|
Daniela Luca
Samen
eu nu pot fi
decât pe jumătate înțeleaptă
cealaltă jumătate a mea
nu s-a putut naște
în nici o grădină
am presărat samen
am răsărit femeie
jumătate bărbat
copiii mei fi-vor
jumătate om jumătate nenăscuți
corole în aur și argint
flori cu un singur sens
suflet în brățări de lună
am presărat euphorbia
au răsărit lotuși
jumătate roșii
luna mea
este jumătate ruptă din pământ
jumătate ruptă din Maya
născută de o licornă cerească
se învârt caii
în cercuri velur
am presărat nimpheas
au răsărit rodii
jumătate neînsămânțate
jumătate din mine este înțeleaptă
jumătatea cealaltă este trăindă
trei secole mai curând
aproape moartă pe viață
în rotundă grădină
fără pustiu
atunci când mă voi naște
fi-va pătrar de pământ
am presărat orhideea
au răsărit cedrii
jumătate înalți
jumătate din mine
rămâne în altă viață
jumătate fără înțelepciune
eram atunci
femeia ta amforă
îmi scriai hieroglife
inventate pe torți
te rugam adu-mă
Zeii nu mă mai poartă
îmi lasă licori
poțiuni siropuri
pâinea uscată
pe lemnul tău plânge
taci
ciobește-mă-n buza
nopților
miră-mă-n lut
fă-mă cercuri-cercuri
pământului tău
mă răstoarnă în alb
dincolo-n vremi
nici munți nu erau ape
nici negrul nu era colb
adunat-am viul
spart între palme
Plecările mele toate
când plec mi se fac munții
nisipuri în vene
mi se strâng pleoapele
sub ghimpi de scaieți
zgâriindu-mi gleznele
într-o răsucire a noroiului
spre ultima dâră neștearsă
a rămasului bun
îmi agăț drumurile de mijloc
încercând să port
carafa de lacrimi
mai departe cu încă o apă
las icoana pe același zid neîntinat al spiritului
privind numai surâsul Fecioarei
niciodată regretul
zilelor care au pierit
peste poduri nevegheate
numai oamenii pierduți iubesc punțile frânte
numai cei ce pleacă mereu la apus
își ridică mersul
ca o cărare peste dealurile cerului
când norii dorm
las hotarele pe umerii pământului
ducând cu mine rostuite cuvintele
în ranița îngreunată de pietre
morile acum se duc la vale
odată cu ropotul sufletului
mă sprijin de-un cedru
ca de-o altă coloană nedăltuită
spre a-mi atinge orizontul născătoarei albii
acolo unde mi-a fost dată
forma trupească
prea omenească
prea greu purtată
de la un capăt al vieții la celălalt
veșnicul pod ce se va dărâma
când fi-voi mereu plecată
Neputință
nopțile nu mă mai dorm
decât înspre dimineți reci
apele tale mă curg înghețate
când îmi pleci
ascunzând ultime cuvinte
mă las îndoită de patimi
mă las ucisă-ntre cărțile firii
și nu îmi mai scriu neputința
pe umerii tăi demult căzuți
printre femei desculțe-n iubire
nopțile tale sunt duse
odată cu primele pagini rupte
ți-am implorat o mie de-așteptări
și basmele tale nu mai încep azi cu mine
au numai sfârșitul zilelor
când sâmbetele își cheamă
patimile despletite din munți
curgând peste noi
ca o cascadă neatinsă
de pruncii născuți toamna
în mine port urme de viață născândă
în săptămâni pustii
las neputința să-mi ardă
celule de tine în palme
îmi pier buzele-adunând picuri vii
la căpătâi îmi rămâne sfânt al tău nume
precum în amiaza primei fotografii
când nu mă știai nu mă iubeai nu mă doreai
eram doar umbra urmelor tale căzută-n neant
neîndrăznind femeie să-ți fiu
scriere-am fost aruncată-n sertare
unde numai mâinile tale umblau năucite
niciodată nu m-au găsit
și doare ce tare mă doare
Iedera
îți vin bine încolăcită printre cuvinte
gând șuierat
în amintirile rădăcinilor arse
înfășurată pe-o parte a coastelor tale
ce vie îți sunt
iederă nu femeie
împletești frunzele printre degete
răsfiri tăcerea
trupul tău zid neclintit de piatră veche
tu spui ruine eu spun mistere
iedera se privește în ape
ca o Sabină unduindu-și mersul spre a fi răpită
în Seraiul meu ușile sunt veșnic deschise
de-atâtea secole m-ai luat
pe caii dragostei
iedera-ți pătrunde în vene în ochi în celule
te cuprinde prin trup căutându-și seva
făcându-se pulsul sângele viul tău
tremurul lianei aritmic vibrează
înverzind patimile netrezite
o rupi cu nesaț
o sfâșii în dinți
disperată sufocare
te-nspăimântă
iubind
Ea nu
ea nu mai scrie, așteaptă o masă de fildeș
o pană de colibri și poate
două timbre franțuzești
culege ape-n călimară
veche sticluță de cristal
cosi picola e fragile
ea nu mai cântă, picură bob de tămâie pe frunte
încruntată nedrept și indiscret
lasă deoparte și fard și ruj și
și mai ales desuul cochet
e simplă
tu sei la unica donna per me
ea nu mai pictează, culorile i se usucă pe buze
ca mici gitane andaluze epuizate
de-același dans de ape nesfârșite
iubiri neîncepute neterminate
căzute în gol la subsol
elle disait... je ne peux plus marcher
ea nu mai sculptează, mâinile i-au încremenit
olărit interzis doar de lut
prin cuvinte arse moarte
prin focuri de soartă
foc ce nu iartă
elle a toujours vu le ciel
ea nu mai scrie, lasă doar câte-o amprentă
ușor desuetă albă concretă
ca praful de cretă șters
pe-un șotron de demult
litere topite-n cer
elle brille à coté du soleil
comme les nouvelles églises
ea nu mai privește, soarele-i străpunge
ultimul văz ultima zbatere
ultimul crez ultima zvâcnire
ea nu mai plânge
ea tace
Umbra umbrelor
mi-am frământat umbra
făcusem din ea un urcior fără gură
mă temeam că va urla va scrâșni va mușca
din câtă lumină mai aveam în oase
și carnea mi-o topisem în vâscoasa ei privire
ce nesocotință în palmele mele râzând
ce hilar
mi-am pictat umbra
n-am mai suportat prelingerea ei
neagră hâdă păgână urâțenia pământului
cocoțată pe nuiele de vis
mă biciuia cu nesaț și în nesomn crud mă sufoca
ce incoloră făptură mai sunt îi zic
ce opacă
mi-am cântat umbra în marș funebru
ermetică orgă fără acorduri cu mine fiind
am luat vitraliile și le-am înmormântat
la suprafața cerului noros
șuierând fantome cu o notă mai fals
ce destine dezacordate au oamenii seci
ce surzi
mi-am dansat umbra în passo doble
ucigașă pasiune în natură vie
pe-o scenă prea strâmtă pentru un poet
calcă pe poante și ultima lui balerină
lumina se stinge pe voaluri amare deșarte
ce măști ai tu umbră, întreb?
ce om?
Poezii de Daniela Luca
Născută la 27
septembrie 1969, în Constanța, psihanalist, debut literar în 1998 prin
eseuri și articole în reviste de specialitate, ca autor și redactor (Psihanaliza,
București; Le Carnet Psy, Paris), traducător de lucrări de
specialitate (François Lelord & Cristophe Andre, Stima de sine. Cum
să te iubești pentru a trăi mai bine cu ceilalți, Editura Trei,
1999, Françoise Dolto, Un psihanalist vă răspunde (vol. 2),
Editura Trei, 2000, Elisabeth Roudinesco & Michel Plon, Dicționar
de psihanaliză, Editura Trei, 2001 (în colaborare cu alți 3
traducători) nominalizată la premiile Uniunii Scriitorilor în 2002
pentru cea mai bună traducere în literatura de specialitate, Donald
Woods Winnicott, Consultația terapeutică a copilului, London,
Karnak Books, 1996; EFG, București, 2002, Jean Cournut, De ce se
tem bărbații de femei, PUF, 2001, Editura Trei, București, 2002,
Gilbert Diatkine, Jacques Lacan, PUF 1996/EFG 2002, Denys
Ribas, D. W. Winnicott, PUF 2000, EFG 2003, Catherine Chabert &
coll, Noul manual TAT. Abordare psihanalitică; Dunod 2003
(2004, Editura Trei, București, D.W.Winnicott, Explorări
psihanalitice, Karnak Books, London, în curs de apariție la
Editura Fundației ), iar din 2005 debut în poezie pe site-ul de
literatură www.poezie.ro. Publică poezie în Symposion-ul ieșean și
Virtualia 4, Editura PIM, Iași, 2005, antologia de cenaclu
coordonată de Alina Manole. În curs de apariție: - un volum de poezii
(bilingv, română-franceză), decembrie 2005 și o colecție de eseuri de
psihanaliză și artă, februarie 2006
|
