|
Zîna dracilor (jurnal la mișto) -fragment-
de Rodica Draghincescu
El s-a născut la Marbach, Württemberg, eu la Buzias, în Banatul românesc. L-a luat ducele Eugen (Charles II, cum îi placea herzogului să i se spună) și l-a militarizat la academia lui de la Solitude, betonîndu-i bărbăția. Nu m-a putut lua mătușa Ana D. la București, la școala de balet, după cum ne-am socotit noi două, pe șoptite, chit că eu, conform ambițiilor dezvoltate de aceasta, mă dădeam în opincuțe albe pe cimentul ud, printre cactușii mamei, așezați după soi și rang, după culori și mirosuri, sărind sprințară peste piticăturile alea si nimerind în cîte-un ghiveci cu țepi, de nu mai prididea Uța să mi-i scoată cu toate cele trei perechi de ochelari puse una peste alta, în bunul rost de a mări « spinuțul care îu, îu, îu, numa cuma șî îi gata d-un ieșît! ». Nu m-au dat ai mei nici la școala de pictură, în ciuda tuturor geamurilor și-a borcanelor împroșcate de subsemnata cu culori nepaleze. Nu, nu m-a luat tuși Ana la București, că mamu nu mă avea decît pe amărîta astaaia de atuncicazideieri și prea plîngea în plîngeam noaptea și sărea în săream din somn, de grija că o să moară părinții, bunicii, vecinii, animalele, Francrățoiul șchiop, că se vor ofili florile din grădină, se vor umfla și vor plesni graurii de prea multe dude ori cireșe negre, că iar o să vina șoarecii la gutuile de pe dulap și haț se prind în capcana Uței, de din aia cu borcan și miez de nucă. Și uite că mai tîrziu, cînd aș fi putut și eu lua o hotărîre de una singură, Ana nu a mai venit pe la noi, s-a certat cu mama, stătea la hotel cînd venea să își bifeze perioada de tratament la Băile Buziaș.
Tușa era comunistă, un pic mai comunistă decît noi, cei care nu știam ca sîntem comuniști, și comunicam între noi ca oamenii neangajați politic. Soție de bărbat mare, cu funcție importantă în CC, Ana se ruja cu bordo, ca să se asorteze cu costumele bleumarin, cu pantofii de lac și pieptănătura moțată. Brățările ei groase și grele mă copleșeau, mi le visam deseori, încolăcite pe mîini. Era ruda noastră piloasă, venea la Băi, încărcată cu valize parfumate și umbrele transparente, o salutau milițienii de pe strada mare, o plimba primarul Gossu în șareta lui personală, trăsurica aia împachetată la cele două roți, ca să nu deranjeze stomacul și coccisul transportaților. Tuși îmi aducea banane, portocale și prune trase în ciocolată, iar eu le mîncam pe toate într-o zi, sfîrșind pe closetul din capătul ogrăzii, în plină criză de limbrici și greață hepatică.
Mam nu se avea prea bine cu tuși de la capitală, nu din cauza limbricilor mei, ci din cauza limbricilor de la conducerea partidului c. Mai ales că familia mamei își pierduse religia din cauze politice, obligată să treacă la ortodoxism, despre care bunica N. zicea că protejează pînă la un anumit punct. Mai încolo fiind niște vorbe grave la mijloc de poveste. Ce știam eu despre toate alea? Mai nimic! Lumea casei se străduia să îmi ofere liniște, jucării, mîncare, haine de sărbători și doftorii cei mai buni, care să se priceapă la un copil anemic și țipător în somn.
El, F., a fost prieten cu băieții buni și înstăriți din Marbach. Eu am fost prietena cu mam, cu Lucia, cea mai blondă, bleagă și sensibilă fată de pe strada care ducea la cimitirul catolic, cu Dorina, cea care încerca să coboare în fîntînă, agățată de cumpănă, atunci cînd se supăra că păpușa ei avea în loc de mîini din plastic, o crenguță de măr, băgată prin cele două găuri ale fostelor brațe, iar Rika, fata cu pistrui pe nas și cozi îngrozitor de stufoase, nimerea atît de bine, după ce Uța ne repartiza jucăriile, cîte- o păpușă cu mîini normale, cauciucate.
El a fost naiv și sentimental, eu îi semănam. El a scris ode bucuriei, eu ode revoltei de a pierde bucuria la numai două minute după ce o cunoșteam. El a studiat latina, armele, medicina și filozofia, eu tristețea filozofilor din cărțile primite în dar, latina și limbile ei pline de lacsa. Pe amîndoi ne-a unit în obsesii fecioara din Orléans, la Pucelle, Die Jungfrau von Orleans.
Dimineața de seară., mă dau de pereți.
mă dau de pereți.
mă dau de pereți.
mă dau de pereți.
Mă dau de pereți. Seară de dimineață. Și tot așa.
De pereți mă și dau. Și asta de zece minute. Umerii s-au făcut albaștri. Îi dau de pereți, le schimb culoarea, îi fac lila, apoi maro aprins. E noapte cu lună murdară. Telefonul urlă ca în pustiu. Prima voce e alintatà:
« (...) în doi prieteni care nu sunt cred: in Iisus si-n poetul meu preferat, ghici cine e. Amîndoi frumosi si blegi, risipitori si prosti de tandri.
De tine uneori mi-e mai dor decît atunci cînd mi-era foarte dor de tine si te înviam într-o carte de poezie si te botezam Zîna dracilor.
Azi am privit ultimele fotografii ale tale pe care mi le-ai trimis nu foarte de mult, màrindu-le si micsorîndu-le, pîna ti-am simtit respiratia în obraz.
Depàrtarea, se spune, ne face îngeri. Eu mà gîndesc acum la tine ca la un înger si sînt sigur cà nu depàrtarea este cauza.
As fi putut, oare, cu adevàrat sà-ti ofer o viatà mai seninà, mai împlinità, mai luminoasà? Numai punîndu-mi întrebarea, si mà simt într-un anume fel vinovat.
La Bucuresti multi scriu poezii. Si se cred barbati fatali. Femeile fatale scriu si ele poezii. Cele geniale bat coclaurii Europei, devenind din ce în ce mai frumoase si - paradoxal - numai pentru cei orbi - mai reale.
Sà mà lasi cîndva sà-ti màtur fustele de aurul lor nepieritor. Si sà mà ierti cà în niste poeme te-am fàcut perfectà, fàrà sà te avertizez.
Spune-mi ce mai fac genunchii tài înalti si superbi? Sînt emtionat peste cap. Închid. Nu te supàra ! Mà stii. »
Îi închid lui, îi deschid ei :
Bună să-ți fie seara de noapte. Deranjez? Mi-e frică de vulcan, sînt singură acasă. Îmi poți ține un pic de urît?- întreabă aceeași amică dusă peste mări și oceane.
Încă vibrez de la zid. Așez un da în urechea ei speriată, rețin nu-ul sub limbă, ascult despre și pentru că:
Vulcanul care acuma se înfoaie e la ceva distanță de aici, iar ăla mai aproape, care se vede cu ochiul liber (muntele) cînd e timp frumos, deși activ, stă liniștit deocamdată. Dacă ăsta din urmă ar începe să scoată abur, am cam băga-o pe mînecă. Are ghețari căcălău pe el și dacă s-ar topi ăia, totul ar fi numai inundații cu noroi.
Ăla de la distanță tocmai a tras niște cenușă și abur la cîțiva mii de metri în sus, dar n-a fost o erupție cu lavă și tot tacîmul.
Nu prea se neliniștește nimeni, doar ăia care-s chiar la baza muntelui. În plus au evacuat muntele pînă la o anumită distanță, ca să nu se trezească iar cu victime în caz că într-adevar îl apucă strechea pe vulcan.
Dă-l dracilor de vulcan. Na hai să îți spun că mai și citesc : Citesc Kafka în ordine cronologică. Am început cu scrierile lui de început (lăbărțate și proaste, după părerea mea și a ta). Îți mai amintești că eu am citit Castelul înainte să ajung în țara asta, înainte să mă reșcolarizez aci, ca să fiu OK în decembrie anul de mare grație, cînd am de prezentat un mic referat. Mă doare sufletu' să citesc Kafka. Pur și simplu, citind textele, se întrevăd problemele mentale crunte ale autorului. Nu mai am chef de stresați și chinuiți la orizont, că și așa am nivelul de stres personal prea ridicat. Încerc să mă destind și să mă doară-n spiț de problemele altora, atîta timp cît nu mai sînt pe lumea noastră. Îmi păstrez compasiunea pentru mine și alții în viață. Mai ales pentru tine. Că suferi ca o zăludă, stai a moaca singură și îți belești ochii la pereți, în loc să bagi tare la chefuri și haleală. Și mai spețial la gagii, măi, la gagii de din ăia înalți, peste 1, 90, nicidecum tuciurii, și nu uita: neapărat cu ochii verzi, cum îți plac ție, scriitorelo, cu picioare groase, lungi, bine înarmați, artiști la dibla de sus, artiști și la cea de jos-jos. Scuz-mă înainte de a mă înjura!
Hai că te țuc și numai bine. A, stai, stai. Gioconda a născut un băiețel zilele trecute. Mai are o fetiță de doi ani și jumătate. Tu nu mai faci unu? Te-a speriat povestea cu B.?
Scuze, am înnebunit, da, da, da, ține-te bine, tră să-ți torn iar una de cu vulcan. Îl prea aud. Gîlc, buf, gîlc, buf! Se aude? Îl auzi și tu?
Eu, vibrînd mai puțin motivată, ușor plînsă din cauza usturimilor de pe umeri:
Nu te aud decît pe tine, dar am încredere, spune...
Se produce artistic vulcanu' mă-sii. Într-o localitate pe unde a suflat vîntul cenușa, au ținut copiii cu astm închiși în clase, nu i-au lăsat afară în timpul pauzelor. Aici, unde din cauza plictiselii rata sinuciderilor e mare cică, lumea se bucură de așa action barosan. Mai ai despre ce vorbi, mai te faci că trăiești.
Sper că nu te-au plictisit lamentările mele literaro-vulcanice, dar deja nu mai am chef de nimic, mai ales cînd zac aci singură. Unde mai pui că am de scris lucrările finale din timp, că, vezi tu, am dat de doi profi zeloși. Aș fi putut merge la un curs de saxonă veche, dar deja l-am muls pe profu' ăla de atîtea note maxime că mi-e și jenă să mai dau ochii cu el. Așa că m-am avîntat eroic către cursul despre Kafka și unul despre Goethe!!! Mie ar trebui să mi se decerneze premiul Goethe pentru citit la kilă, că am îndesat la Nea Fosilă în cerebel de am amorțit mental.
Tocmai mi-am zdrobit un coș de pe gît. Tu mai faci alergii la buzile din trenuri românești? Îți mai ies coșuri cînd călătoresti????? Și te mai urtici de la dulciurile cacoite? Dacă n-ar fi în lateral spate, coșul, nu altcineva, aș crede că mi-am înțepat jugulara, după cît sînge curge. Am o acnee juvenilă - de zici că îs la primul ciclu din viața mea. Da, chiar, ia spune, îți mai usuci coșurile cu alifia aia puturoasă, zisă cutaden? Celebra farmorețetă de la bunicile și mamele noastre. Îți aduci aminte cum arătam ca stafiile cînd ne puneam seara kile pe nas și frunte, cum rîdeam una de alta, pînă adormeam în pijamalele alea cu elefănței ???? ... Ah, ah, cum a fugit tinerețea... Îți mai amintești de poezia mea furată de la una Șora? Nu? Na, reascult-o,ți-o cînt acum, cu accent american, tot nepatrioată îs:
Tra la la, România mea! Cîți au curajul să își asume tragedia ta? De ce se mulțumește românul cu puținul puțin? Unde îi sunt mîndria, curajul, cinstea, credința, onoarea, ciomagul de dat în cel hain???? Cum de am ajuns să se spună despre noi că sîntem mărul putred al Europei Doi? Tra la la, România mea! Să privim în jur cu onestitate. Și să spunem ce vedem în imediata imediatitate. O țară scufundată în mizerie de second-hand. Pe cadavrul căreia se înalță vilele celor care ne conduc de la Ceceu. Minciuna și hoția pîndesc după fiece colț. Ne e indiferent? Sîntem demenți! Tra la la, altă țară nu avem. Încet, încet o să se golească de tot ce a mai rămas valoros în ea. Iar lipsa de caracter se va transmite genetic, în curînd capra va naște numai comuniști impotenți. Nu era talentată Șora asta, da le cam zicea, expunîndu-se la ani grei de temniță, iar noi, ca toantele, cîntam prin casă treburi din astea. Nu-ți amintești? Ei vezi, vezi, bravo, îți amintești.
Hai c-o șterg să trag un Mabo Tofu cu orez, că m-a sunat al meu că vine acasă. Să ai o noapte înmiresmată și vise sexoase! Pup you! Any .
E o oră nesigură, după un coșmar în care mă viola un chel slăbănog, cu mustață imensă, cu cîteva perechi de urechi albe și largi. Nici nu știu dacă nu cumva nu a fost chiar albanezul din biblioteca academiei. Avea vocea ondulată pe dupa privirea aia de pervers cretin. Mi-a zîgîriat spatele cu unghiile lui colțoase, l-am mușcat de umăr, m-a aruncat în sus, am dat cu capul de tavan, urlînd la trezire.
Tușesc din cinci în cinci minute, mă zgribulesc între întrebarea cît mai rezist așa, aici, astfel, acum, și răspunsul pe care mi-l autodau instantaneu e : atît cît va fi nevoie!.
Pe terasa restaurantului Schloß, un cuplu tînăr plimbă în cărucior o bătrînă cu capul mare, bandajată cu eșarfe roz.
Din cer- ceva dubios, lacrimi suplimentare, inconsistente, neconvingătoare.
Geme surd peretele cu poster; geme e o metaforă căcăcioasă, mai mult scîrțîie în părțile de lipitură cu tavanul.
Ce vreau de la mine?
Ce vreau eu să reașez în mine?
Cine e Schiller cînd nu e Schiller?
Cînd nu e Schiller Schiller cine e altcineva?
El a fost naiv și sentimental, eu îi semănam. El a scris ode bucuriei, eu ode revoltei de a pierde bucuria la numai două minute după ce o cunoșteam. El a studiat latina, armele, medicina și filozofia, eu, tristețea filozofilor din cărțile primite în dar, latina și limbile ei slobozite, pline de laksha.
Pe amîndoi ne-a unit în obsesii fecioara din Orléans, la Pucelle, Die Jungfrau von Orléans.
1980.
M-am îmbrăcat într-o rochie de mireasă, apud modelul Mariei Stuart.
1800.
El a scris drama istorică Maria Stuart , apoi s-a însurat cu Charlotte von Lengefeldt, deep nlow to Charlotte von Kalb, from which she never recovered, eu m-am măritat cu unul din familia Lingertz.
El a lucrat cu Goethe, eu cu mine.
F. s-a îmbolnăvit de pmeumonie și pleurezie, eu am fost, de cînd mă știu, bolnavă de ficat, fiere, stomac, anemică în general.
Pe el l-a influențat Kant, pe mine Platon.
L-am cunoscut la sute de ani după ce a murit (9.05.1805, Weimar), m-a cunoscut aci, la Castelul plăcerilor, nu m-a atins, nu m-a dorit, nu mi-a dat nici o șansă.
Sau?
Am locuit împreună, am dormit împreună, am vorbit deodată limbi diferite, m-a învațat multe, nu l-am învațat nimic, mi-a oferit tot ce avea (pereți, obiecte, mobile, cărți, umbre, glasuri, fantome, excitații, păsări sinucigașe, liniște, disperare, arome moarte, curtea și formele acestui castel Übergangsstil, între roccoco și clasic).
Nu i-am oferit nimic.
O estică dintr-o țară refuzată de marele Occident, o estică specializată într-o estetică de dat dracului pe cel care o merită din plin, o șefă peste văleu și oleu, o Kaizărină peste nimicul pur și bun.
Acum el nu mai scrie nimic.
Acum eu scriu despre nimicul vigilent și perfect.
Nu m-a descris niciodată, m-a ascuns întotdeauna în spatele cuvîntului viitor.
Nu-i nimic, acest cuvînt l-a făcut afiș urban , căruia eu îi spun posterul meu drag, crezînd în el ca-ntr-un muzeu personal.
Sînt în vorba mea cea mai savantă masă nulă, trupșor nul, detalii zero, simetrie opusă, noul model de particulă veche, mocofan mecanism - să-l botez carie matematică????? - pentru realizarea romantică (și cît mă bucur cînd scap în rime!) a surpărilor spontane caracteristice unui darnic și nimicist etc și ce-o mai fi, dacă of!
În fond, sînt agentul care provoacă nimic, și din această cauză nu stîrnesc decît mecanisme moarte.
Plouă în urechi. Ce zi? Nu se aude bine, dar plouă.
Nu. Nu. Nimic nu.
Nu se aude bine,
nimeni nu,
totul nu.
++
Stuttgart, 2000/2004
|