Marin Mălaicu-Hondrari

Întâlnire cu copilul Poetry pe plaja unde Shelley a murit

plimbându-mă azi (ce vremuri cumplite!)

pe plaja unde s-ar fi prăpădit Shelley

eram mai singur decât femeia in faţa oglinzii

când din valuri copilul Poetry mi-a ieşit dinainte

prea bine nu mă simţeam,

dar jur că nu mi s-a părut.

era chiar el – copilul Poetry

(şi ieşea aşa cum se iese din mare:

cu pieptenătura ferfeniţă

cu degetele răşchirate

şi cu grozavă poftă de-o ţigare)

o! de nu l-aş fi recunoscut!

(cum rareori e dat să-l vezi în astă viaţă...)

n-am apucat la ochi mâna să duc

când un fior rece, un vertij, o amorţeală gravă

m-au făcut să mă frâng

ţipenie de om nu era împrejur

şi o apăsare cumplită, grea ca un lacăt mare

îmi cuprinsese tâmplele (ce mai întâmplare!)

cât despre copilul Poetry oh, îmi pare

că nu m-ar fi văzut (de ce m-ar fi recunoscut?!)

deşi (nepăsător cum e ştiut) trecând

prin mine a trecut. Crescuse.

devenise rău de gură

“mamă

spune-i ăstuia să tacă

vorbeşte fără măsură”

stau cu genunchii la piept.

e frig.

chiar şi pe o plajă la Mediterana.

deci aici Shelley s-a prăpădit

(nisipul acesta chiar nu mai ştie nimic!?)

copilul Poetry i s-a arătat şi l-a văzut.

au fumat împreună o ţigară.

marea avea sâni de pisică

şi la picioarele lor aducea plescăitul copios

al băutorilor din adâncuri.

“sunt din stirpea celor care caută viaţa pe de lături

şi în ţara de unde vin  poetul încă e o cucuvea”

mai apoi au tăcut.

au mai fumat ei ce au mai fumat,

Shelley s-a cuibărit în nisip

(era un frig ce-l îndemna s-adoarmă).

copilul Poetry s-a îndepărtat

i se făcuse atât de urât.

Kleist ar fi preferat Corvette

la feeria de suflete zburam cu copacul.

pe malul lacului Wansee mă ţineam deoparte,

aşteptam tragica pereche.

de doi ani tatăl meu nu părăseşte costişa,

de doi ani i-au pus o cruce la cap

şi l-au lăsat în plata Domnului,

de doi ani textele mele sunt formele diferite

ale aceluiaşi ţipăt.

mă căuta iubita.

îşi apropia de mine albul grav al ochilor.

imi lingea coastele şi lacrimile cu limba

şlefuită ca limba unui clopot.

o lăsam să înveţe câte ceva de la tunet.

“nu mă despărţi de tine”

zicea

“am trupul plin de vânătăi

de la stropii de ploaie mari cât pumnul

şi tari ca patul puştii “

se lăsa înserarea şi eu nu mai ştiam zice altceva

decât că se lasă înserarea.

desigur Kleist ar fi preferat Corvette

oricum, ceva cât mai apropiat de viteza glonţului.

ca un nebun adormit în cămaşă de forţă

visam la rochia miresei

care era întocmai defuncta Vogel.

“Henrietta”,

şopteam trăgând peste mine giulgiul fierbinte.

de trei ori îi ştergeam fruntea

şi de fiecare dată paloarea răzbea.

“Henrietta, sunt eu Marin

născut în Năsăud

anume ca în moarte să te ador”.

Poezii de Marin Mălaicu-Hondrari