Contorsionista

                        de T.O. Bobe

Laura Vlad a intrat în literatură pe 11 noiembrie, în jurul orei unu şi jumătate după-amiaza. La acea dată, trăia pe lîngă Circul de Stat din Bucureşti de peste şaisprezece ani, adică aproape dintotdeauna. Se născuse dintr-o mamă trapezistă şi un tată dresor, astfel încît aproape întreaga viaţă i se înfăşurase în jurul manejului, al coardei de siguranţă şi, în special, în jurul basculei la care lucrau verişoarele ei mai mari. De cînd era mică, pe Laura o fascinau verişoarele pentru că ele se rostogoleau frumos prin aer şi pe urmă se aşezau una peste alta, în cea mai înaltă piramidă care fusese văzută vreodată într-un circ. Desigur, verişoarele cădeau din cînd în cînd, însă doar la antrenamente. Mama nu cădea pentru că, după ce o născuse pe Laura, se specializase ca prinzătoare. Cît despre tatăl ei, se poate spune că îi impusese mereu respect, cu toate că, de fel, era un om slab, chiar molîu. Dar avea bici, ceea ce, trebuie să recunoaştem, nu era puţin lucru nici pentru o fetiţă, nici pentru ponei.

Pentru că se născuse într-un circ, dintr-o mamă trapezistă şi un tată dresor, Laura a avut marea şansă de a nu cunoaşte în copilărie teribila dilemă, indusă îndeobşte de binevoitori în felul următor:

— Ce vrei tu să te faci cînd o să fii mare?

Era pentru toată lumea evident că, fiind o mare familie, circul va avea grijă de ea şi că Laura nu trebuie decît să aleagă una dintre specializările care i se deschideau în faţă. Iar pentru a alege, copila fusese pe rînd asistenta directorului (un iluzionist bătrîn care, de altfel, îi era şi bunic), asistenta dresorului, a jonglerului şi a Clovnului Alb. Fata era silitoare şi învăţa de la toţi, dovedind o mobilitate şi o adaptabilitate cu totul ieşite din comun.

Într-o iarnă, cînd verişoarele ei fuseseră invitate la festivalul de la Monte Carlo cu o piramidă de şase, familia a hotărît că venise vremea ca Laura să vadă cele mai reprezentative numere ale circului mondial. I-au scos aşadar  paşaport şi au trimis-o în străinătate, ca asistentă a propriilor verişoare. Verişoarele au făcut un succes fulminant, însă Laura Vlad a fost impresionată mai ales de numărul chinezoaicelor care învîrteau farfurii din orice poziţie. Erau atît de multe chinezoaice şi învîrteau farfurii desenate cu atîta migală, încît copila hotărîse pe loc să se facă o mare contorsionistă. Zis şi făcut.

Odată întoarsă în patrie, a început exerciţiile. De o maximă importanţă se dovedea, pentru aspiraţiile ei, flexibilitatea coloanei vertebrale, zisă în popor şira spinării. Laura s-a concentrat iniţial asupra încălzirii, după care a trecut la podul de jos. Asta a mers uşor. A urmat podul la perete, iar apoi, cu vremea, fetiţa a executat cu deosebit succes podul de sus. Vîrsta o ajuta mult, căci ligamentele dintre vertebre nu apucaseră să se sclerozeze. Însă acesta era doar începutul. Tînăra domnişoară Vlad a continuat, punîndu-şi alternativ picioarele după gît. Pe urmă, şi le-a pus simultan.

Într-o zi, a văzut o fotografie de Joyce Tenneson, intitulată Suzanne in Contortion. Fotografia reprezenta o femeie cu mîinile petrecute în jurul capului. Era o figură destul de simplă, care însă pe Laura a fascinat-o. Şi-a dat seama că, pentru a ajunge o mare contorsionistă, trebuie să îmbine meritul tehnic cu meritul artistic, la fel ca la patinaj. Exerciţiile ei s-au mutat din arena cu talaş în rulota mamei, unde exista o oglindă în mărime naturală. De dimineaţa pînă seara, Laura Vlad se contorsiona în faţa oglinzii, atentă acum la detalii: la unghiurile coatelor şi ale genunchilor, la expresia degetelor, la trăirilor emoţionale care i se puteau citi pe chip.

Directorul circului, iluzionistul şi bunicul ei, a zărit-o odată prin fanta uşii întredeschise şi, plăcut impresionat, i-a propus un loc secund, dar semnificativ pe afişul circului. El i-a spus aşa:

— Laura, te-ai făcut o domnişoară frumoasă şi adevărată. E timpul să-ţi începi cariera. După cum văd, poţi să faci lucruri la care altele de vîrsta ta nici nu visează. Dovedeşti o mobilitate şi o adaptabilitate cu totul ieşite din comun. Începînd din stagiunea viitoare, vei avea propriul tău număr.

— Ce număr, bunicule? a întrebat ea, cu inima cît un degetar.

— Nu ştiu, a răspuns el. Tu ai fost asistenta directorului (un iluzionist bătrîn care, de altfel, îţi este şi bunic), asistenta dresorului, a jonglerului şi a Clovnului Alb. Să zicem că numărul tău o să se cheme aşa, ceva de genul Asistenta se întoarce. Ei, ce părere ai?

Laura Vlad avea o părere foarte proastă. De ruşine pentru bunicul ei, îi venea să se ascundă în gaură de şarpe. Nu numai pentru că numele numărului de contorsionism nu-i plăcea deloc, fiindcă semăna cu titlurile filmelor de mîna a doua, dar şi pentru că marele ei defect era perfecţionismul. Fără acesta, ar fi putut debuta de mult sub cupola circului, însă ea lucra în amănunţime cele mai mici detalii şi nu era niciodată mulţumită de sine. Ce să facă? Pe de o parte, nu putea să-l refuze pe directorul circului (care era şi un iluzionist bătrîn), iar, pe de alta, nici nu putea renunţa la principiile sale ferme despre viaţă şi profesie.

Laura Vlad se zbătea în menghina alegerii dintre datorie şi conştiinţă. De disperare, începură să-i curgă simultan din ochi două şiruri de lacrimi şi, nefericită, fugi să-şi găsească alinare la sînul familiei. Acesta se înălţa mîndru în aerul Bucureştiului, iar sub cupola lui se antrenau verişoarele. Deoarece mătuşa şi unchiul erau deosebit de prolifici, Laura avea din ce în ce mai multe. Uneia dintre ele îi venise rîndul să intre în trupă şi exersa împreună cu celelalte o nouă piramidă, cu mult mai înaltă decît precedentele. Cînd îşi văzu verişoara mezină, Laura izbucni pur şi simplu în plîns. Erau de aceeaşi vîrstă, şi tînăra contorsionistă înţelesese că nu mai are cum fugi de implacabilul moment al debutului.

Verişoara o înlănţui în braţele sale puternice şi o întrebă ce se întîmplă. Laura hohotea. Printre suspine, îi mărturisi că bunicul o obligă să intre în arenă, iar ea se zbate în menghina alegerii dintre datorie şi conştiinţă.

— Trebuie să îmbin meritul tehnic cu meritul artistic, înţelegi? suspină Laura.

Verişoara o cuprinse pe după talie şi amîndouă se îndreptară încet spre rulotă. În mica încăpere, Laura a mai plîns ce-a mai plîns, apoi s-a oprit. Era atît de bine în braţele atît de puternice ale verişoarei sale! Fetele începură să şuşotească, pe urmă să sporovăiască, iar, într-un final, să chicotească.

— Auzi, tu, spuse Laura, n-aş putea renunţa la principiile mele ferme despre viaţă şi profesie. M-am născut dintr-o mamă trapezistă şi un tată dresor, astfel încît aproape întreaga viaţă mi s-a înfăşurat în jurul manejului, al coardei de siguranţă şi, în special, în jurul basculei la care lucrează verişoarele mele.

— Te înţeleg perfect, răspunse mezina de aceeaşi vîrstă, mîngîind-o pe păr şi apoi sărutînd-o cast pe gît. Uite, trebuie să plec, pentru că nici eu nu mă pot deroba de îndatoririle mele, dar ne vedem mai încolo şi mai vorbim, da?

După ce verişoara a plecat, Laura a rămas din nou singură în rulotă. A căzut pe gînduri şi a stat o vreme aşa, pe urmă s-a aşezat în faţa oglinzii ca să exerseze în continuare. Şi-a privit costumul verde de gimnastă, cu două dungi aurii, şi a rostit în gînd:

— Mi-ar trebui unul nou.

A început să se reîncălzească pentru că, aşa cum era o vorbă în circ, reîncălzirea e mama succesului. A executat, astfel, cîteva fandări înainte, alte cîteva fandări laterale, vreo şapte-opt arcuiri, apoi s-a aşezat un minut în lotus. În tot acest timp, s-a studiat cu atenţie şi nu a putut să nu remarce graţia desăvîrşită cu care se mişca, precum şi sculpturalitatea atitudinii sale finale.

Cînd cele şaizeci de secunde au trecut, Laura a lăsat palmele pe podea, ridicîndu-şi treptat şi simultan picioarele către umeri. Gleznele ei s-au încrucişat în dreptul vertebrei cervicale, astfel încît, de o parte şi de alta a chipului său, tălpile păreau două aripioare, pe care contorsionista le-a mişcat uşor, închipuindu-şi pentru o clipă că s-ar putea ridica de la sol. După ce clipa a zburat, Laura şi-a petrecut braţele pe sub pulpe, arcuindu-se totodată pe spate şi încercînd să-şi prindă cu mîinile degetele de la picioare. Nu a putut. A mai încercat o dată şi iarăşi a eşuat. Era o figură nouă, care nu îi ieşise niciodată, iar fata nu înţelegea de ce. Doar ştia sigur că are o mobilitate ieşită din comun şi o flexibilitate pe măsură. A aruncat o privire în oglindă, ca să vadă dacă a greşit undeva, şi a observat cum, la umeri, costumului verde de gimnastă îi plesnise o cusătură.

— Mi-ar trebui unul nou, rosti Laura în gînd, revenind la poziţia lotus.

 În momentul acela, a înţeles. Nu ea era de vină, ci costumul cu două dungi aurii. El nu era suficient de elastic. Laura n-a pregetat mai mult de o clipă. După ce şi  această clipă i-a fîlfîit pe la urechi, s-a dus la uşa rulotei şi a încuiat-o, apoi a mai pregetat o clipă şi, în sfîrşit, şi-a scos costumul. N-avea nici un rost să se reîncălzească. S-a aşezat în faţa oglinzii, spunîndu-şi cu voce tare:

— Ia te uită! Mă simt cu mult mai uşoară.

Apoi, a executat fără nici o dificultate figura pe care o încercase anterior. Apoi, încă o figură care nu-i ieşise pînă atunci. Apoi, încă una. Laura executa figurile cu măiestrie, cu graţie şi cu o vădită plăcere. Perfecţiunea fusese depăşită. Ca bonus, la final, îşi oferi contorsiunea ei preferată.

Aşezată pe burtă, îşi arcui spatele, îşi aduse picioarele în faţă, pe podea, prinzîndu-şi gleznele în palme, şi îşi răsturnă capul, astfel încît, privit din profil, trupul ei să semene cu două cercuri tangente interior. Buzele Laurei se atinseră şi, drept mulţumire că îşi depăşise propriile aspiraţii, ea se lăsă pentru prima dată sărutată. Furată de beţia succesului, se sărută mult şi din ce în ce mai intens, îmbinînd meritul tehnic cu meritul artistic. Se afunda, cum se spune, în voluptate, iniţial doar cu vîrful limbii, apoi cu dinţii, cu nasul, cu obrajii, înaintînd cu hotărîre pe calea gloriei, pînă la umeri şi, pe urmă, dincolo de ei, sfîşiind bannerul cu DEBUT care i se ivise în faţă; pătrunse în sine cu uimire, cu bucurie, descoperi limite din ce în ce mai plăcute, pe care le exploră curioasă, pentru a le lăsa apoi în urmă.

Laura Vlad intră astfel cu totul într-o lume nouă şi uluitoare, într-o lume pe care abia de acum încolo urma s-o cunoască. Ce-i drept, îi era puţin teamă, dar se baza pe o mobilitate şi o adaptabilitate cu totul ieşite din comun. În urma ei, în rulota încuiată pe dinăuntru, nu rămase decît un zîmbet, dar şi acela se şterse în curînd.