Michael Astner

autoportret

eu

născut tîrziu

sub pădurile mărginimii

în apoldul de sus

cel cu saşi şi cu landleri

cel pe care nu-l găseam şi nu-l găsesc

pe hărţile uzuale ale patriei

(este în schimb apoldul de jos –

e mai mic, da-i românesc!...)

născut tîrziu

într-o zi de vineri

în anul construirii zidului de la berlin

în ziua, în care

nemţii au invadat polonia

în care a izbucnit al doilea război mondial

eu şi cu mine

noi doi

această echipă minimală

în căutarea spiritului de echipă pierdut -

deşi, cum scria pe-un tricou german?

„Lieber schizophren

als ganz allein!Î

da, da: mai bine schizofren

decît singur cuc –

deci eu

cel tîrziu venit

campionul amînărilor

un soi de anguis fragilis

o grămăjoară de fum

şi-un pumn de-mpotrivire.

realitate şi joc

realitatea începe acolo

unde-ncepe durerea

sfîrşeşte jocul

umbră, femeie

umbră, femeie

sînge, femeie

înainte, femeie

junglă, femeie

fugi, femeie!

Nu, spune ea

pe umăr cu un şobolan

alb cu ochii roşii

care-şi curăţă unghiile.

gesturi nude în sepia şi albastru

Razele de căldură ale zilei

Emană din fronturile caselor într-ale căror inimi

Automatele nu poartă decît nume de marcă. nici un cîine nu

Latră, niciodată. noaptea, neînrămată. gesturi nude în sep

Ia şi albastru. sîmburele nu poate să respire. de demult anacronice,

Taximetrele-şi aşteaptă stăpînii în îndepărtate lagune stradale.

Abia de se mai aud voci. dinspre viitor cu albe steguleţe fac semne copilandri, ezi

Tînd. respiraţia se răneşte-n strîmtoarea ficţiunii. fructului i-

E frig. insule ale realităţii zboară-ncet-încet în cerc. transparente atîrnă cîte

Şi mai cîte, mute, înspre golul estival -. strada străluceşte în lum

Ina de Neon. străzi lăturalnice înghit pas de pas ora tîrzie. secundele stau, precum plopii

Fără soţ,. zgribulite şi răvăşite. se frînge ochiul văzătorului de vedenii. Crimeberries! str

Igă în cor breasla pompelor funebre. lumină roşie, lumină albastră. pietriş s

Cîrţîie. galbene, verzi, cenuşii, negre, brune tomberoane de gunoi fac gard în

Ţintirim. clape de pian zboară una cîte una sub bolta circului în h

Ipernoapte. ornamentele se leagănă colo-colo, printre ele apărînd din cînd în cînd

Un dansator pe sîrmă, fără plasă, fără. iar tabloul

Negreşit e astfel, ca şi cum cin

Eva s-ar uita.

Ontos

Ontos este un om ca mulţi alţii asemenea.

El trăieşte pentru că, neştiind că Derrida a

ajuns între timp mai departe, trăieşte în indecidibilitate.

E-ntotdeauna un lucru bun să ştii că există

oameni ca tine şi ca mine, care trăiesc.

Ontos, deci, un om care nu are altă pretenţie

decît să trăiască cum trăieşte un om normal,

trăieşte, pentru că nu se poate decide.

Nu ştie dacă-i mai bine să se sinucidă ori să

aleagă moartea liberă. Prima variantă ar

corespunde mai degrabă nevoii sale de

schimbare radicală, ultima mai mult

dorului uman de libertate.

Cum însă poate cineva să se decidă într-o

astfel de situaţie? Ontos nu poate. Şi mulţi

alţii asemenea lui nu pot nici ei.

Uite aşa ei trăiesc apoi, normali şi

izometrici, bucurîndu-se de furtuni adevărate

şi trişti, cînd soarele arde găuri în

după-amiezile estivale.

există un rest

gîndurile vin şi pleacă,

rebuturi, precum nişte

viermi făr de „cap”

şi făr de „coadă”.

fum de ţigară.

există o mirişte

(de profundis)

există un rest

mereu în prag de pîrg.