Ovidiu Nimigean
țara lor
m-am săturat să mă mai bat cu mîncătorii de rahat azi stau tăcut întins pe întuneric și-n pizda mamii lor îi bag generic
au cîștigat din nou precum se pare înc-o juma de secol de duhoare libarca grasă cît ai da cu clor se lăfăie-n latrina gurii lor
în colțul mestecăului le-atîrnă aburitor un țurțure de scîrnă ca la un cur răsbortelit de hoașcă și-l ling cu limba lungă și împroașcă
zăpezi cît tot balcanul și carpatul nu pot acoperi căcatul și răcori miasmele stătute pînă și tricolorul se împute
din marea merdă marele smerdak cu-n ultim hai siktir un ultim fuck îmi iau adio lunec în absența pe care n-o atinge pestilența
/Îmi spun... /
Îmi spun: parazitule, neputinciosule, nu mai visa! Știu, nu ai fost tu de vină. Avortonule, i-ai fi putut învinge doar cu arma dezgustului. Dar ești prea sfios. Și, chiar dacă nu recunoști, din canalul tău de la G4, în care șobolanii cei blînzi te mîngîie cu mustățile iar șobolancele te lasă să sugi, înghesuit printre puii lor golași, tu i-ai iubit puțin. I-ai iubit chiar și atunci cînd te mîhneau cu prostia lor. Te-ai rugat pentru ei, strîngînd în pumn engolpionul, la gît. Le-ai savurat candorile. Întotdeauna le-ai mai dat o șansă. Nu te-ai dezis. Lasă-i, ei mai au timp! Durata lor se măsoară în generații, în epoci, în ere. După tine nu mai urmează nimic. Ești, așa neterminat mai bine spus, așa neînceput ultimul om. Dacă pînă la miezul nopții nu coboară îngerul tău hidos, îngerul tău nefericit, s-a terminat.
epitalam
eu muream aproape fericit eu aproape plîngeam steaua căzuse rotindu-și cenușile-n geam
silabiseam scrisul clar pe bolta de piele arar îmi cădea pe timpan o grindină de cucuvele
urma să se-ntîmple ceva adevărat proștii îi spun nenorocire îngerul cu piele de liliac se încîlcise în pînza subțire
tocmai atunci tu nu erai să-mi priveghezi despărțirea suavă dansai la o nuntă din Nord prin zăpezi unduindu-ți rochia verde ca o otavă
rămăsesem în sfîrșit singur în liniștea murmurîndă aproape fericit aproape la pîndă
andixinala
OK, lucrurile nu merg socialmente vorba amicului italienizant stăm prost fără standard de viață - slujbe titluri afaceri moșteniri bani fizicalmente vorba aceluiași se apropie tot mai evident andropauza (altfel nu-mi explic faptul că îmi alunecă tot mai des privirea spre pubere) poeticalmente nu m-aș putea lăuda cu inspirații magnetice mă doare ficatul îmi cresc dioptriile am reumatism nașpa
și totuși încă e bine nu simt nicidecum că m-am înăcrit că îmi plutește inima printre castraveciori murați gogonele curechi harbuji că sînt cumătru cu sticlele de lapte bătut că mă înrudesc cu borhoturile răsuflate cu vinul oțetit cu aghiazma dată în floare
Succint rezumat al poeticii de generație, urmat de o exemplificare manu propria
Cum care generație? Pulă. Pizdă. Lindic. Cur. Futut. Muie. Căcat. Pișat. Labă.
cuvinte versuri lacrimi ca să-mi bag în tine pula și să dau din fese gemînd din toți rărunchii să ți-o trag și să răcnesc cînd sperma-n jeturi iese să-ți jur că te iubesc și să visez cum tu mi-o sugi iar eu ți-o ling cu bale în spasme-adînci prelung să juisez cînd tu pierdută tremuri tot din șale să țin la tine cu erecții tari înfipte ritmic în vagin fierbinte și să nechez ca șapte armăsari amestecînd în nechezat cuvinte de dragoste căci nu sînt prefăcut citii biblioteci ca să te fut
Homeless
I. (Varianta Fanfan)
Nu am stabilitate pe grisine, Sub felinare-mi cearcănă moveuri, Gîndesc la has și nu la pîrțotine, Ce dezumflate sînt a mele pneuri...
Bag felinar pe șest în galantare, Ca orișice cașbec, orice ciumec, Cînd bobinez, în gînd, ca fiștecare, Eu totuși știu, la rece eu o frec.
În caraiman saiele nexam, vax, Stă ciuciu, fără treabă, zgambirache, Cu pandaimosul am căzut la pax, Deși fac panacoate pe șestache.
Bungheala, zic. Și repetez: Bungheală! În filosof rămîn pe nasulie. Azi nu-mi mai iese, gudo, vreo vrăjeală, Nici n-oi garibaldi pe năsălie... II
Vino să vezi! Niște daruri de nuntă. Străzile. Cerul. Culcușurile de sub pod. Pubelele pline de surprize. Din cînd în cînd, dacă avem noroc, ne putem încropi o cină rafinată. Canalele cu șobolani și aurolaci. Ne vor învăța să tragem din pungă. Am fi fericiți. Ne-ar iubi cîinii din multe cartiere. Vom savura chiștoace, ne vom bucura de halucinațiile foamei. Am privi apa Bahluiului, verde, ore în șir. Ne-ar avea în grijă ca pe vrăbii, ca pe guguștiuci. Ochii noștri, umezi și calzi, vor străluci printre lațe.
III
(cîteva lucruri simple ucigașe și izbăvitoare: urma să rămînem pe drumuri flămînzi fericiți nu cuplul nu va mai fi posibil în inima mea n-a mai rămas loc decît pentru o bucurie despărțită de trup adevărată vie reală ca lumina din interiorul unui safir)
didactica vetula
ea este zgîtia care mă-nvață materia simplă numită viață trupul său nu mai prididește să-mi spună respiră să-mi spună privește apucă pipăie miroase gustă ținuturile fermecate de sub fustă proaspete calde strălucitoare lăsate să îmblînzească și să înfioare morocănoși ca tine și cocliți care nu știu să fie fericiți
ieși din carapace și dibuie cu cornițele-ncoace ploaia a stat miresmele se deslușesc în aerul curat cățelandrul aleargă-n băltoace să-nhațe undele pe care tot el le face și ca întotdeauna după averse parcă și elitrele sînt mai intense ca și ochii tăi deschiși în inimă între bătăi cînd nu se mai aude nimica și te copleșesc bucuria și frica
ai priceput că se poate să lași totul la spate prostia crisparea constipația azi ți-am predat grația marilor întîlniri din odăile mici
ajunge doar să respiri și să fii aici
din străinătate
gol într-o noapte încinsă undeva la marginea germaniei fosta fermă tace în întuneric viermii moi se preling în sus și-n jos pe punga de gunoi bio de sub chiuvetă îi privesc fără scîrbă și constat că moartea nu mă mai înspăimîntă
poate e o trufie ce va fi pusă cîndva crîncen la încercare dar moartea nu mă mai înspăimîntă
mă înspăimîntă cumplit respirația mea liniștită pulsul odaia noaptea rom=nia căreia-i simt de departe mirosul dulceag de stîrv
moartea - nu
/Camerele goale... /
Camerele goale, sălile pustii, glandele atrofiate. Am rămas unicul meu locatar, izolat în sine, de o consistență de care mă mir. Lumina și-a resorbit razele și s-a stins. Altfel, se vede totul ca-n palmă, chiar și noaptea, cînd părinții pustiei se ceartă cu piramidele. Ziua privesc pînă departe peisajele clare. Pînă la amănunt. Pînă la nervurile frunzei și cristalul zăpezii. Urmăresc traseul întortocheat, dar atît de previzibil, al pașilor. Oamenii se duc și vin. Au treabă, își transmit acidul dezoxiribonucleic, se nasc și mor, spun rugăciuni, își ornamentează carapacele. Viața merge înainte. Nu mai sînt în stare nici măcar să mă prefac, precum odinioară, că aștept. Un umil lucru al mîinilor nu va învia nimic. Inima este un ceas de mușchi ce ticăie în legea lui. Vrăjitoarea cea rea te-a transformat într-o femeie de pap.
Dragă Sfinxule(pătrunsă de-nțeles?)
După cum vei fi constatat deja, ca un matinal ce ești, plouă. Te întreb, cu o iritare candidă, precum Radu Andriescu: am voie să fiu trist? Nu că n-ar fi comic faptul că se ouă babele, asta e bine, în ton cu distihul meu optimist, prin care îmi programam o puritate imponderabilă: Aș vrea ca să mă nasc din nou, / Dar nu din uter, ci din ou. N-are a face ploaia cu tristețea. Putea să cearnă și soare. Să mă trezesc cu treizeci de curcubee peste oraș, ca Mircea Cărtărescu. Ori cu o drăguță de auroră boreală. Ori în mijlocul torentului de Perseide.
Nevroza amniotică nu e sensibilă decît superficial la meteorologie.
Sînt trist deoarece aerul meu lăuntric, prana mea, se-ncleie. Ritmurile se dăbălăzează. Oceanul de molecule moarte al entropiei mă îmbălsămează și mă lasă inert. Aux armes, citoyens! Nu le găsesc. Și, dacă le găsesc, le las acolo unde le-am găsit, plastifiat de lehamite. Cu cine să lupt? Care e nobila cauză? Să lupt cu mine: să lupt cu nimeni. O fi și ăsta un eroism.
Nevroza amniotică nu e sensibilă decît pasager la psychomachiile mele.
Știu, Dante, iubirea, sori și stele. Știu, Augustin și Rabelais, ba chiar Aleister Crowley, Iubește și fă ce vrei! Știu și I.H., Iubiți-vă!. Știu, dar azi nu simt nimic, îmi dau doar un acord de principiu. Ar fi frumos să... Ar fi bine să... Pe urmă poezia, gargara imaginarului. O apă cu sare pe care o hîțîni în grumaz și o scuipi.Te mai îngăduie gîlcile, dar atît. Ai observat că nefericiții de mari poeți sînt palinodici? Își retrag la un moment dat creditul pe care l-au acordat elanului. Grand Papa Homer a "scris" el Iliada și Odiseea, însă le-a contrabalansat cu un Război al broaștelor cu șoarecii. Asta se cam uită. Tîlcul mă înspăimîntă, chiar dacă mă face să rîd: umbra lui Ahile e Mickey Mouse. Mereu un Michimaus (și un Mickey Shpagă) ne înfășoară în aura derizoriului. Comedie bufă. Dante, de care am pomenit, rămîne ascensional din imperative dogmatice. Însă Infernul e temelia. Hölderlin: ce patos, ce Ellada, ce, în final, Scardanelli. Eminescu al nostru: s-a lăsat în voia "fantasiei", dar, pe dedesubt, și-a ras toate iluziile, și-a tivit manta cu ața cugetărilor Sărmanului Dionis, și-a autoadresat rechizitorii în Icoană și privaz, a constatat că organele-s sfărmate, a abdicat, bînd "paharul poeziei înfocate" ca pe o cupă de otravă. A abdicat în poezie, iată trista învățătură. Numai Ionel nu abdică, stă vecinic pe fulmen.
Poezia nu te scoate din nevroza amniotică.
Iubirea, știu, iubirea e minisoluția. Arteziana de endorfine. Nu mi-ar displăcea să se abată și asupra mea, de vreo două ori pe an, ca la păsări. Și Dumnezeu. Mortul nostru frumos. Și lumina. Pe care tu reușești uneori să o vezi. Să o vezi pe Ea. Nu prin Ea. Dar acestea sînt atît de cuvinte.
Aspirinele care doar potolesc febra nevrozei amniotice. Rădăcina răului e de nestîrpit.
o. P.S. Azi nu-ți pot scrie despre afacerile noastre braziliano-ceyloneze.
Poezii de O. Nimigean(Din volumul Nicolina blues, in pregătire.)
|