Edgar Hilsenrath şi holocaustul transnistrean. Istoria publicării romanului Nacht (1964)

                                                                                    de Francisca Solomon

            În ultimii ani, exegeţii literari au acordat o atenţie deosebită scrierilor despre holocaust. De altfel, problematica holocaustului a devenit obiectul central al multor direcţii ştiinţifice sau artistice. Scrierile literare şi mărturiile unor victime, dar şi ale unor persoane care nu au supravieţuit regimurilor fasciste, însă ale căror însemnări de lagăr s-au păstrat, constituie adeseori baza documentară a unei filmografii ale cărei tituluri sînt deja dificil de contabilizat. Cît priveşte zona literaturii, o multitudine de scrieri şi de studii critice au văzut lumina tiparului,  propunîndu-şi să tematizeze şi să analizeze diverse aspecte inerente acestei problematici. Spectrul fiind atît de larg, există încă numeroase subiecte care au rămas necercetate sau marginal tratate. Un astfel de subiect este cel reprezentat de  literatura holocaustului transnistrean. Literarizarea holocaustului din Transnistria cuprinde totuşi un material bogat, atingînd diverse genuri literare : lirică, proză, jurnale şi mărturii autobiografice[1].

            Unul din reprezentanţii acestei literaturi este Edgar Hilsenrath, un autor prea puţin cunoscut în cercurile româneşti. Lipsa de literatură primară şi secundară constituie unul din motivele pentru care Hilsenrath a rămas pînă în momentul de faţă, chiar şi multor germanişti români, un autor aproape necunoscut. În Germania ultimilor ani se constată un reviriment al operei şi al personalităţii autorului. Apar tot mai multe studii avînd ca obiect de cercetare scrierile lui Edgar Hilsenrath. În anul 2004, editura Dittrich din Köln a scos o ediţie de opere complete ale scriitorului în unsprezece volume. Hilsenrath a fost invitat la numeroase dezbateri şi lecturi publice, iar mediile, în special presa, manifestă un real interes pentru persoana şi opera sa.

            Dar cine este acest Edgar Hilsenrath ?

            Hilsenrath s-a născut pe 2 aprilie 1926 în familia unor negustori evrei de orientare ortodoxă din Leipzig. În 1929, familia se mută în orăşelul Halle an der Saale, unde tatăl avea o mică afacere. În anii ’30, pe fondul agitaţiei naziste, afacerea familiei este boicotată, aceştia pierzîndu-şi mijloacele de subzistenţă. La sfîrşitul anului 1938, tatăl hotărăşte să-l trimită pe Edgar, atunci în vîrsta de doisprezece ani, împreună cu fratele său mai mic şi cu mama acestora, la Siret la bunicii materni. Hilsenrath nu apucă însă să se bucure prea mult de atmosfera idilică şi ocrotitoare din ştetl-ul bucovinean, aşa cum o descrie el  în romanul publicat în 1993, Jossel Wassermanns Heimkehr, dar şi într-o schiţă autobiografică ulterioară:

            Acolo convieţuiau evrei, ţigani, ucraineni, români, unguri şi germani într-o atmosferă paşnică. Un stat multietnic armonios. Aici, în Bucovina, în acest mic sălaş est-european m-am simţit pentru prima oară liber de ameninţările naziştilor. Eram bucuros că nu vedeam nicăieri steagurile cu zvastică fluturînd, nici măcar oamenii din trupele SA şi SS sau afişele cu propagandă antisemită.[2]

            O dată cu venirea la putere a regimului lui Antonescu, se deschide o pagină sumbră în istoria evreilor români din Basarabia şi Bucovina. În octombrie 1941, familia Hilsenrath este deportată în Transnistria, „în ţinutul dintre Nistru şi Prut, ocupat de trupele române”[3], rămînînd în ghetoul Moghilev-Podolsk pînă în martie 1944. După eliberarea ghetoului de către Armata Roşie şi după o scurtă şedere în România, Hilsenrath emigrează ilegal în Palestina, trăind cîţiva ani în kibuţurile israeliene. Aici află prin Crucea Roşie că tatăl său a supravieţuit războiului şi că se află în Franţa, iar mama şi fratele său, la Siret. Reîntregirea familiei se produce în Franţa în anul 1947.

            În 1951, Hilsenrath îşi urmează fratele în America, stabilindu-se la New York, unde lucrează ca scriitor liber profesionist, practicînd şi alte meserii pentru a se putea întreţine. Cea mai mare parte din primul său roman, Nacht (Noapte), este scrisă în cafenelele frecventate de emigranţii new-yorkezi.

            Totuşi, în anul 1975 Hilsenrath se hotărăşte să renunţe la stilul de viaţă american şi să se reîntoarcă în Germania. Iată ce mărturisea prozatorul în aceeaşi scriere  autobiografică :

            Hotărîtor este faptul că America nu mi-a plăcut. Nu era o ţară pentru mine. Deşi îmi făcusem mulţi prieteni acolo, aveam mereu impresia că în America sunt doar un simplu număr. O întreagă societate de roboţi. Totul automatizat.[4]

            Se stabileşte în Berlinul de Vest unde locuieşte şi în prezent.

            Istoria publicării romanului Nacht, romanul de debut al lui Edgar Hilsenrath, ascunde „o premieră nefericită“. După semnarea contractului între Hilsenrath şi editura müncheneză Kindler în aprilie 1964, reprezentanţii acesteia lansează în vara aceluiaşi an un sondaj de opinie în rîndul unor istorici şi critici literari din Germania şi Statele Unite, discuţiile planînd în jurul conţinutului extrem de îndrăzneţ şi neobişnuit al romanului. Existau temeri cum că Nacht ar putea declanşa sentimente refulate, relansînd manifestările antisemite :

            În Nacht, Hilsenrath insuflă ideea cum că germanii au delegat rezolvarea „chestiunii evreieşti“ în mare parte tocmai evreilor, care nu au fost folosiţi doar la  curăţarea camerelor de gazare şi ale cuptoarelor de cadavrele semenilor lor, ci au activat şi în poliţia evreiască a ghetoului. În romanul lui Hilsenrath nu apare nici măcar un singur activist SS german […].[5]

            Renunţarea vădită în a se situa pe poziţia făptaşilor, aşa-zisa „Täterperspektive“, i-a adus lui Hilsenrath critici vehemente din partea unei mari părţi a exegeţilor literari şi a opiniei publice. I se reproşa prozatorului faptul că în roman nu apare nici un soldat nazist. Poliţia evreiască şi soldaţii români care făceau periodic razii în ghetoul Prokow, scena desfăşurării acţiunii romanului, sînt amintiţi trecător, Hilsenrath nepropunîndu-şi să-i aducă pe aceştia în prim-plan. Mai mult, evreii ghetoizaţi în Prokow devin ei înşişi făptaşi într-o luptă aprigă pentru supravieţuire, în care orice valoare etică îşi pierde conţinutul. Bursa neagră, prostituţia şi furturi, acestea sînt singurele posibilităţi de a supravieţui în Prokow.

            În timp ce criticii de origine evreiască din America au ajuns la concluzia că romanul lui Hilsenrath reprezenta o scriere cu un caracter profund original, deschizînd  o nouă perspectivă esteticii literaturii despre holocaust, literaţii germani s-au manifestat într-o manieră mult mai reţinută, subliniind faptul că încălcarea anumitor reglementări pe plan estetic, precum jocul cu mijloacele grotescului şi ale umorului negru în contextul literaturii despre holocaust, ar fi putut produce „o reacţie falsă a publicului german, care şi-ar fi dorit să găsească într-o astfel de abordare tocmai justificarea atitudinii sale antisemite“[6]. Literatura postbelică a demonstrat o oarecare sensibilitate faţă de ficţionalizarea holocaustului, arătîndu-se destul de reticentă în a transforma acest tragic eveniment istoric într-un produs consumabil, trivializînd suferinţele milioanelor de victime. Nacht este în cele din urmă editat de Kindler într-un tiraj redus de 1.250 de exemplare, dintre care doar 700 ajung să fie comercializate, celelalte fiind în scurt timp retrase de pe piaţă. Cartea a trecut astfel neobservată de cititorii germani. În anul următor, 1965, Nacht apare în traducere englezească la renumita editură americană Doubleday&Co, într-un tiraj de peste 500.000 de exemplare, cunoscînd un real succes.

            În anul 1976, Hilsenrath îl întîlneşte pe Helmut Braun, proprietarul unei mici case editoriale din Köln, care se arată interesat de romanul lui Hilsenrath şi se oferă să-l publice           . Nacht apare în 1978 la editura Braun într-un tiraj de 50.000 de exemplare, critica dovedindu-se de data aceasta mult mai receptivă. Peter Jakostra caracteriza romanul drept o „mărturie din infern“, o „epopee a groazei“[7], Niels Höpfner scria despre Nacht că acesta ar reprezenta „un film horror cu cuvinte“[8], în timp ce Michael Braun era de părere că scrierea lui Hilsenrath era „un compendiu hipernaturalist al groazei“[9] - critici  destul de pline de clişee, de altfel.

            Autorul romanului Nacht se bazează pe propriile-i experienţe din ghetoul Moghilev-Podolsk, atît de traumatice şi care l-au marcat profund. Iată ce mărturisea într-o notă autobiografică :

            Scrisul a reprezentat mereu pentru mine o terapie. După război am suferit adeseori de depresii, nemaifiind în stare să stabilesc nici o legătură cu lumea normală. La douăzeci de ani aveam crize de identitate. […] Scrisul a rezolvat multe. După primele zece, doisprezece pagini din Nacht m-am simţit uşurat. Îmi găsisem scopul în viaţă. De atunci nu mai sufăr de depresii.[10]

            Deşi Prokow este un toponim fictiv, acesta dobîndeşte un caracter reprezentativ, fiind simbolul dezumanizării totale, al suferinţei extreme şi al distrugerii de sine în lupta pentru supravieţuire. Totuşi, în Nacht apar adeseori indicii ce trimit la toponimia hărţii lagărelor transnistrene, ceea ce conferă romanului un oarecare grad de autenticitate, plasînd acţiunea într-un cadru geo-istoric bine definit :

            Unde ai fost în tot timpul acesta… din octombrie ’41 ? o întreabă Ranek, protagonistul romanului, pe Debora, cumnata acestuia pe care o reîntîlneşte în Prokow. În Şargorod… în Kopaigorod… în Obodokwa… şi în cele din urmă în Berşad.[11]

Nacht este mai curînd o înşiruiere de scene decît o povestire tradiţional construită, cu un narator ce nu-şi propune să justifice sau să sancţioneze comportamentul protagoniştilor. Reflecţia asupra modului de a acţiona al personajelor este transferată în totalitate cititorilor.

            Nici în romanele sale ulterioare Hilsenrath nu se va dezice de stilul ce l-a consacrat, devenind (după cum afirma Anne Fuchs) un fel de „bad boy“[12] al literaturii holocaustului.