Angela Furtună

între acelea două nu există un al treilea. astfel se cuvine să priveşti. memoria

unui om poate fi  o sală goală

despre care custodele repetă mereu vizitatorilor

că a găzduit, cândva, câteva săbii japoneze.

sala e tulburată de ecoul unor paşi.

nu de dicţia lor perfectă.

paşii vorbesc despre oamenii ce înfulecă spaţiul,

risipindu-se la rândul lor.

estul era un deşert pe care barbarii utopiilor înscriau

fără încetare discontinuităţi neuniforme

ceea ce este făcut nu este cel ce va fi făuritorul

abia izbăvită de trup. viaţa de număr cu multe zerouri. nu e simplu să spui buna ziua

în cyberspace.

şi să inciţi lumea la o polemică virtuală. o cafea tare şi aromată.

pe mine m-a invitat într-o seară cineva la o călătorie pe lună. i-am raspuns că am facut cândva şi patinaj viteză. ştiu, deci, cum e să zgârii o oglindă. prindeam bine oglinda cu ambele mâini şi o strângeam în braţe.

 oglinda se hrănea cu minusculele mele grimase. flămândă ipocrizie.

oglinda mă înfuleca în fiecare zi.

voluptuoasa oglindă.

axa sinelui ca loc geometric al imaginilor la oglindă.

cu un reperaj rapid,

orizontul dezirabil al amintirii mă regăseşte şi mă ademeneşte

oriunde aş fi.

aspirare de metonimii hiperbolice. eu ştiu că nu sunt decât un număr

cu opt zerouri

înscris în statisticile unui tiran.

estul ca văgăună a sufletelor sălbatice pe cale de dispariţie.

în ce fel, mamă?

o fiară care evită necesitatea. o casă este

 un gând de protecţie: te bagi înăuntru şi astepţi să fii atacat.

 pereţii se clatină din când în când,

dar aerul ramâne afară. pulsând, zvârcolindu-se ca o mână

 ce nu mai poate apuca mâna salvatoare a celui ce se îndepărtează odată cu realul.

 în casă e cald şi albumele de artă foşnesc ca nişte copaci nervoşi.

 filele lor îmi amintesc de privirile zairei.

 despre care, acum, nu mai ştiu cine era,

deoarece nu am văzut-o niciodată,

cu toate că mă gândesc mereu la cele câteva vorbe schimbate prin telepatie şi din care au răsărit ulterior plante nemaivăzute.

 sau poate că aşa ne vom întâlni noi două odată: faţă în faţă, ca două hoaţe, tabloul şi privitorul.

 estul ca mahala a cleptomaniei

întinde mâna şi înhaţă sufletul potrivit pentru tine

ca un înţelept neînţeles, întunericul. am ţinut un jurnal la zi, înainte ca istoria să înceapă a pluti în neorânduială pe apa ce scotea morţii din cimitire şi îi arunca în lacurile de acumulare ale manipulării.

şi în studenţie îmi plăcuse să păstrez biletele de tren şi de avion.

 într-un album cu pagini uriaşe am adunat de fapt schiţe arhitectonice şi am construit o schemă a traseului pe care l-am parcurs ca să ajung aici.

ce se remarcă pe ultima mea fotografie de grup cu bărbaţi tineri? o femeie adevărată are în jurul gâtului un boa constrictor. eşarfa flutură uşor pe linia orizontului.

 plajele de nisip sunt numai plaurul fin al ideilor despre sexualitate. scriu cu litere mici, cursive. corpurile atârnă de propria lor moarte ca nişte mărgele grele înşirate pe un lanţ de argint.

estul miroase a tămâie şi a fân proaspăt făcut

forme invizibile de identitate

ceea ce vezi şi auzi în tine. voi afla mai târziu

ceva despre cine nu sunt. seara, când se aşează la masă, familia regăseşte un ritm. ne privim complice.

fiecare vede în farfurie un ochi care se dilată până ce se încleştează în jurul privitorului şi îl absoarbe, ca o ventuză, în propria mitologie.

 vântul creează poveştile, nu omul.

el doar le răspândeşte printre fraţii săi, atunci când se opreşte din arat şi din semănat. povestea estului s-a răspândit din închisoare în închisoare,

din domiciliu forţat în domiciliu forţat,

din groapă comună în groapă comună, din angoasă în angoasă. primejdia de a fi jefuit de zdrenţele amintirilor traumatice se agaţă de mine precum un magnet. în următoarea zi, el poate cădea în apă ca o monedă veche şi preţioasă.

clinc.

trauma estului este pădurea lui de lanţuri şi de sârmă ghimpată din care femeile, selecţionate ca instrumente ideologice de montă, foarte practice, şi-au făcut rochii şi placente. fără armură creşte ziua ca o piele de prunc peste rănile putrede ale estului.

privindu-ne prin judecata absenţei

veghea şi exodul încântârilor. promisiuni  uitate. eul este un foişor. un loc de observaţie a absurdului.

aş vrea să mor în străinătate.

să mănânc zeamă roşie de sfeclă şi pâine de secară. să aud cum se desface-n mine botul unui mugure.

ea cădea în lume ca un sac plin cu faruri stinse de maşină. zgomote seci de cranii cu care femeile estului au împus zidurile ca pe nişte pântece tari.

naşteri mute în care mama se înfăşoară în propriul copil pentru a auzi mai bine zgomotele lumii.

ce se întâmplă afară?

o voce inefabilă foarte tânguitoare

poveşti cu prea multă hemoglobină. geneze şi evadări.  pe pardoseala de la urgenţă zăresc o pată de sânge.

ba nu, o fragă.

ba nu, un crater.

asistenta îmi bagă acul în venă.

atacul de panică este o uvertură la ceva misterios.

 îngrozită de luminile din camera de anchetă, am învăţat să merg cu ochii închişi. vârfurile acelor intrau uşor în mintea anesteziată. apoi degetele gălăgioase ale brutelor. apoi corpul lor aspru. apoi moartea lor de porţelan.

 estul era o cameră de anchetă.

o caracatiţă se aşeza în fiecare zi pe umerii mei şi mă obliga să-mi imaginez moartea. scriam apoi textul despre moarte, la comandă, îl dăruiam profesoarei şi plecam.

liniştită? până a doua zi, când estul izbucnea din nou în noi ca o pandemie de ciumă prin implozie.

un nou text despre moarte. însoţit de un alt banc despre dictatorii roşii.

pe rever, câteva picături de salivă din gura acelui propagandist ce nu se putea propaga decât prin reţelele de copii făcuţi pe bandă rulantă. fiecare înţepătură mă ademeneşte către versantul vieţii.

de la etajul XIV, ca dintr-un alt secol, se vede o pată galbenă alungindu-se pe imaginile în sepia. doamna katherine spală prin imagini lichide prizele de opium ale soţului ei.

frumuseţea va salva lumea.

inteligenţa o va distruge.

când să plătesc marfa la casă, îl zăresc pe dostoievski cerşind de o tigară.

 mie îmi ceri tu esenţa fiinţei? ştiu o grădină în care cineva, sub o lespede, suge sânge.

a, nu, îmi explică dumnezeu, amabil, pământul bea sângele fratelui tău. întâiul frate mort. al doilea frate mort. al treilea frate mort. sângele floral. fugară.

timpul este trupul naşterii

astere ademenindu-l pe chiron vindecătorul. un pseudonim în formă de enigmă.

astere. chitara mea avea coarde din intestine de peşti. ciupind deasupra serii o coardă infectată de melancolie, l-am întâlnit pe chiron tămăduitorul.

ce cauţi în estul sălbatic şi ideologic? l-am întrebat.

aveam multe blesteme şi vrăji , aveam descântece şi leacuri.

babe înfipte în cruci de lemn fraged.

maeştrii de ceremonii sodomizatoare şi bibliotecari ce jefuiesc cadavre. biblioteci desfigurate de ciuma naţionalistă. colecţii de frunze moarte scufundate în foc. cărţi mutilate. volume arse. tomuri violate. istorii amputate. culturi şterse din memorie. poeţi atârnaţi cu capul în jos de propriile versuri, pentru a plânge cu sânge.

astere.

chiron mă purta în braţe prin reanimare. te legăn, zicea, te scutur de obiecte, te duc la îndumnezeire.

numai ce-l vedeam trecând pe la geam, întunecând estul.

există două timpuri : cel care mă macină şi cel care nu există

dumnezeu este vocea aceea mică de care se agaţă frica. femeile, ca nişte pâlcuri de sălcii, se aplecau fluide deasupra unor menhire unde locuia magia estului.

singure.

tinere femei invizibile.

pe o buză de mal, absorbită în ritualuri sacre, bunica se înclina sub greutatea toporului. îl ridica deasupra capului cu o anumită lentoare, închizând ochii. apoi îl rotea în aer cu o mişcare de 360 de grade, scoţând un strigăt, cu care reteza lemnele desprinse din trunchiurile prăbuşite în apă. lovitura cădea la două secunde după strigătul victorios, împiedicând lemnul să se zvârcolească. bunica purta cămăşi albe cu altiţă şi pui brodaţi de mână în roşu şi negru, iar pantalonii bufanţi de călărie o deosebeau de toate celelalte femei. pentru ea, estul era o încăpere funerară plină de cântece războinice.

morţii sunt odgoanele cu care dumnezeu ne leagă de mal.

 la ce bun să ne tot îndepărtăm?

datoria omului este să-şi aştepte naşterea. ca pe o poiană furată.

dar ei furau visul de la gura copilului meu, înţărcându-i  mintea

schiţă de târfă ideologică în ţara uterelor gonflabile. sclavele. abia acum văd. casele se scufundă sub noroaie. grădinile se lăbărţează pe coapsele altădată oacheşe. muşchii mimicii se subţiază. femeile se despart de trecutul lor în danele porturilor vechi. din containere de oţel se aude mugetul cu care visurile se zvârcolesc ritmic. ca niste muşchi străfulgeraţi de orgia totalitară. un sclavus rubeus transformă femeile vizibile în femei invizibile.

al doilea sclav le leagă de pământ.

al treilea sclav leagă pământul de cer.

iar ultimul sclav nu ştie niciodată ce urmează.

dumnezeu, răbdător, pune arătătorul pe hartă.

deconstruirea estului prin deus otiosus. masa ginecologică oficiind multiplicarea ideologică a omului nou. primul procuror îşi băga toate degetele în sexul fiinţei gazdă. uterul ei se încolăcea în jurul popoarelor mici. copii storşi sub teascul unui genocid trecut cu vederea. mamele lor se dizolvau în formol. condamnate să se screamă.

a fost odată o ţară de utere gonflabile, sau poate tunuri cu rază medie de actiune, prin care dictatorul roşu spărgea ferestrele mici ale pământului.

cioburi de femei.

râme ce se târau printre picioarele groase ale căpcăunilor.

vitraliu cu fragmente de priviri hăituite, portalul apocalipsei

strălucirea lui începuse să pălească. sevraj cu dumnezeu la descarcerare. viaţa este o formă de telepatie. adesea, un limbaj indecent.

ca să nu mai tânjească după noi, dumnezeu ne-a inventat. de-a lungul unui ţărm pietros, un succedaneu , mai degrabă o confesiune: vreau sa te iert, doamne, pentru că m-ai făcut perfectă. tot ce îmi doream pe când nu mă născusem încă era sa fiu doar un ciob.

când îmi pipăi liniile trupului, simt că dumnezeu este cel care are nevoie de mine. nu eu de el. şi totuşi, rămânem împreună în intuiţia cuantei.

doi deţinuţi legaţi de libertate prin acelaşi lanţ.

curgând prin mine ambrozia şi veghea lui

pălind, strălucirea ei creştea. cerul se strângea în jurul buricului ei. bunica nu ştia să fie bătrînă. o luam în palme ca pe o bucată de plastilină şi făceam din ea figurine. o spălam şi o ştergeam de praf. avea ţâţe lungi din care ieşea un fum alb. avea degete lungi cu care îmi despica părul în şuviţe. avea ochi adânci în care mă lăsa să mă scufund. împleteam în patru pănuşile fragede de porumb şi îi înveleam oasele.

estul i se scurgea prin tibii ca o măduvă.

 în acea zi, bombele cădeau peste oraş ca o grindină.

bunica se duse în pivniţă, după făină. o cernu deasupra mesei, murmurând cuvinte neînţelese. frământă un colac mare în care puse şi cenuşa bunicului. colacul s-a copt timp de două zile la soare. câteva sute de vecini muriseră arşi de napalm.

colacul bunicii strălucea ca un ochi de tigru.

seara, bunica s-a ascuns cu el sub plapumă.

estul întunecat e plin de pene. noaptea începea chiar de la suprafaţa gândurilor. ziua se târa prin pivniţă. unde începea să-i aştepte pe americani. vor veni, maică, vor veni să ne dea o medalie din alea de argint.

dumnezeu îi urca pe bărbaţi pe umerii bunicăi şi apoi îi lăsa să alunece în pântecele ei. eroii se lasă mâncaţi de hagiografi. într-o castitate mult mai subtilă, bunica vomita. lacurile se strângeau în jurul peştilor, cerul în jurul buricului ei.

puteam fi părtaşi la nemurire, dar nu la naşterea minunilor

auzind totul, deja pierdut. memorii nebăgate în seamă.spuneam: ca să începi o viaţă nouă îţi trebuie multă pasiune pentru ignoranţă.

scânteie.

scâncet.

scuame de hemoglobină inervând copacul verde.

picioare zvelte, cu muşchi grăbiţi.

 tălpi ce mângâie iarba.

genunchi fragezi ce se mai pot târî.

sâni elastici de care se mai pot prinde gingiile copiilor.

pleoape melancolice sub care încă se vor încălzi bărbaţii debusolaţi de ademenirea războiului.

estul nu poate respira decât mirosul prafului de puşcă.

dictatorii şi abecedarele insolenţei. nu puteam să mă nasc decât în această epocă unde totul era deja pierdut.

memoria satelor traversate de tancuri şi buldozere. ghearele ce smulgeau biserici din rădăcină. escavatoare ce afânau în cimitire mormintele pline cu mărgele şi gutui. morţii evadau din albumele de familie şi plecau în exil. înlocuiam o luptă pe viaţă şi pe moarte cu o reîntoarcere la dumnezeul fără dorinţei.

eram o conştiinţă hipermnezică

despre forma ludică a haosului. gâfâit irepresibil de luare în posesie a estului. şi dacă relaţia noastră cu lumea este una imaginară?

dumnezeu îi strânge pe oameni la un loc. mănunchi.

apropiindu-se, ei scad.

inima orbeşte.

 psihodramă clasică de recuperare a forţei de a ucide.

ce este o prăvălie de concepte? un zid, un jurnal apocrif.

estul totalitar rezumat pentru generaţiile cu buricul gol şi creierul spălat.

ceasornicar de mentisme, vărul din avignon s-a născut ca un copil ameninţat să moară de foame. urla mereu din cauză că trebuia să deschidă ochii. umple-ţi-ar pământul gura !, îi spuse într-o zi femeia care l-a dezvirginat.

abia atunci, brusc potolit, pierre a ridicat pleoapele pentru prima oară.

dar asta este forma ludică a haosului !, a exclamat el uimit în faţa estului.

întotdeauna avusese tendinţa să ciupească de fese femeile care îl complexau. semn de apărare.

castratorul compulsiv.

doar o formă personală de a-şi exterioriza frica.

 l-am învăţat să fie copac de deşert: cu rădăcinile în sus şi cu mâinile scormonind cerul de sub ţărână.

dragă pierre: ai ales estul, ai ales frica. niciodată nu ştii de unde răsare soarele.

scrisoare de adio către pierre şi neamul amnezic

pariuri pe moartea celuilalt. nicole era frumoasă. ninette era prea frumoasă. emilia era tot ce poate fi mai frumos. diana era însăşi frumuseţea. victoria era la fel de frumoasă. maria era atât de frumoasă. virginia era cea mai frumoasă.

 mama nu era niciodată mulţumită de mine.

 tăcea în acel fel calculat matematic în care se reculege lama de oţel a toporului, înainte de a reteza lemnele de foc cu un cap.

clipe lungi de tăcere.

ere de prezumptivă naştere a trecutului şi a viitorului.

 doi avortoni.

 evuri afective în care se coace un cristal de cuarţ în miezul pământului.

fiecare om pariază pe moartea celuilalt.

dumnezeu a pariat numai pe sine.

 pământ văzător. care îmi ia locul în psihodrama cu femei umplute cu frica bărbaţilor.

 mă uit în ochiul unei fântâni violete:

dumnezeu este frumoasă.

singura fiinţa ce mă iubea era mama.

 în genunchi
dumnezeu este frumoasă

atelier de corpuri mintale interzise. prieteni de murit mai târziu III. o bucată de sticlă roşie.

cred că sunt destul de transparentă.

toti iubiţii mei şi-au văzut chipul prin mine.

 şi şi-au revăzut, apoi, în ralenti, propria poveste a vieţii.

estul ca miniatură a ratării. apoi se reculegeau. şi se induioşau. şi îmi redau castitatea. dragostea este o formă de sinucidere lentă.

ca şi fumatul.

 în timp ce alergam, număram secundele ce mai rămăseseră până când lotul următor de condamnaţi fără vină vor fi introduşi în camera de gazare. sau până ce următoarea turmă de femei estice va fi obligată să nască pui vii pe care să îi hrănească cu mamelonul delirului ideologic de partid. sau până ce cohorte de femei inseminate împotriva voinţei lor alegeau o moarte năprasnică.

 milioane de ochi plânşi mă privesc fără încetare şi mă împresoară, alcătuind o imensă ţesătură prin care dumnezeu îmi dăruieşte neputinţa sa.

mie, păcătoasa.

femeie fără cusur.

mamă fără alean.

dumnezeu este copilul meu din flori. pe care îl iubesc şi îl hrănesc. pentru că, dintre toţi, el este cel mai neajutorat.

cenuşa copiilor arşi este ultima mea fiică.

din care au ieşit literele. placentele estului eugenic sunt tinereţea mamei nemuritoare. acoperământ pentru toţi copiii mei.

 femeile care nu se dăruiesc nu se au pe sine.

mamă, ceea ce auzeam de la început, aceea rămânea grea

corrida, când aşchiile morţii înflăcărează. dar taurul? – mă întreba din nou ralu, după coridă.

cu el ce se întâmplă?

 stăteam amândouă în tribună şi mâncam nuci prăjite.

 incoerenţa strigătelor.

îngroziţi.

 fericiţi.

spectatorii fac tahicardie.

 mă uit în ochii taurului. ucis din plăcere. sacrificiu delirant.

apoi o privesc pe ralu drept în faţă: taurul moare, pentru că spectatorii au plătit bilet integral. simplu. ca să vadă o încleştare între om şi taur. plus un asasinat ritual.

 pretul biletului e mare. moartea taurului trebuie sa fie lentă.

 spasmodică.

tragică.

 grandioasă. spectaculoasă.

sângele trebuie să-i stropească pe domni pe camaşă, iar pe doamne chiar pe decolteu sau pe gât.

ei se vor duce apoi acasă şi vor face sex pe masa din bucătărie, lângă cuţitul uns cu slănină.

 îşi vor consuma vidul. crocant.

durerea invită oamenii la exhibiţionism.

pentru a muri, felinele se ascund în văgăuni.

elefanţii se exilează.

omul agonizând devine vizibil ca un pântec de femeie gestantă.

 moartea umană adoră să fie vazută.

să fie pipăită, încă de la naştere.

să stea în vitrină.

taurul moare iluminând.

aşchiile morţii înflăcărează.

un taur este un fetiş psihanalitic : cel ce moare se adresează centrului plăcerii voyeurilor. replay

dumnezeu poate fi o formă de prurit. veghea-te-voi. păzi-te-voi de fulgerul îndoielii.

şi te voi apăra.

 te voi aduce la fel de aproape de tine pe cât eşti de departe.

vizavi de casa noastră, se deschidea un cot al dunării.

o eboşă trasată pe aer cu mână nesigură. în fiecare an, mureau câte doi- trei prieteni care încercau să evadeze, trecând fluviul înot. libertatea se deschidea la douăzeci de metri de casă. ca marfă prohibită. stăteam pe malul apei, în praf.

adulmecam libertatea.

mirosul de femeie simplă.

mirosul de baltă împletit cu mirosul de motorină.

sunetul şlepurilor pline cu peşte oceanic.

nici o masă fără peşte.

albatroşi înhăţând broaştele direct din apă.

 limbajul este o traversare a minţii cu canoia plină. oac oac oac.

orice înclinare a bărcii la stânga sau la dreapta ne aruncă în disperarea libertăţii.

ne împinge în adânc. ne întoarce din drum. nedumeriţi.

sau ne împovărează cu o libertate nemeritată.

unde ne aşteaptă întotdeauna cineva.

un gardian necunoscut .

sau o literă fornicatoare.

într-o zi, după ce mă spălasem pe faţă, am zărit în oglindă un semn în formă de cruce care îmi apăruse pe pielea gîtului.

o ideogramă roşie. care strălucea şi emitea un spasm luminos.

 medicul a spus că dumnezeu poate fi o formă de prurit.

ne iubeam unii pe alţii pentru a inventa ura

călătorii de plăcere, timpul nu există. restart. sentimentul timpului este un handicap irecuperabil. ca şi orientarea după cele patru puncte cardinale.  clişeizarea unui dumnezeu sau a altuia. în realitate, lumea este un tărâm de vis cu eretici obsesivi şi cu eretice compulsive. iar estul este una dintre machetele posibile. îndelung refuzate.

oamenii atârnă în amniosul imaginarului. sinucigaşi vitalişti, manipulaţi prin delirul iconografic. pierzând totul, fiecare îşi câştigă dumnezeul terapeutic. sau dumnezeul cruciard. ori dumnezeul care răspunde cel mai bine instinctului fundamentalist. restartare. dreptul la un nou început. tinereţe fără bătrâneţe. viaţa de apoi. judecata de apoi. sfânta împărtăşanie a descotorosirii de trup. sângele şi trupul cuantei. ochii pământului.

 deşi absentă din sophismata, zăceam timp de câteva luni pe an. bolnavă de iluziile cu care tinereţea propune o minimă heraldică a existenţei. încotro sa o iau? fiecare decizie era doar o nouă formă de orbire. un scurtcircuit mintal petrecut în vecinătatea tentaţiei. iar proprietatea cea mai importantă a dragostei este duritatea. o anestezie împotriva durerii morale. evadare din culpabilitate.

mă întâlneam mereu cu femeia din interiorul lui rafael. opulentă. tenace. îndumnezeită precoce. mironosită. rarefiată. dar cu care eu trebuia să lupt mereu ca şi cu o mărime hiperbolică. ascunsă într-un bărbat, femeia interioară se intensifică şi identifică bărbatul ascuns într-o altă femeie. apoi îl cuantifică şi îl măsoară, măsurându-şi la rândul ei forţele cu acesta. inconştient, îl aţâţă şi îl cheamă cu o limbă suculentă petrecută peste buzele răsfrânte. dar îl şi alungă, în acelaşi timp, cu ghearele încovoiate. sub care se usucă sângele. invizibilă, ea sare la beregata solipsistului. care, cumva, este un androgin singuratic. captiv în uterul matern.

absent din sophismata,  invizibilul captiv în uterul matern

scrisori niciodată citite. trimise de mine mamei, în cer, din bătrâna europă.de pe malul civilizat de scleroză.

une touche de bisous.

sărut mâna.

ce mai faci rece?

ce aripi de parapantă ai, îngere placentar.

hai să ne aprindem o dată ţigările alea şi să facem rotocoale, poate că ne împăcăm cu ideea că nu interesează pe nimeni, dincolo, în lumea liberă prin tradiţie, procesul comunismului. sunt work-shopuri şi nenumărate simpozioane în care toată intelighenţia vorbeşte englezeşte şi franţuzeşte, ruseşte sau arăbeşte, graiuri fără număr, privind la  aritmiile şi dizarmoniile din estul europei înghiţind în sec. milioanele de săraci curg pe lângă mine. pe lângă ei. în pagaie de oameni noi. cu creierele spălate. cu lobotomia frontală ideologică impecabilă.

un peisaj cu trupuri de atleţi de propagandă în care bolboroseşte în falset, dar viguroasă, maneaua extremistă.

secolul XX a cunoscut două pandemii ideologice mari şi late: holocaustul şi estul sovietizat. plus genocidul armenesc de la început, ca aperitiv, fulgerător.

cu surdină.

în fapt, unul şi acelaşi genocid ce s-a propagat de-a lungul istoriei cu o viteză ameţitoare.

dar de ce trebuie să scriu eu acum despre asta, mamă cu aripi de parapantă, când lumea literară e bântuită numai de genitalizarea metafizicii? de expresionismul naturalist. de nudismul exhibitionist de consum. de erotismul de vitrină.

dialoguri directe. dure. unde poezia nu încape. mi-au spus-o şi prietenii mei americani, tu să nu, mi-au spus-o şi prietenii mei ruşi, tu să nu, mi-au spus-o şi prietenii mei chinezi, tu să nu, mi-au spus-o şi prietenii mei musulmani, tu să nu, mi-au spus-o răspicat şi prietenii mei europeni: tu să nu vorbeşti, nu ne interesează procesul global al dictaturilor. mai ales al comunismului, aşa cum a fost şi cum mai este. a se uita. a se ierta. a se şterge. a se anihila. pe noi, miam, miam, zic ei lingându-şi buzele, pe noi nu ne interesează culpabilizarea politică post-traumatică. noi suntem interesaţi direct numai de succesul consumist al autofagocitării, ăla care întinde omenirea pe canapeaua psihanalistului, în loc să o aşeze în genunchi. locul civilizaţiei nu este sub icoane prăfuite. nici în exaltarea adulaţiei. cum nici în ordinea trasată prin cocktailuri explozive. secretul stelelor căzătoare este chiar acceptarea atracţiei gravitaţionale. omul este astfel construit pentru a cădea. a cădea în lume. a cădea în diavol.

există ceva nou în literatura transnaţională actuală: un îndemn pilduitor către o moarte asumată. mori şi câştigi, fiindcă oricum eşti dator.

pe mine mă interesau replicile seismice tari: să rămânem în picioare după cutremur.

să ne numărăm morţii.

să le dăm bineţe.

şi să dăruim onoare urmaşilor lor.

şi identitate.

ADN spiritual. întristarea lumii aduce moarte. prin servicii speciale. room service. pizza hot. baby doll.  euthanasie şi der spiegel, de exemplu

adevăruri istorice care nu pot fi tratate cu armele poesiei. transplant de retorică. error  system 303. genocid. cameră de gazare. cuptor. cameră de tortură. cameră de anchetă. sală de şedinţe de demascare. deportare. lagăre de muncă forţată. domicilii obligatorii. lagăre ideologice de reeducare. gulag. purificare rasială. purificare etnică. purificare sexistă. purificare ideologică. închisori. gropi comune. denunţuri. dispariţii. asasinate. persecuţii. exterminări. eugeníe.

procesul comunismului nu poate începe decât de la manifestarea planetară a interesului politic faţă de acest subiect.

care pentru mine este unul pur poetic. în faţa căruia eşuez de foarte muţi ani.

va veni o zi, mult prea îndepărtată, cu mari actori, cu distribuţie multinaţională, când artişti ex-sovietici, englezi, germani, americani, români, italieni, francezi şi de alte naţii se vor învârti în jurul unei idei, înarmaţi cu piruete, poante, genuflexiuni, fandări, reverenţe şi vor repeta rolul schematic despre scuzele ce le datorează artizanii militari şi politici ai războiului rece, popoarelor nefericitului est al europei. mi s-a povestit că acestea au fost cedate în condiţii ruşinoase şi asasine dictatorului stalin în anul de graţie una mie nouă sute patruzeci şi cinci. acelaşi lucru este scris în manualele de istorie. dar caracterul penal internaţional al faptei, ca şi aspectul ei profund imoral, nu sunt reclamate de nimeni. nu există  instanţă mondială actuală preocupată de refacerea conceptului de demnitate a estului prin căinţa şi înţelepciunea  celor ce l-au mutilat.

o nouă geografie pâlpâitoare începe să se rescrie,  peste un relief psihic din nou pervertit şi manipulat, dar mult îndulcit, în care criminali, mărturii şi victime deopotrivă nu vor mai fi în viaţă, cum nici documentele demne de crezare, aşa încât povestea de adormit copii să poată fi spusă ca o litanie ce mângâie fără să aline.

de ce vomam eu în perioada rece a climei temperat- continentale? mă întrebi.

dar de ce nu mă întrebi de ce libertatea este ataşată numai centrului plăcerii din hipotalamusul omului nou de gulag, ca şi al urmaşului său direct, globalistul multicultural de periferie.

un transplant de identitae, vă rog, şi un implant de silicon mamar plus fesier şi labial. plata pe loc.

identitatea mea culturală este dumnezeul meu.

- acuzată angela aristeia: cine este dumnezeu?

traume care parcurg formele de relief ale descreşterii umanităţii. error system 301. mai târziu, unchiul alex a luptat şi la asediul berlinului de către armata foarte roşie. îl căuta pe dictator în craterele rămase după explozii, ba chiar şi în pântecul eviscerat al caselor, al muzeelor, al bombelor.

dar dictatorul nu era de găsit nicăieri.

întotdeauna, la urmă, şi mult prea târziu, aflăm că adevăratul dictator, cel din care îşi trage seva dictatorul vizibil, este dictatorul invizibil, cel care sălăşluieşte în noi, ca un plaur mental hiperbolic, secretându-şi necontenit paranoiacopata cultură a sinelui. dictatorul este un alter-ego colectiv şi privat în egală măsură şi care doarme liniştit în abulia noastră narcisică.

şi tot alex a luptat şi în coreea ba chiar şi în vietnam, în afganistan, în bosnia şi în irak. de pe fiecare front, ne trimitea acasă, ohoo, durdulii, strălucitoare, voluptuoase şi gălăgioase, medaliile. ciudat părea numai felul în care reuşea el să lupte ba de o parte, ba de cealaltă parte a frontului. erou şi asasin. bărbat şi mascul partuzist. mascul şi femelă partuzistă. femelă şi femeie intens cerebrală. bărbat şi hoaşcă a conflictualităţii mondiale, lovind cu anima de mascul travestit în acel justiţiar ce se poate dezvolta anomal din orice femeie gestantă. fiecare clan are unchiul său macho, harnicul mercenar de pe toate fronturile omenirii. în fiecare familie, un unchi viteaz legendar predă ştafeta agresivităţii intraspecifice unui puhoi de strănepoţi ce nu pot fi iniţiaţi în sex şi crimă decât prin lecţii on line. ca să construieşti, trebuie să demonstrezi mai întîi că ştii să distrugi din temelii, dar că te şi căieşti pentru asta, violator arhetipal şi versatil. eu construiam căinţă.

stimaţi cititori, fragmentul de mai sus nu este literatură. ci doar o strategie de cucerire a prezentului prin fuga de imaginar.  dictatorul vizibil şi dictatorul invizibil  nu sunt nişte căpcăuni, ci chiar cei mai simpatici prieteni de delir mondial ai umanităţii halucinogene

în realitate, după gulagul totalitar, trebuie să redefinim conceptele de prizonier şi de victimă. antipoem. error system 004.

la început a fost cuvântul.

apoi au fost închisoarea şi lagărul.

apoi prizonieratul ideologic.

acum luarea de ostatici prin manipulare mediatică.

captivitatea mileniului nostru se înfăptuieşte cu lasoul şi vitalitatea bombardamentului informaţional.

dar experimentarea avansată a acestei tehnici s-a făcut asupra popoarelor estului sub totalitarism. paranoia ca politică la scară mondială de inseminare ideologică, dirijată şi supravegheată.

chestie de mecanism. o tehnică ce foloseşte teroarea pentru a induce un anumit comportament caracterizat prin obedienţă, atitudine inflexibilă, suspiciune de relaţionare şi grave tulburări de personalitate.

estul era un crucişător pe o mare agitată. pe măsură ce tangajul devenea periculos,  începeam să arunc peste bord cănile, dulapurile, cărţile de bucate, saltelele, uşile cu vitralii, aspiratorul, covoarele, frigiderul, automobilul, lampadarele, tablourile, gardul, lanţul de la bicicletă, lanterna, maşina de tuns iarbă, aparatul de prăjit pâine, lenjeria intimă, caseta cu bijuterii, miile de volume din bibliotecă, lentilele de contact, periile, tacâmurile, legile canonice, cuvintele, sentimentele, fiorul.

şi eu eram nimeni

nevoia de târfe şi de capodopere. contracţii istorice lipsite de poezie. error system 0012. adevărul este că actualul genocid, cel care elimină amintirile despre universul concentraţionar din estul recent, este curăţenia generală după ciuma roşie, efectuată prin manipulare mediatică. dar cei care o fac, cu cinism, vor aduce generaţiile viitoare în postura de a nu mai avea un trecut  veridic şi recognoscibil.

eram nu numai nebuni de legat, ci ne mai şi prefăceam de cele mai multe ori. 

mai greu este să te prefaci că eşti sănătos.

că faci faţă exterminării cu zâmbetul pe buze.

că nu te scremi să naşti copii din afişe electorale.

dar cel mai greu este să mimezi libertatea.

doar o idee fixă. pe care o contractează, endemic, ca pe o gripă, dependenţii de taxinomii.

pe de o parte, se vorbeşte mult despre nimic.

pe de altă parte,  se tace de durere atroce.

poezia a devenit din nou o artă  deviantă care psihanalizează traumele colective.

retrăim intriga din opera dominată de atmosfera originară a creării cuvântului.

existenţa estului sovietizat şi femeile cabalist. big bang. semnul ca ego confiscat de teroare.

poate că limbajul esenţial al unui spaţiu concentraţionar bazat pe tăcere nu era decât un spaţiu al cuvintelor avortate. al semnelor ce nu se pot maturiza.  rănile postideologice cele mai mari au venit prin limba de lemn, afectându-ne inima, creierul, plămânii, rinichii, ficatul, ovarele, uterul, ovulul, celulele discariotice si eucariotice, acidul dezoxiribonucleic, genele, informaţia ereditară.

 sterilizarea focarelor de infecţie, prin dezvăluire prozaică, este terapia cea mai apropriată restaurării chefului de a face poezie. exorcizând pofta de autodistrugere a estului. care şi-a pierdut, în lagărele de muncă obligatorie, capacitatea de a mai vedea cine  a fost, cine este şi mai ales cine va fi.

şi la revoluţiile antitotalitare, unchiul alex a semnat condica tot cu arma de la patruz’ş’opt. dar la plecare mi-a strigat din toţi rărunchii: nu mai vreau război. eu am nevoie de târfe. şi de capodopere

un om prezent în toţi oamenii nu e decât o idee. cine este celălalt? cel care vede roşu mărul pe care eu îl văd galben-auriu. cel care deschide o paranteză logică acolo unde eu o închid. cel care luptă pentru o fereastră dintr-un cer care pe mine nu mă recunoaşte, pentru că cerul meu are alt cod de acces. cel ce distruge punţile pe care eu le creez dintr-o suflare. cel ce trăieşte pentru a spune nu ori de câte ori eu afirm ceva. care este rostul celuilalt?

el nu epuizează taina, căci este miezul altei nuci. verde princiar.

 bărbaţi al căror nume se scrie pe placenta războiului.

un om prezent în toţi oamenii nu e decât o idee. un străin se apropie de mine şi mă expune într-o vitrină. ceilalţi privesc, aleg, cumpără. aruncă, apoi. ucid, în cele din urmă

un om prezent în toţi oamenii nu e decât o idee

a te naşte este o ipoteză. a trăi este un accident. a fi, însă, deschide o perspectivă. traiectoria gândurilor mele este întotdeauna tangentă la ceva ce nu înţeleg.

de ce mă împresoară toate cu sâsâit de anaconda şi încotro mă va duce această muzică? allegretto molto marcato. moderato mistico. allegro tranquillo. presto. moderato. allegro marcato. fear. desperar. anxiety. loving. asleep.

dintr- o dată, dumnezeu adoarme cu capul pe umărul meu, scrâşnind din dinţi şi murmurând prin somn cuvintele mele.

Poezii din Volumul „Vieţile mele nesfinte-Elegiile Estului sălbatic”

de Angela Furtună