Poezia la Iaşi. Deliberări pătimaşe

                                                                                                                      de Şerban Axinte

    Un preambul isteric

    Prin eticheta de „dulce târg”, Iaşul se pare că a avut şi încă mai are multe de pătimit. Există un anumit spirit al locului care, nu înţeleg de ce, pe unii îi fascinează şi îi face să defileze triumfal sub stindardul său, fără să fie nici un moment stânjeniţi de sensul real al acestor cuvinte ce vorbesc mai degrabă despre o incapacitate nativă a moldovenilor de a-şi asuma cu seriozitate o activitate oarecare. Nu înţeleg, mai ales pentru că (slavă domnului) a trecut de mult vremea lui Păstorel  sau Topârceanu, scriitori care au reuşit, cu umorul lor, să stoarcă tot ce era bun din această stare primejdioasă de fapt.

De blestemul locului nu poţi scăpa decât dacă te raportezi critic la felul în care, ieşean fiind, eşti tentat şi tu să te manifeşti: îngăduitor cu lumea şi cu tine însuţi. În baza acestui principiu sterp al toleranţei şi-au găsit locul în Iaşi numeroase personaje, indivizi binecuvântaţi cu darul rezistenţei la băutură care, încurajaţi de „confraţii” lor apăruţi mai de timpuriu în breaslă, se dedau la nobile fapte literare. Nu ar fi nimic rău în asta dacă respectivii s-ar limita la a-şi duce la împlinire menirea pentru care (cred ei) au fost lăsaţi pe pământ. Nenorocirea e că de mai bine de cincizeci de ani, aceştia (ca tipologie) se erijează în modele, intelectuale şi morale. Şi, cum orice model are valenţe uimitoare de reproducere, oraşul cu cea mai mare densitate de poeţi pe metru pătrat are totuşi relativ puţine figuri cu adevărat importante.

Articolul de faţă vrea să facă vizibilă revenirea Iaşului în prim-planul vieţii literare contemporane. După un somn de mai multe decenii, care şi-a atins apogeul în anii ‘50, scriitorii ieşeni şi-au recăpătat statutul de reali competitori ai disputei literare româno – române. Acest preambul isteric mi-a fost dictat de convingerea că Iaşul e departe de a fi o „provincie” literară.  De la acest oraş de unde spiritul critic a fost afirmat cel mai convingator aşteptările trebuie să fie maxime, iar concesiile conjuncturale, repudiate cu orice preţ. De aceea cred că orice exagerare în sens negativ trebuie interpretată ca o tentativă de reabilitare a mai sus-amintitului spirit critic. Semnele schimbării au început să-şi facă simţită prezenţa încă din anii ‘70, atunci când scriitori precum Ioanid Romanescu, Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu sau Emil Brumaru au pătruns în canonul cel mai restrâns al literaturii române. Dacă pe primul l-am amintit pentru faptul de a fi fost primul ieşean intrat pe „lista scurtă” a generaţiei sale, următorilor trebuie să li se recunoască meritul de a fi fost, la un moment dat, creatori de şcoală.

Colocatari în „mahalaua celestă”

Mihai Ursachi a funcţionat, o perioadă destul de mare de timp, ca un adevărat magnet pentru tinerii scriitori. Formaţia lui filosofică l-a ajutat foarte mult în a-şi consolida o poziţie de maestru în adevăratul sens al cuvântului. Discuţiile din „mahalaua celestă” au avut un rol decisiv în formarea unor intelectuali foare tineri la acea vreme, care aveau să devină nume cu rezonanţă în peisajul „întunecatului deceniu literar nouă”. Se poate spune, fără nici o exagerare, că prin filiera Mihai Ursachi, Iaşul şi-a spălat multe dintre păcatele sale strămoşeşti.

Binecunoscut este faptul că, în comunism, literatorii de prim plan ai zilei se complăceau în a produce ideosincrazii pitoreşti şi promovau maculatura de lux. Într-un plan secund, dar infinit mai „securizat”, se experimenta un tip de libertate, un mod diferit de înţelegere a realităţilor social-politice ale momentului. Agresivitatea ideologică era îmblânzită prin crearea unei dimensiuni subversive, posibilă doar prin racordarea la marele discurs filosofic şi literar al occidentului. Şi astfel, era întreţinută măcar iluzia unei continuităţi între prezentul repudiat şi modelul cultural interbelic.

După câteva apariţii editoriale din anii ’80, sever cenzurate, Liviu Antonesei publica în 1990 Căutarea căutării, un volum foarte bine închegat ce îngloba întreaga sa experienţă poetică din deceniul precedent. Multe dintre textele volumului au o componentă modernistă, deconstruită prin multiplele efecte de polifonie pe care autorul reuşeşte să le insereze atât la nivelul strategiei arhitectonice, cât şi la nivelul fiecărui text în parte. Farmecul acestei poezii este polifonia specifică ei, jocul multiplelor voci în spaţiul aceluiaşi text. De altfel, autorul îşi consolidează filonul poetic printr-o avalanşă de cuvinte invocate impetuos de către foarte vocalul poet. Pentru Antonesei, muzica o substanţă vitală ca şi aerul. „Căutarea căutării”, actul de „a vorbi numai în cercuri concentrice” e saltul inutil al materiei care se întoarce, inevitabil, la aceeaşi stare. Legile armoniei interioare nu-şi găsesc echivalentul în exterior pentru că între „eu” şi „lume” se interpune mereu „o linie verticală care pulsează”. Între aceşti doi poli există un dialog indirect, tradus prin inserţiile livreşti ce par a avea funcţia unor piloni de siguranţă. Logos-ul ajută individul să se reancoreze în lume, îl împiedică să păşească pe teritoriul trăirilor amorfe, imposibil de controlat. Şi atunci când cuvintele, rostite pur şi simplu, nu mai ajută, ele trebuie urlate: „Eu nu mai suport... Nu mai suport lumea, pe mine nu mă/ pot suporta/ nu mă suport în întregime, nu mă suport pe fragmente,/ nu mai suport celulele adunate în prelungi regimente, nu/ mai suport/ organele, nu mă suport pe sisteme, nu-mi mai suport gândurile/ amestecate în paradigme şi episteme. Nu mai suport nici una/ din celulele mele, nici un nerv, nimic din mine însumi,/ pe care, acum, chiar acum, mă cânt. O da, o, da! Cântec/ despre/ mine însumi şi despre neputinţa de-a mai cânta” (Urlu).

Nichita Danilov este foarte dificil de redus la câteva trăsături esenţiale, şi asta pentru că poetul a experimentat continuu diferite tipuri de discurs. Scriitorul nu face parte din categoria acelora care scriu toată viaţa aceeaşi carte. Dacă la Liviu Antonesei polifonia este cea care garantează coerenţa şi unitatea discursului da capo al fine, la Nichita Danilov principiul ordonator ar putea fi găsit în atitudinea pe care autorul o are faţă de propria  transformare. O transformare supravegheată ritualic, un spectacol al alchimiei la care avem acces puţin câte puţin. Spectrul amplu al poeziei lui Nichita Danilov include şi viziunea romantică asupra lumii şi a sinelui; poetul recuperează excelent formulele clasicizate, le reciclează, le aduce la zi. Formele poetice perfecte funcţionează ca un cadru etern, de neclintit pentru discursul său singular, original. Acest mecanism al lumii, de sorginte romantică, este răsturnat prin intermediul ironiei, cel puţin volumele de început. Ideea este susţinută de autor şi printr-un articol programatic: “înnoirea limbajului poetic înseamnă de multe ori întoarcerea la ceva vechi. Reîmprospătarea izvoarelor. Cuvintele unei limbi se învechesc şi se înnoiesc continuu. De multe ori trebuie să le întorci pe dos pentru a le reda vechea frumuseţe şi prospeţime”. Dar Nichita Danilov depăşeşte acest nivel. Lirica sa se radicalizează începând cu Arlechini la marginea câmpului (1985). Contururile devin mult mai clare, regimul diurn şi cel nocturn nu se îngemănează, rămân fiecare să controleze, în mod distinct şi specific, zonele iluminate sau întunecate ale poemelor. În continuare, poezia lui Danilov propune o dezbatere dostoievskiană în marginea binelui şi a răului, încă lipsită de concluzie.

                Lucian Vasiliu (prezent, în ultimii cincisprezece ani, mai mult în administraţia literaturii decât în literatura însăşi) a publicat, în anii ’80, câteva volume de poezie absolut remarcabile. Mona Monada (1981), Despre felul cum înaintez (1983), Fiul Omului (1986)  şi Verile după Conachi (1990) propuneau o partitură lirică uşor atipică pentru genul de scriitură practicat în acel moment. Şi asta pentru că scriitorul nu se oprea la experimentul textualist produs de congenerii săi. Se folosea de noile tehnici de expresie ale zilei doar pentru a face mai vizibilă (prin contrast) o atitudine poetică clasicizantă. Ca şi la Nichita Danilov (cel din Fântâni carteziene sau Câmp negru), putem vorbi despre o voinţă de actualizare a formulelor poetice verificate în timp. Discipol declarat al lui Mihai Ursachi, Lucian Vasiliu are obsesia perfecţiunii formale şi a discursului solemn, contrapunctat prin numeroase tuşe ironice: „De pe acoperişul unei clădiri, un înger/ aruncă petarde: Poc! Poc! Poc!/ Pe piept are tatuată bomba atomică/ O parte a mulţimii aplaudă/ O parte huleşte/ O parte îşi înnoadă şireturile/ O parte fumează pur şi simplu/ O parte consemnează reacţia părţilor”. Parafrazându-l pe Borges, am putea spune că, pentru Lucian Vasiliu, paradisul e un muzeu, un muzeu care adăposteşte în primul rând cărţi, mai ales vechi, medievale. Poetul de la Casa Pogor se înfăţişează lumii asemenea unui cronicar (supravieţuitor în chip miraculos) care se obligă, parcă, să vorbească şi limba contemporanilor. Un poem autoreferenţial compus din Şapte epistole ale trupului către spirit confirmă marele eşec al proiectului iniţial (din perspectiva autorului care, în ciuda faptului că a depăşit toate etapele „înaintării”, a ajuns exact în punctul de unde a plecat). Inovator în perimetrul universului livresc (ce îl conţine şi la care se referă), dar conservator în raport cu propriul scris, Lucian Vasiliu rămâne acelaşi în fiecare volum; Lucianogramele  din 1999 pot fi  perfect asimilate operei sale poetice din anii ’80.

Mariana Codruţ scrie o poezie concentrată, nenarativă, aflată într-un uşor dezacord cu poetica predominantă a optzecismului. Cu precădere în primele două volume, Măceşul din magazia de lemne (1982) şi Schiţă de autoportret (1986), lirica ei, feminină (din motive obiective!), este una reţinută. Bineînţeles, nu putem vorbi de o trucare, de o neasumare a feminităţii, ci despre o disponibilitate analitică ce inhibă declamaţia, expunerea prea directă. Poeziile Marianei Codruţ sunt despre dragoste, nu de dragoste, lumea exterioară e observată cu o anume detaşare, dar nu cu răceală. Nota personală a acestui tip de poezie vine din conştientizarea fiecărui pas făcut înspre şi dinspre substanţa lucrurilor: “ah, nu e somn să dormi şi să ştii că dormi,/ nu e viaţă/ să trăieşti şi să ştii că trăieşti,/ în fiecare moment să ştii,/ cu detaşarea cu care ai împărţi/ trupul unui animal sacrificat”. Această continuă supraveghere e vizibilă la tot pasul; poemul între sintetizează modul predilect al poetei de a da sens dedublării sale: “nu e nimic mai limpede/ cu un ochi văd/ cu celălalt/ mă uit la ce văd”. Existenţa acută (1994) nu e neapărat o carte despre acutizarea percepţiei lumii, ci despre efectele contradictorii ale acesteia, surprinse excelent în poemul galop în vid. Acest registru sobru e uneori atenuat prin ironie, o ironie fină, neostentativă. Volumul Blanc (2000) e diferit de cele anterioare. Se întrevede aici o voinţă de remodelare a propriului discurs, chiar o luare în răspăr a acestuia. Dacă în anii ’80 şi ’90 poeta punea accentul pe vizual, acum dimensiunea sonoră pare să fie cea care ordonează şi domină câmpurile senzoriale. După publicarea romanului Casa cu storuri galbene (1997) şi a volumului Ul Baboi şi alte povestiri (2003) putem bănui că activitatea literară viitoare a Marianei Codruţ va fi legată în principal de proză.

Colecţia de un leu

                La puţin timp după revoluţie, mai precis în 1992, ia fiinţă la Iaşi editura Pan. Dar cum iniţiatorii proiectului nu voiau nici mai mult, nici mai puţin decât să elaboreze un  program cultural autentic (punând între paranteze legile economiei de piaţă), editura se autodesfiinţează foarte repede. Rămân totuşi cele câteva volume de poezie,  începutul unei acţiuni literare care a continuat ulterior  în mai multe forme. Protagoniştii acelui moment de entuziasm postdecembrist au fost: Cristian Tanasescu, O. Nimigean şi Constantin Acosmei. Ne vom opri deocamdată doar asupra primului, deoacere următorii doi s-au exprimat mult mai vizibil şi mai convingător în cadrul altui proiect asupra căruia vom insista în continuare.

Volumul lui Cristian Tanasescu, La răsăritul temniţei (1993), în ciuda unei promovări agresive în zona underground, nu a stârnit prea multe reacţii din partea recenzenţilor. Nemaipublicând ulterior nimic, autorul mai sus amintit a rămas mai bine de zece ani într-un perfect anonimat. De ceva vreme însă, numele său a început să intre în conştiinţa publicului, datorită proiectului său sincretic Margento (un amestec interesant de poezie scandată, muzică şi pictură). În prezent, Cristian Tanasescu, devenit între timp bucureştean, concertează pretutindeni în ţară şi câştigă premiu după premiu la diferite festivaluri de artă contemporană din străinătate. Poeziile din La răsăsitul temniţei par transcrierea unui delir continuu, dar temperat din când în când, în folosul armoniei şi coerenţei. O poezie total opusă celei practicate de Constantin Acosmei, într-o uşoară îngemănare cu cea propusă de O. Nimigean (minus ironia), comparabilă, pe alocuri, cu cea a lui Liviu Antonesei (din Acum, Infernul), fără notaţiile livreşti ale acestuia. Lumea văzută ca o cameră „pe care urma s-o traversez”, camera percepută ca „un coridor ceva mai larg şi mai scurt” şi, tot aşa, până ce fiinţa nu mai are loc în nici un spaţiu. Un refren iscat doar de asemănarea sonoră dintre unele sintagme dă posibilitatea cuvintelor (scandate după metrica specială a haosului) să devină muzicale, în ciuda încrâncenării lor: „de sicriu umblător s-a mai auzit/ ba chiar de un mort pântecos şi-nstelat/ cârmind un lincoln care-n loc de volan/ avea două boruri largi de-americă/ însă noi un cimitir ca oricare/ mergeam aclamaţi pe străzile goale/ zbierau uralele din casele lor/ (nemuritorii niciodată nu ies)/ simţind că trecem după visele vechi/ care se deschideau pe loc şi-i scăpau/ toate erau acolo cu rostul lor/ al nostru era mortul ipotetic/ (şi dacă-i mort atunci e tot emigrant)”.

Atelierul de creaţie

Odată cu înfiinţarea societăţii literare „Junimea 90” începe să-şi desfăşoare activitatea „Atelierul de creaţie” de la Casa Pogor. Iniţiat de Lucian Vasiliu şi coordonat de Şerban Alexandru (Mirel Cană), acest cenaclu literar a înregistrat o audienţă spectaculoasă şi a reuşit să transforme, pentru o vreme, Muzeul Literaturii Române din Iaşi, dintr-o instituţie protocolară şi excesiv de ceremonioasă, în principala rampă de lansare pentru scriitorii foarte tineri. Antologia „Junimea. Azi”, inegală din punct de vedere valoric, este, din păcate, singura formă de atestare a activităţii atelierului, care se desfiinţează, odată cu plecarea lui Şerban Alexandru din echipa de conducere a acestuia.

Reconfigurări literare: OuTopos & Club 8

După acest episod din viaţa literară a urbei, câţiva tineri imposibil de descurajat pun bazele „Asociaţiei Culturale OuTopos”. Ei se reorganizează în jurul lui Şerban Alexandru, pornesc o revistă literară lunară, înfiinţează o editură şi publică zece volume de poezie şi proză, într-o colecţie pe care au numit-o nici mai mult nici mai puţin decât „Noua literatură”. În cadrul şedinţelor asociaţiei se citesc grupaje de texte poetice şi romane (în întregime!),  se proclamă revizuirea spiritului critic şi se concep manifeste radicale antiopzeciste. Aproximativ în acelaşi timp, Dan Lungu duce tratative cu mai mulţi scriitori ieşeni (majoritatea din mediul universitar) şi înfiinţează gruparea literară „Club 8” (numită astfel din raţiuni de care nimeni nu-şi mai aminteşte astăzi). Cert este că noua echipă de literatori, întegită de scriitorii „colecţiei de un leu” reuşeşte să contureze un program literar coerent şi să aibă o activitate susţinută, majoritatea membrilor acestei grupări fiind astăzi nume în plină ascensiune. „OuTopos” şi „Club 8” au avut foarte des momente de intersectare, punându-se la un moment dat chiar problema fuziunii. Trei dintre cele zece volume publicate în colecţia „Noua literatură” i-a avut ca autori pe Dan Lungu, O. Nimigean şi Michael Astner (membrii fondatori ai clubului). Lucian Dan Teodorovici este invitat să semneze Manifestul Clubului 8 intitulat De ce un monguz vorbitor să fie mai prejos decât o pisică (publicat în suplimentul „Vineri” al revistei „Dilema”, iulie, 1998).

„Outopistul” Codrin Dinu Vasiliu publică, în aceeaşi colecţie, placheta Măşti, reportaje, peisaje, utopii (2000), o replică dată peste timp mult mai cunoscutelor Faruri, vitrine, fotografii ale lui Mircea Cărtărescu. Cartea nu conţine stridenţe, exprimând, parcă, un echilibru interior indestructibil. Putem vorbi, în acest caz, despre o poezie a prezentului în desfăşurare, în care trecutul nu poate fi decât forma de introducere a ceva ce se întâmplă chiar acum: „moarea/ este locul/ în care pleacă păpuşile./ În urma lor, oraşul rămâne/ singurul interpret/ al singurătăţii”. Bogdan Baghiu scrie o exagerat de ambiţioasă Evanghelie după Om (2000), în care se răfuieşte cu toate doctrinele şi cu toţi idolii. Autorul convinge mai mult în textele foarte scurte, atunci cînd reuşeşte să se debaraseze de retorismul lui „Nihil”, singurul „zeu” pe care îl acceptă fără rezerve. Livia Iacob propune o poezie limpede şi uşor alegorică, ale cărei personaje antropomorfizate sunt uşor de descifrat datorită referenţialităţii lor naive. „Pasărea Abandon” ca şi „Sufletul Pinochio” populează multe dintre poemele publicate în volumul Scrisori de închiriat (2004), anunţat, în 2000, de Fragmente din războiul urban, un proiect Outopos, carte prefaţată (în versuri!) de către Bogdan Creţu.

Dacă „outopiştii” erau, în general, tineri scriitori care vedeau în această formulă de grup o posibilitate de a debuta mai percutant, „cluboptiştii” (majoritatea dintre ei având mai multe cărţi publicate) erau reuniţi printr-un program mult mai ambiţios, acela de a institui o politică de promovare a literaturii „adevărate”, umbrită de „noua impostură” postdecembristă, care avusese suficient timp să se instituţionalizeze.

Apariţia lui O. Nimigean în literatura română a anilor nouăzeci stă sub semnul unor gesturi literare fără precedent. Astfel, primele două volume, Scrieri alese (1992) şi Week-end printre mutanţi (1993), compun o carte unică al cărei mesaj radical vizează spulberarea  convenţiilor literare în vigoare. Preţul de piaţă (un milion, respectiv, un leu – ideea de marketing a editurii Pan!) poate fi interpretat ca o ironie amară la adresa ignorării sistematice a literaturii autentice, dar incomode. Poetica lui O. Nimigean este una a refuzului categoric a ticurilor de expresie sau de gândire. Cu deosebire în Scrieri alese, autorul actualizează anumite sintagme pe care le scoate din zona neutră, uzuală, pentru a le învesti cu un sens nou, surprinzător. Se întrevede, în majoritatea textelor, voinţa răsturnărilor majore şi a mutaţiilor paradigmatice. Cum realitatea este o dezamăgire continuă, „m-aş întoarce acasă – dar n-am unde/ peste tot atârnă portrete pancarde şi funde”, în timp ce toate principiile se dovedesc a fi şi ele lipsite de orice consistenţă, „preţul omului – afişat la târgul de vite/ ascunde-te într-un arici/ şi învaţă să vezi cu buricele degetelor”, poezia nu se mai poate defini decât prin raportare la o sterilitate autodivulgată; o sterilitate exasperantă, de care autorul reuşeşte să se detaşeze doar prin autoironie. Dar în acest caz, autoironia nu ţine de retorică, ea este un mijloc de absorpţie şi de interiorizare a dimensiunii tragice: „dar uite am săpat cu sapa de lemn/ câteva cuiburi în care/ în loc de cartofi am îngropat/ cele mai albe şi rotunde pietre/ dar uite cu sapa de lemn/ am săpat mormântul tatei/ şi mormântul mamei/ şi sap în zgura din fundul grădinii/ mormântul fiului meu”. În Week-end printre mutanţi, refuzul se acutizează, devenind oglinda  „părţilor întunecate ale existenţei” (Al. Andriescu). Siluetele fiinţelor şi contururile tuturor lucrurilor par deformate sub presiunea unui neant proteic şi personalizat; omul e cruzimea însăşi, deviaţia, mutantul. Textelor de o încărcătură negativistă severă li se opun mai multe Însemnări în proză, care oferă autorului prilejul de a-şi exersa discursul parodic: „Eram, din pricinile cunoscute, închis la Văcăreşti. Mă gândii să profit de acest lucru şi să-mi diversific registrul poetic. De aceea, din confortul chiliei, mi-am închipuit că-mi scriu versurile pe un perete de firidă goală, în singurătate, pe întuneric, cu unghia”. O. Nimigean aplică aceeaşi formulă a contrastelor şi volumului Adio adio dragi poezii (1999). Aici, tonul grav al unor poeme precum Celălalt, Fiara mă iubeşte (o veritabilă artă poetică) sau O casă un gard un copac o pasăre este deconstruit prin câteva „poezii în balon”: „nimigean ovidiu/ scrie poezii/ hai călcaţi pe vârfuri/ nu-l treziţi copii/ nimigean ovidiu/ a ieşit din sine/ nu-l smintiţi să-şi ducă/ opera la fine/ nimigean ovidiu/ e rău şi ursuz/ dacă îi ajunge/ zgomot la auz/ nimigean ovidiu/ de voi se ascunde/ pentru a vă scrie/ poezii profunde”. În Planeta 0 (2002) dimensiunea ludică este complet eludată; autorul propune un discurs poematic organizat după principiile jurnalului intim. Poezia ca notaţie zilnică, pactul cu biografia sunt simple pretexte pentru o examinare atentă a impasului existenţial căruia poetul nu reuşeşte să i se sustragă decât printr-o dificilă şi îndelung amânată resemnare: „las aici, abandonez toate grijile privitoare la viitor – proiectele de ordin spiritual sau material: dorinţa de success, temerile de eşec indiferent la ce s-ar referi ele, toate certitudinile, toate neliniştile privitoare la ce voi fi sau la ce mi se va întâmpla mâine sau într-un viitor îndepărtat”.

                A devenit de multă vreme un clişeu faptul că un autor scrie toată viaţa aceeaşi carte. Dincolo de adevărul afirmaţiei (probată, fireşte, de existenţa unei matrice individuale, căreia un autor îi este aproape imposibil să i se sustragă) majoritatea creatorilor vor cu tot dinadinsul ca, de la volum la volum, să surprindă prin ceva nou, să o rupă cu trecutul lor personal, cel puţin. Un caz literar interesant şi foarte rar întâlnit în literatura română e Constantin Acosmei, poetul unei singure cărţi (la propriu), Jucăria mortului. Scriitorul, foarte tânăr încă, pare să-şi fi conturat definitiv traiectoria. El va republica, din când în când, aceeaşi Jucărie a mortului, pe care o va întregi şi perfecţiona de la ediţie la ediţie cu noi texte. Lirismul său atipic pare să vină dintr-o supravegere tacită a eşecului tuturor formelor de expresie ale modernităţii. Avangardismul şi postmodernismul şi-au pierdut, pe rând, capacitatea de a mai lua prin surprindere. Nihilismul a devenit demult o convenţie; retorica (tradiţională sau nu) e un apendice al gândirii. Şi Constantin Acosmei nu dă semne că l-ar deranja prea tare această stare de fapt. Se mulţumeşte să consemneze ceea ce i se întâmplă să vadă; nu încearcă să convingă pe cineva de ceva: “(am scos câteva oase/ de sub saltea şi/ am făcut o morişcă/ în timp ce morişca/ se învârtea mi-am/ împachetat capul/ într-o coală de hârtie)”. (Jucăria mortului) sau “(am tras deoparte/ cercurile de la plită/ am sorbit o înghiţitură/ din păhărelul cu slatină/ mai am patru ţigări/ şi patru chibrituri)”. (Echilibru). O dezangajare sinceră, “o dezvrăjire a poeticului” (expresia lui O. Nimigean) pare să fie definiţia  plauzibilă a acestui tip singular de text literar. În ciuda faptului că poezia sa este tulburător de simplă, ea nu e într-atât de uşor digerabilă cum ar putea părea la prima vedere. Conştient de acest lucru, Constantin Acosmei face, din când în când, mici concesii cititorilor săi, oferindu-le mostre de poezie ceva mai lesne de prizat: “(ce treabă am eu cum am ajuns aici unde nu-i de/ trăit nu-i de murit e tot ce ştiu nu mai ieşisem de mult din/ cameră mai bine aş fi rămas acolo nici n-am ieşit din/ cameră unde să mă duc e tot ce ştiu stăteam ghemuit pe/ un scaun acum stau lipit de perete e tot ce ştiu ...)” (Chimiţă se întoarce). Acest fragment, care iese puţin din rând, poate fi punctul de plecare al unui filon poetic capabil să evolueze, scriitorul salvându-se astfel de manierism.

Un alt scriitor reprezentativ pentru „Club 8” e americanofilul Radu Andriescu. Volumele sale Oglinda la zid (1992), Uşa din spate (1994), Sfârşitul drumului, începutul călătoriei (1998), Eu şi câţiva prieteni (2000) şi Punţile Stalinskaya (2004) decurg unele din altele. Există o anumită rigoare ce contrastează cu discursivismul văzut ca stare de desfăşurare a lucrurilor. Autorul creează sincope, spaţii de decantare a materiei poetice; operează contrageri, ruperi de ritm, pliază versul pe diferite formule, ca mai apoi să-l îndepărteze de dicţiunea poetică previzibilă. Inserţia biograficului, aluziile textuale, dizolvarea, pe alocuri, a lirismului şi alunecarea spre proză, ironia, autoironia, totul prins într-o ecuaţie complexă, sunt elemente care, într-un dialog neinhibat cu postmodernismul, impun rostirea sigură a lui Radu Andriescu, greu de încadrat într-o poetică anume.

Germanistul Michael Astner, autorul volumului despre calitatea unui timp (1999), scrie o poezie nominală realizată prin intermediul colajului de imagini. Un aer aseptic de traducere dintr-o limbă străină vine să confirme experienţa culturală complexă, româno-germană a poetului. Dintr-un livresc atent controlat şi bine proporţionat, într-o limbă medievală, cronicărească, dar şlefuită cu o acribie de cărturar renascentist, vin să ne contrarieze poeziile unui alt germanist, Gabriel H. Decuble. Acesta impresionează prin cultura filologică pe care nu se sfieşte să o afişeze în aproape toate scrierile sale. Învelişul savant al textelor cuprinse în volumul Epistole... şi alte poeme (2001), pigmentat de mostre de istorie a limbii române (literare sau nu) ascunde o intenţie polemică. Cu cine polemizează scriitorul? Poate chiar cu postmodernismul din care el însuşi se trage. O pendulare între mai multe tipuri de discurs (inclusiv cel publicitar) îl face pe cititor să se întrebe cât la sută din ceea ce întreprinde Gabriel H. Decuble e „poezie” şi, cât la sută e strategie, meşteşug. Anticipând probabil această nedumerire, scriitorul ne-o spune direct, încă de pe copertă: „conţine: poezie pură 92, 8% (din care: imagistică liberă 29,1%, biografism 22,2%, intertext 11,77%, agent prozodic 10,4%, extras livresc 7,6%, emulgator lexical pe bază de salivă umană 6,8%, licenţe 4,5%, clişeu colocvial 0,43%”. Decuble este un alt ieşean cu poetică bine definită, în stare a fi identificat după „voce”, ca şi după modalitatea punerii în pagină.

O concluzie sobră

Singura concluzie care se impune cu forţa evidenţei după această modestă încercare de istorie literară recentă este că la Iaşi există un flux constant de producţie poetică. Grupările literare, cu dinamica lor specific concurenţială, apar şi ele cu o periodicitate neştirbită. “Pe cât se poate omeneşte prevedea”, poezia ieşeană de la începutul veacului XXI va sta sub semnul prolificităţii, fie tumultuoasă ca la Liviu Antonesei, fie “gnomică şi esoterică” precum la Nichita Danilov şi Lucian Vasiliu, fie superior ludică asemenea celei scrise de O. Nimigean, fie tehnică precum a lui Radu Andriescu sau livrescă, more Gabriel H. Decuble. Cu siguranţă, literatura scrisă la Iaşi reprezintă la ora actuală o importantă piesă din puzzle-ul literaturii române contemporane. Autorii prezentaţi mai sus pot fi oricând judecaţi în contextul naţional în care trebuie purtată, de altfel, orice discuţie de acest gen.