Filmul românesc între 1905 – 1948

                             (introducere)

                                                                                         de Alex Aciobăniţei

  ...Tentant demers restitutiv! Tentantă acţiune de a produce cunoaşterea în sensul relegării timpurilor separate de o prăpastie ideologică! Nu, filmul românesc vechi nu constituie o cauză a cărei valoare pierdută s-ar susţine numai prin exclamaţie ci înseamnă, mai întâi de toate, patrimoniu, adică o parte a culturii noastre contemporane. Astăzi, în urma a peste 40 de ani de comunism şi a experimentelor non-capitaliste de după 1989, când este pomenit, în general, filmul românesc, găsim o rostire însoţită de o anumită repulsie, compasiune sau, mai mult, condescendenţă. Codaşă printre artele naţionale, arta filmului nu a produs timp de câteva generaţii, după 1948, numai lucrări de o valoare precară. În ciuda calităţii actorilor de teatru care au pregătit mereu suportul creator pentru film, această artă vizuală a dezvoltat, printr-o structură semantică şi exponenţială defectuoasă, un sentiment al neputinţei, al lipsei de firesc şi al neconcordanţei producţiei în sine cu felul de a fi românesc. În plus, aproape toate filmele româneşti turnate în perioada 1948 – 1989 au suportat „asediul” non-calitativ al mesajului ideologic, al manipulării făţişe. Ce a urmat după ’90? Un deceniu al filmului “revanşard”, al cărui mesaj principal (de esenţă tot ideologică) era opoziţia faţă de regimul comunist. Critica strict socială, abordarea temelor colaterale politicului, comedia dezbrăcată de reflexe ierarhic-criticiste au fost tendinţe ce au început să se manifeste firav de abia după 1998. Efectul cel mai important al epocii de film cuprinse între 1948 şi ultimii ani rămâne următorul: filmul românesc este, în general, deficitar din punct de vedere tehnic, este marcat de lipsa firescului interpretării, cultivă modele care nu stau în picioare iar nivelul său valoric este de cele mai multe ori scăzut. În plus, percepţia românilor despre noţiunea de “film românesc” este una dramatică: aceste filme sunt concepute ca “simpatice” şi “necesare” (deoarece sunt în română) dar ca “slabe calitativ”.

     Aici aş opri “filmul” acestei istorii triste, frustrante, pe care nu o merităm şi v-aş aduce în altă zonă de semnificaţie a filmului. Credeţi-mă, va merita să citiţi aceste poveşti reale pe care le voi depăna într-un ciclu ce se va intitula ca şi articolul de faţă. V-aţi pus vreodată întrebarea, în momentul în care aţi suferit frustrarea de a viziona un aşa-zis film românesc “tipic”: ce a însemnat filmul românesc înainte de 1948? Sau probabil că unii dintre dvs. nici nu concep că ar fi existat o astfel de epocă a filmului românesc? La aceste întrebări şi la încă multe altele voi răspunde în serialul dedicat filmului românesc de altădată.

      Dar, pentru început, vă voi introduce în atmosfera anilor naşterii acestei arte vizuale în România. În spiritul documentelor istorice şi statistice netrucate de către comunişti, România, la sfârşitul perioadei interbelice, se situa pe locul 7 în Europa, ca nivel economic. Cursul rapid de modernizare a ţării, emanciparea diferitelor categorii sociale, învăţarea “din mers” dar eficientă a abc-ului capitalist, a reflexului concurenţial au dus la intrarea României într-o fază istorică de normalitate şi de recuperare a paşilor istorici pierduţi. Acest avânt al societăţii româneşti a fost extrem de benefic pentru arte şi cultură. În top fiind teatrul, dezvoltarea artelor naţionale înregistra progrese uriaşe de asemenea în muzică, sculptură, pictură, literatură dar nu şi în balet. Astfel, normalitatea nu însemna perfecţiune ci siguranţa unei căi spre bine, o cale promiţând eludarea progresivă a diferitelor tipuri de carenţă. Nivelul ascendent pe care îl înregistra România în timpul monarhiei constituţionale nu a lăsat neatins spaţiul filmului. Produs al noii tehnici apărute la 1896, arta filmului românesc a debutat în mod natural la numai 9 ani de la popularizarea acestei invenţii ajungând ca într-un timp record să fie marcată de o producţie ridicată, în deplin acord cu ritmul ţărilor europene cel mai dezvoltate din epocă (Franţa, M. Britanie, Olanda, Polonia etc.). Privit de la începuturile sale şi până în momentul 1948 (intrarea României în lagărul bolşevic) filmul naţional a însemnat o artă dezvoltată cu succes, un exponent al limbii române ce a facilitat cunoaşterea noastră în tot restul civilizat al lumii, un important challenger în majoritatea festivalurilor de specialitate organizate în Europa şi nu numai. Totuşi, filmul european al acelei perioade a fost marcat de două paradoxuri: Germania şi Italia. În ciuda imensei forţe militare a acestor ţări, nivelul economic general concretizat în puterea de cumpărare a populaţiei şi în accesul indivizilor la diferite bunuri şi servicii era mai scăzut faţă de cel al României. Motivul principal: totalitarismul extremei drepte şi slaba manageriere a resurselor naţionale. Însă, la nivelul artei marelui ecran, aceste două naţiuni triste au generat adevărate capodopere, din toate punctele de vedere (mai ales tehnic) cele două ţări situându-se sensibil peste posibilităţile de producţie şi de generare a “unicităţii filmice” pe care le avea România. Într-un fel, şi datorită nevoii regimului nazist de a deţine un aparat de propagandă infailibil, industria filmului german a apărut celor mai mulţi în postura de “gigant” încărcat de determinare şi valoare clară, al cărui scop creator a culminat în 1941 cu apariţia Televiziunii Naţionale Germane.

        Dar despre tot ce ţine de această “civilizaţie” a filmului şi despre cauzele dezvoltării sale, voi vorbi în episoadele următoare. Până atunci, este de reţinut următoarea provocare: în 1998, România a produs două filme; în 1915, pe platourile aceleiaşi ţări, s-au realizat 12 filme! Aşadar, merită să porniţi cu mine, în numerele viitoare, în căutarea poveştii unei mari arte pierdute.