la dispoziţie internet cu cea mai rapidă conexiune naţională şi poate mondială, plăteşte abonamentul pentru revistele online, la bibliotecă, ne cară pe la congrese, pe la simpozioane, pe la prezentări anoste şi interminabile de produse farmaceutice aprobate cu mare noroc. Vrea să adunăm articole, puncte dar e destul de limpede că nimeni nu are chef de toate astea. Eu sigur nu.

Mă refugiez în privitul culturilor, prin microscopia confocală ajung foarte aproape de ele, ca un vecin de palier maniac. Pe placa petri fac paşi ca pe lună. O tăcere moleculară. Parcă aş sta cu capul într-un borcan. Colonelul zice că eu mă concentrez cel mai bine.

            Nici când trece secretara cu sânii ei cauciucaţi, mercerizaţi şi se lipeşte cu privirea insinuantă ca un şarpe de tine, şi te-ar stoarce şi te-ar usca şi te-ar topi- nici măcar atunci nu îmi pasă. Văd în fesele, în coapsele ei - munţi, vrafuri de celule în lanţuri; colonii penitenciare de condrocite, astrocite şi epiteliale. Osteocite stau acolo sub periost şi sub carne şi nu se stresează, nu văd nimic, nu vin la suprafaţă mai niciodată. 

            Când intri în ea trebuie să te împingi, să te striveşti că poate-poate n-o să mai fii, o pană de curent în creier de câteva secunde. Mă gândesc.

Seara sunt concerte în grand place, la botanique vine bjork. Vin triburi de congolezi cu măşti de lemn şi jocuri ameţitoare de falusuri încâlcite. Vine diva desculţă, vine diva sexy, bombele sexy şi mai vin şi diva încălţată, pianistul desculţ, şi violonista cu braţe de abanos, dar tot încălţată.  

Sunt evenimente. Cel mai important e că se întâmplă hapeninguri şi hapeningurile sunt centrele de osificare ale lumii. Ele sunt genezele clonale  ale bucuriei, speranţei, energiei şi hazardului, ale iubirii şi ale întâlnirii dintre oameni, pe scurt tot ce înseamnă viaţă. Ele se succed, nimicitor, la fracţiuni de secundă sau se suprapun, se aglomerează în week-end, în cluburi, pe stadioane, în cafenele, în spaţii neconvenţionale. Evenimentul ne învaţă ceva.

            La bruxelles, la paris, morţii vorbesc în picturi şi statui şi coloane şi poduri şi artere de circulaţie şi frontispicii cu lucrătură fină şi arhitrave. Vii cântă despre viaţa lor. Fac freze şi hautte couture, buze siliconate şi piercing conjunctival. Astfel, unii devin deosebiţi.

            Morţii se mai agită şi în cărţi, în curente literare şi foste avangarde şi ariergarde şi moşteniri dialectice sau metafizice. Pereţii bibliotecii înalte se cască la tine, să te înghită ca nişte fălci de rechin. Prin ochi îţi curg înăuntru lucruri ca printr-o pâlnie, să te umple. Cu ceva.

            Numai noi nu ştiu de ce, nu vrem să luăm parte la spectacol. Nici măcar în ultimul rând. Ne plimbăm aiurea şi trecem pe la stadion, pe la atom dimineaţa devreme când încă nu îşi plimbă babysitterele românce – ţâncii şi nu trebuie să dai câte un foc şi un flirt nimănui. Seara întotdeauna tăcem câteva minute la o ţigară pe rue de brasseurs la numărul 1, să pomenim de verlaine.

            După-mesele din week-end, dacă nu e treabă, tragem o miuţă pe terenul din spate, la care se bagă şi colonelul când e în toane bune, pentru că „sportul şi ştiinţa sunt legate între ele”.

            Noaptea ne înfăşurăm cu pleduri şi fixăm tavanul cu privirea. Urmărim jocul crăpăturilor din tencuială.

Vrem să se facă linişte, să vină odată.

Dar încep sforăiturile colonelului de la unu, şi noi ieşim tiptil şi ne cocoţăm pe gard, în spate sau batem străzile până la stockel. Învârtim un tutun şi căutăm definiţia lunii. Pentru mine e o întâmplare a materiei, pentru Robert - păsărica tânără şi acră şi nedoritoare a lumii.

Ta ne facem să înţelegem că luna e numai o gaură prin cer. Pământul nostru se învârte în pământul gol al cerului. Nu există decât o singură ieşire – prin lună. Un fel de pol nord, soarele ar fi cel de sud dar obturat de căldură. Luna e răcoroasă iar ieşirea din lume nu se poate face altfel decât prin răcire. Eu mă gândesc la globul meu de carton găurit cu o tijă lucioasă; când eram copil, mă uitam în întunericul din el dar nu întrezăream nimic din cauza luminii care venea prin partea opusă. Asta m-ajută să înţeleg lucrurile acum.

Armstrong n-a fost de fapt pe lună, el ieşit pe partea cealaltă a lumii unde există o viaţă minunată şi adimensională. Adimensiunea lui a rămas acolo iar el s-a întors pe pământ în carne şi oase.

E minunat. Şi toate astea  tocmai când mă hotărâsem să nu mai îmi fac vise. Să nu mai aştept nimic bun.

Îmi caut şi eu luna de ceva vreme dar realizez că trebuie să fiu mai antrenat pentru o asemenea cucerire. Trebuie să îmi câştig imponderabilitatea, mai întâi. Vorbesc cu Ta şi el îmi aruncă  mici trucuri, elaborăm împreună nişte exerciţii practice. Robert zice că nu s-ar prea băga, că el dacă  se vâră numai un pic, în păsărica mult-încercată a unei nemţoaice la gare du nord şi  trage un pui de somn acolo, simte practic acelaşi lucru.

Repet tot mai mult şi mai concentrat pe stradă, în metrou, cu capul pe braţul cu care mă ţin de o balustradă, când mă întorc frânt de la serviciu şi vagonul mă leagănă prin tuneluri îmbârligate care, chipurile, mă duc acasă, până simt o amorţeală şi ţiuituri în urechi. Mă uit în jur şi mi se pare că sunt invizibil, am ajuns să dizolv ceva din mine.

După ce trec peste toate feţele inerte şi privirile goale,  am senzaţia că am reuşit, că nu mai mă vede nimeni dar când întorc ochii şi mă găsesc în oglinda întâmplătoare a geamului se duce totul de râpă. E ceva pe fundul privirii mele care mă face să cred că mai am mult de lucrat. Cel puţin cinşpe ani de muncă zilnică ordonată.

Unii pasageri se joacă pe telefoanele mobile cu display cu cristale sau citesc cărticele de doi bani, cu hârtia reciclată şi naşpa la şters, dar mulţi mi se pare că fac acelaşi lucru ca şi mine şi asta mă cam pune pe gânduri. În general sunt cei bătrâni care se apropie de pensie, deşi trebuie să recunosc şi excepţii admirabile.

Ta îmi spune că astea sunt prostii, că se prefac şi îmi scutură îngrijorarea cu o aruncătură de mână prin aer. Nevroza se caută în vest ca aurul, toată lumea vrea să facă rost de o bucăţică şi să încaseze asigurarea, spitalizarea şi alte îngrijiri. Unii, başca, se mai aleg şi cu câte o vilă şi nişte fotomodele dacă, prin nu ştiu ce dar divin, depresia reuşeşte să le imprime pe faţă ceva profund, misterios şi câştigă un casting pentru un sitcom sau îşi fac o formaţie. Sau îşi lasă barbă peste şi se fac psihologi sau analişti politici. Cum pe noi ne lasă rece toate chestiile astea, nu avem de ce să ne îngrijorăm, zice Ta.

Mă încurajează cu adevărat, şi îmi povesteşte numai lucruri grozave despre cealaltă faţă a lumii care e ascunsă acum. Ba se ţine şi de capul lui Robert să repete. Dacă îl lăsăm singur aici, sigur se bagă într-o bucluc cât el de mare. Singura chestie ar fi să nu îi scape la beţie vreo vorbă colonelului. Ăsta ar fi în stare să ne închidă în vreo profesie serioasă şi de viitor, un masterat ceva.

Pe stradă, seara, printre strălucirea vitrinelor şi a fast-food-urilor, printre şuvoaiele de emigranţi francofili,  printre bucuriile şi încrederea şi flirturile curente, printre exclamaţii onomatopeice şi efuziuni zgomotoase, îmi pierd cât de cât capul - scurtcircuite minore dar îmbucurătoare.

Taxatoarea îmi dă însă biletul şi restul şi zâmbetul şi revin în forma mea. Mai sunt şi alţii care îmi zic să mă dau la o parte în tramvai, ca un obiect care trebuie mutat dintr-o parte în alta, colegii de serviciu care îmi spun pe nume de parcă ar zice „cană” sau „masă”.

Exist, sunt denumit, n-am trecut de fascinaţia faptului nici la vârsta asta.

Extrem de rar apare câte o femeie care ar vrea să se culce cu mine cu tot dinadinsul, nu ştiu de ce, dar care mă găseşte mut şi dezinteresat, iarăşi nu ştiu de ce. În afară de Clara care nu obosea să îmi explice de ce trebuie să o facem şi ştia să se uite în ochii mei şi să mă îmbrăţişeze şi să răsufle lângă mie, în rest nu m-a convins nici una.

Păream în regulă de la distanţă când existenţa mea se aprindea intermitent în semn că mai eram acolo. Se apropiau, mai ales că aveam haine bune pe banii colonelului, dar le contrariam imediat cu absenţele mele susţinute. Mă cercetau suspicios, una i-a zis prietenei –    „ăsta e mort, hai de aici, fato” şi au plecat repede.

I-am dezvăluit lui Ta micile mele succese.

Şi el reuşise de câteva ori asta prin cluburile de house unde era practic invizibil. Dacă nu ar fi trebuit să treacă pe la ăia de la intrare cu ştampila lor fosforescentă. Robert era puţin în urmă cu antrenamentul, pentru că tot fugea la curve şi le cerea numărul de telefon după dar păstram speranţe. Ne tot înnebunea cu operaţia lui de sex. Era convins că i-ar fi mai uşor ca femeie. Se săturase de sex, i se părea destul de plictisitor, şi Ta mi-a făcut semn cu ochiul cum că asta e  de bine, fără să mai îmi dea şi explicaţia aferentă.

Am continuat cu pregătirea abstractă. Reuşesc deja să citesc cursiv fără să îmi mai imaginez nimic, separ cuvântul de înţeles cu destulă uşurinţă. Parcurg acum cărţi serioase ca şi cum aş mânca pungi întregi de seminţe. Dau o atenţie deosebită obiectelor din jur care există fără să trăiască şi de la care încerc să mă inspir. Fac repetiţii, ore întregi, ca să devin obiect. Scriu pagini despre nimic, despre minunatul nimic plin de substanţă. E foarte ciudat cum am găsit să nu mai fiu tocmai fiind.

Uneori îmi puneam problema dacă sunt întreg. Dar nu putea nimeni să mă ajute. Când i-am povestit doctorului meu, s-a luat de-a dreptul cu mâinile de cap. Zice că îmi face un dosar beton dacă vreau, dar eu îi explic că am şi aşa un salariu bun şi o poziţie bună în societate, nu caut alte avantaje de la stat.

Jucăm ore întregi şah, fără să urmărim însă finalitatea jocului. Jucăm şi în trei. Studiem numai motivaţia mişcării pieselor şi asocierile lor, succesiunea şi anticipaţia. Colonelul spune că asta e bine, dezvoltă mintea dar ne bate constant. Noroc cu Robert care trişează excelent. Maschează albele în negru şi invers cu o repeziciune grozavă. Aşa încât mută numai colonelul. Până la urmă se bate singur şi se cam enervează, cred. Robert scapă, surescitat şi mândru de el, savuroase înjurături franţuzeşti şi nemţeşti printre dinţi. Maică-sa fiind artistă de circ, l-a cărat prin toată europa, de mic.

Din când în când  mă şi deprim. Mi se pare că avansez greu, îmi pierd răbdarea dar şi încrederea.

Poate că totul e, într-un fel, o problemă timp. Trebuie decât să aştept ca el să treacă. Să aştept pur şi simplu. Dar să fiu ordonat şi disciplinat. Să fiu atent cu cei dragi, cu cei care m-au ajutat, să mănânc bine dar echilibrat, să îmi îngrijesc dinţii şi restul ce ţine de sănătatea mea. Să îmi dezvolt mintea şi să fac o profesie pe măsura capacităţii mele. Să fac un sport şi să nu mai beau. Pe scurt trebuie să aştept cu nerăbdare scurgerea timpului dar să previn pe cât posibil, să reduc efectele trecerii lui asupra organismului. Să las decât dispariţia şi să evit degradarea. Destul de simplu, nu?

Între timp însă, m-aş putea plictisi cu cei din jur.

Toată afacerea a început mai prin octombrie. Era destul de trist afară, eram destul de trist şi ieşeam pe furiş să fumez fără să mă prindă colonelul. Dând ture, prin grădină, într-un răsad, am găsit un cui ruginit, aşa părea la prima vedere. Dar am râcâit cu vârful bocancului şi am scos la iveală o săgeată.

Ta a sărit în sus, în culmea fericirii, era din perioada indienilor siouxe şi îi lipsea din colecţie. Povestea spune că, demult, a fost trimisă de un războinic din partea cealaltă a oceanului ca un semn de prietenie către necunoscut. Spaniolii au găsit-o şi au decis să plece cu cinci corăbii ca să vadă cine e dincolo. 

Ne-am apucat de săpat mai mult din plictiseală, nu speram să mai găsim ceva. Aşa s-a şi întâmplat la început. Pietre, pietre şi numai pietre. Din păcate, luaţi de val, am găurit o ţeavă de gaze şi a ieşit ditamai scandalul. Colonelul ne-a zis că aşa ne trebuie dacă ne ţinem de prostii şi ne a oprit cinci mii de franci din leafă.

Când s-au mai liniştit apele, am luat-o de la capăt. Săpam în timpul liber. Am împărţit teritoriul şi am continuat nemţeşte.

În primele luni am găsit numai fleacuri: nişte mărunţiş, un jurnal al unui poet disperat într-o pungă de unică folosinţă, o caschetă, două bombe, un seif gol. Lucruri pe care unii vruseseră să le ascundă.

Au ieşit şi altele la iveală

            Am transformat curtea într-un site arheologic. Am găsit ruinele vechiului anderlecht şi atunci a trebuit să începem documentarea. Ne-am făcut chiar noi, abonamente la bibliotecă. Pe nesimţite am avansat, cu creionul în mână prin epoci si destinele lor.     Studiam mult. Pricepeam, în mare, raporturile dintre civilizaţii şi subpopulaţii. Despre apariţia şi destrămarea marilor imperii. Cărţile erau tot mai vechi şi mai rare. Întrebam istorici, oameni bătrâni şi pasionaţi care însă erau greu de găsit. Aveau reumatism sau alte boli de colagen şi nu prea ieşeau din casă.

Şi noi am uitat să mai ieşim prin oraş. Să vedem ce mai fac alţii.

            Ajunsesem destul de departe cu săpăturile, eram scufundaţi bine de tot şi drumul înapoi ni se părea destul de lung şi fără perspectivă.

Îmi cam putea da seama şi fără - ce făceau ăia de la suprafaţă. Pe Ta îl omora gălăgia. În  partea lui erau câteva discoteci şi veneau numai oameni care vroiam să se distreze, să-şi trăiască viaţa şi mai ales clipa. Să aibă sclipire, să-şi iasă din tipar. Măcar de două ori pe săptămână, în vacanţă şi în sărbătorile legale.

În partea în care săpase Robert, stăteau cei care îi blamau pe cei dintâi. Ei citeau literatură bună, de dată recentă şi ascultau muzică bună . În tunelul lui răzbătea decât foşnitul paginilor şi rosul nervos al unghiilor. Uneori zgâriatul pereţilor. Lui Robert îi cădeau aşchii de tencuială şi moloz în cap şi el îi înjura de mamă şi de altele.

            La mine era cel mai uşor pentru că, deasupra, stăteau adevăraţii neconvenţionali, dar care nu făceau practic nimic şi deci, aveam multă linişte şi mă odihneam cel mai bine noaptea.

De fapt, cei care ne interesau, i-am găsit tot acolo jos, în subteran.

Erau numai câţiva, obosiţi, timizi, sinceri, îi întâlneam rar. Le-am câştigat cu greu încrederea. Şi ei săpau ca şi noi neobosiţi de mai multă vreme. Aşa am aflat despre gnomi şi despre civilizaţia din centrul pământului.

Acum că trecusem de toate, şi noi vroiam să ajungem la miezul lumii. Mi-am amintit de teoria lui Ta, cu ieşirea din lume. I-am spus că poate e mai bine să o luăm în jos decât în sus către lună. A calculat două nopţi şi două zile. S-a folosit de limite de funcţii şi calcul integrat şi mi-a zis că am dreptate, că rezultatul e acelaşi. Şi acolo poate să fie luna noastră.

Cei care săpau ne-au ajutat şi ei, cu multe. Ne-au vândut mici ponturi, sfaturi, am lucrat împreună la definirea traiectoriei corecte. Când mai întâlneam câte unul prindeam curaj şi încredere.

De fiecare dată mă bucur, îmi cresc aripi şi îmi dau seama că sunt pe drumul cel bun.

Am văzut şi câteva fete drăguţe dar nu mă pot opri tocmai acum.

Mi-e frică să nu ratez tocmai miezul, să trec pe lângă el, să ajung cumva în partea cealaltă, în bahamas sau altă insulă exotică, pentru tot restul vieţii.

 Mi-e teamă că n-o să reuşesc să evit marea plictiseală din jur.