Mortido sau despre maxima cruzime

de Doris Mironescu

          Un roman scris, cel puţin în prima versiune, acum 14 ani, publicat în urmă cu doi ani şi premiat anul trecut de un juriu din cele mai serioase este Mortido (Iaşi, Ed. Versus, 2003, col. „Club 8“, postfaţă de Liviu Antonesei, 136 p.) al lui O. Nimigean. Recuzita romanului este cu totul istorică: manifestaţii anticomuniste, postere cu Samantha Fox, „taxi-parti“, Rambo, existenţialism cioranian, Virgil „Mălureanu“, Cotabiţă cîntînd Noapte albastră (?), firme precum „Trocadero S.A.“, foşti deţinuţi politici povestindu-şi ororile matririului, predicatori ai „Desfolierii creştine“ şi scrisori otrăvite întocmite agramat de „un grup de patrioţi“. O atmosferă halucinantă de libertate literală şi în toate sensurile, acum rămasă destul de mult în urmă.

            Imaginea anilor ’90 reiese mai degrabă involuntar din detaliile de cadru ale cărţii. Autorul nu e interesat de proteste „civice“ faţă de realităţile vremii, chiar dacă tabloul de epocă nu este unul foarte flatant. Romanul său urmăreşte scopuri mai înalte decît mimetismul, fie el şi superior, al romanului realist. O parabolă a literarităţii (ah, de nu şi-ar fi scris Joyce Ulise-le în 1922!) care învăluie o poveste uşor lizibilă, dar greu inteligibilă, pentru că – cel puţin aparent – îi lipseşte „sensul“, „morala“, „concluzia“. Avem de-a face cu o scriere misterioasă, care promite, prin orchestrarea planului narativ, o spectaculoasă desfăşurare în profunzime. Dar, dacă irlandezului rătăcitor îi fusese milă de cititor, dîndu-i măcar portiţa de ieşire a „yes“-ului din final (triumful umanismului, nu?), Nimigean este, ca romancier, nemilos. Pentru cititorul grăbit, la finalul lecturii singura întrebare va fi de ce s-a chinuit atîta autorul la un roman fără miză.

            Un policier cu psihopaţi?

Povestea pe care ne-o aşază în faţă romanul lui Nimigean este ascunsă în valuri succesive de deghizări: înţelesurile ei se desfoliază pervers, dispărînd unul după altul (strip-tease semiotic!). Ce eram pregătiţi să înţelegem în primul capitol nu vom mai putea accepta în ultimul. Abăza, un fel de ucigaş fără simbrie, cutreieră un oraş cufundat în noaptea posttotalitară a ziarelor colorate, a „café-barurilor“ nou descoperite şi a taximetriştilor slobozi la gură. Identitatea atribuită eroului poate fi de ajutor, dacă e înţeleasă simbolic: vechi neam pămîntean, poate rudă cu Vasile Lupu (fapt descoperit prin interpretarea creatoare a unei pagini rupte din „Revai Nagy Lexicon azmeretek enciklopediadze“!), băjenit cu D. Cantemir în Rusia, sporadic prezent în sec. al XIX-lea la Iaşi, Braşov sau Cernăuţi şi revenit o dată cu eliberatorii sovietici, rămînînd a face parte din structurile oculte ale puterii din Rom=nia pînă în prezent. Dacă O. Nimigean încearcă să ne spună ceva despre fiinţa naţională, e un mesaj foarte în spiritul anilor ’90.

Abăza ucide în dreapta şi-n stînga, iar lipsa de ordine a asasinatelor sale (care respectă totuşi un algoritm nedezvăluit, o „listă“) va preocupa cititorul, intrigat de identitatea posibilă a asasinului, ce ar putea fi dedusă dacă omorurile ar avea un sens. Cad răpuşi de arsenalul bogat al lui Abăza un taximetrist cunoscător de poezii anecdotice stănesciene şi un altul, proferator de înjurături savante („zelea mamii lor“, „tu-i pipoşca Mălcii“), un fost deţinut politic care s-a decis în sfîrşit să „vorbească“ (după ce mărturia vieţii sale a fost distrusă cinic), un predicator care deţine „toate răspunsurile“, o echipă de agitatori guvernamentali, un moş cerşetor şi o amantă pătimaşă, un securist coleg cu Abăza, un dezamăgit metafizic, o maternitate întreagă cu prunci sătui şi un tren plin de navetişti adormiţi.

~nsă suita de ucideri înfăptuite de Abăza refuză pur şi simplu orice ordine, în afară de aceea a simbolurilor mari (moartea etc.), ordine pe care îmi permit să o resping eu, din consideraţie pentru bunul gust şi originalitatea autorului. E adevărat că moartea nu alege, dar pentru ce ar fi nevoie de o aşa de impresionantă desfăşurare de forţe pentru un clişeu oarecare?

Rămîne de observat că şirul de asasinate echivalează cu o serie de respingeri ale posibilelor înţelesuri ale romanului. Nu e un roman despre distrugerea trecutului, deşi un deţinut politic este asasinat. Nu vorbeşte despre estetica crimei, chiar dacă un taximetrist e ucis din necesităţi de… rimă. Nu este nici pro, nici contra guvernului, căci se strigă lozinci de toate felurile, spre tulburarea cetăţenilor de la balcoane. Este ucis şi un filosof al sinuciderii, incendiat cu pagini ale unei Biblii pe care patetismul său o plagia. Iar uciderea pruncilor şi a navetiştilor, în final, suspendă orice posibil înţeles. Crima finală, dacă nu vrem să ne oprim la compasiunea naturală (şi la concluzia că avem de-a face cu un simplu policier cu psihopaţi), trebuie echivalată cu refuzul tuturor acestor sensuri. Pur şi simplu, autorul se îndepărtează de interpretările care ar putea fi date textului de cititori. Nu ştim „cu cine ţine“ autorul pentru că el refuză să se pronunţe.

Cartea refuzurilor

Cele aproximativ 120 de pagini ale romanului Mortido cuprind o gamă impresionantă de tehnici narative, numai enumerarea lor putînd ocupa spaţiul unui seminar la universitate. Pasaje scrise în mai multe limbi, parodia mai multor limbaje literare (între care un extrem de ingenios colaj de proverbe à la Negruzzi), paratextul care selectează motouri savuroase, preponderent sadice, din poveştile pentru copii, onomastica aiuritoare şi schimbările de identitate subsecvente, grotescul şi kitsch-ul (ba chiar şi plagiatul, pentru că nu cred că lunga descriere ştiinţifică a scheletului uman din penultimul capitol e operă de observaţie), şi încă am spus prea puţin. E ca şi cum autorul ar încerca să ne uimească tot timpul prin orchestrarea ingenioasă a unei scriituri polimorfe. Naraţiunea dispare în spatele manierei ostentative de a nara, ceea ce înseamnă alexandrinism.

            Dar O. Nimigean este poet, unul dintre cei mai originali şi mai valoroşi din ultimii 15 ani. Se integrează, ca vîrstă şi moment al afirmării, în (acum dispăruta) promoţie nouăzecistă, şi chiar şi numai acest fapt ar trebui să ne semnaleze refuzul alexandrinismului, de presupus din partea unui scriitor vulnerabil şi autentic, adversar al compromisurilor. Poezia sa viscerală, pasionată şi ironică, ocolind lirismul dacă nu se prezintă în forme livrate de realitatea imediată, antiliterară exact atîta cît e nevoie ca să dispară contaminarea cu abhorata „literatură“, nu poate suporta apropierea de o proză manieristă, bolnavă de toate maladiile textuale şi stilistice ale secolului XX. Poezia lui Nimigean este una postistorică: nu vrea pur şi simplu să inventarieze un repertoriu de sezon, sau să lichideze cu el printr-o mişcare „avangardistă“, dar înscrisă şi ea automat într-o spirală istorică. Ea reprezintă o experienţă limită, sătulă de a îşi căuta un chip nou într-o altă contorsiune stilistică. O poezie neîncrezătoare în măştile ce nu fac decît să-i ascundă, dedesubt, identitatea unică, dar egal de neîncrezătoare în gestul sfîşierii măştilor. De aceea şi ortografierea minimalistă a numelui autorului: „o. nimigean“ nu îl omagiază astfel pe e.e. cummings, chiar dacă probabil împărtăşeşte ceva din setea de realism autentic a aceluia. Nimigean se pune pe sine în paranteze, bănuind că pînă şi numele său propriu, identitatea sa recunoscută, s-a contaminat de literatură.

            O mişcare asemănătoare bănuiesc că se află încifrată şi în romanul Mortido. „Autorul“ e absent din această carte, refuză să se prezinte la apel, ceea ce dă scrierii un neliniştitor efect centrifug, greu de atribuit unei teleologii definite. Dincolo de numeroasele jocuri narative, unele savuroase (de văzut neapărat relatarea în stilul Istoriei ieroglifice a unei împreunări sau trasarea istoriei de familie a lui Abăza, care implică inclusiv consultarea volumului XXII din Operele lui V.I. Lenin, editat de Humanitas!), se simte la Nimigean o dorinţă de ascundere a sinelui, probabil în aşteptarea unei revelaţii convingătoare. Poetul excelent, risipindu-se la începutul deceniului trecut într-o serie de „evenimente“ şi iniţiative teatrale, revine în formă romanescă producînd, ca şi în Scrieri alese (1992) sau week-end printre mutanţi (1993), texte gesticulatorii, invitîndu-ne să facem cunoştinţă cu actorul prin intermediul măştilor sale. Falsitatea (ontologică) a gesturilor e trădată inclusiv de multiplicarea „actanţilor“ şi de atribuirile onomastice arbitrare: ucigaşul care bîntuie urbea provincială omorînd prin metode elaborate oamenii aflaţi pe o listă la rîndul ei de neînţeles se numeşte pe rînd „să-i zicem Teodorescu“, Abăza, dar identitatea sa este periculos de apropiată de cea a naratorului (cel care spune „eu“) şi a unui narator mediat, „Fra“ („sau Celălalt? Celălalt.“ vine completarea de fiecare dată).

            În Mortido, O. Nimigean este mărturisitorul unei autenticităţi atroce. Din această perspectivă, e foarte posibil ca epoca nebunilor ani ’90 să-i fi părut una falsă (cum sînt probabil toate, în logica radicală a autorului), de aici rezultînd o extraordinară carte a refuzurilor. Nu doar politica şi istoria, dar şi poezia, sinuciderea ca soluţie a libertăţii şi evidenţa (frumuseţii) vieţii sînt negate succesiv în paginile cărţii, pînă nu ne mai rămîne nici un refugiu. Romanul reprezintă o negaţie absolută, una care împinge cititorul dincolo de propriile limite ale toleranţei morale, făcîndu-l să integreze în înţelegerea sa însuşi nonsensul. Poate că romanul lui O. Nimigean este un exerciţiu spiritual. Nu unul al urii, ci al mortificării sinelui într-o dezesperantă solitudine.