Dragul tatii                                                                                           

                                                                                     lui Tavi Hoandră şi Liviu Man

                                                                      de Robert Şerban

Sandu Ghiran muncise, de când era, ca un rob. Nu ca un rob, fiindcă ştia că munceşte pentru el, nu pentru altul. Muncise ca un animal. De copil şi până acum, când avea el copii. Mari. Mariana era măritată la oraş, o nimerise bine, bărba-su, Ninel, lucra la poliţie, la circulaţie, era bine văzut de şefi, pentru că era un şofer bun şi un mecanic şi mai şi. Aveau apartament cu două camere, televizor, congelator, mobilă, iar maşină, deocamdată, nu le trebuia, că era maşina poliţiei pe care Ninel o avea sub semnătură şi îşi mai făcea treaba cu ea.

Gore, Ghiran al mic, era lângă el. Şi lângă el voia să-l ţină. Pentru el muncea. Sandu îşi luase tot pământul pe care Iliescu i-l dăduse şi îl muncea pe tot. Avea vie, avea pruni, corcoduşi, meri, fân, lucernă, porumb, fasole pe harac, sfeclă, dovleci, grădină. Avea pâmântul răspândit prin tot felul de locuri, dar roditor. Cum dădea Dumnezeu. Agricultura e loterie. Dacă plouă şi nu bate piatra, eşti om. Dacă dă geru’ când înfloresc pomii, rămâi sărac. Sandu Ghiran l-a văzut pe Dumnezeu şi aşa, şi aşa: şi piatră, şi soare. Ce să faci? Toate vin de sus. Şi Mariana şi Gore l-au ajutat. Mariana s-a măritat de tânără, la 17 ani. A avut să-i dea zestre, dar Ninel a zis că lui nu-i trebuie nimic, o ia cu ce-i pe ea. Sandu Ghiran s-a uitat rău la el, cu juma de ochi, fix, iar Ninel a lăsat capul în jos, şi-a dat seama că-l luase gura pe dinainte, şi-a roşit. Sandu a adus afinată, au băut, au vorbit, au stabilit ce şi cum, s-au înţeles. A plecat Mariana, a rămas Gore. Mai înalt decât taică-său. Şi n-avea decât 16 ani. Dar cu palmele mari, cât tocătoru’, zdravăn şi cu carne pe oase. Bun de muncă. Făcuse opt clase, ştia ce trebuia să ştie, nu era prost, punea osu’. Pentru el munceşte, spunea Sandu Ghiran când vreun vecin îi reproşa că prea îl omoară pe băiat. Gore ştia că tot ce va fi în curtea aia va fi cândva al lui. Nu îi întorcea niciodată vorba lui ta-su. Iar vorba era rece ca sticla. Aşa fusese dintotdeauna. Cuvintele dintre ei erau scurte, repezi şi clare. Sandu Ghiran nu bătea apa în piuă, iar Gore nu dădea nici el din gură degeaba. Ştia ce are de făcut, cât are de făcut. Iar vara aveau treabă cât vedeai cu ochii.

Sub deal, lângă şosea, mai sus de izvorul zidit de nişte oameni cărora le murise copilul acolo, într-un accident de maşină, şi unde veneau, din când în când, vara, turişti cu corturile, Ghiran avea trei pogoane de fân. Era vremea cositului, lumea începuse să iasă în câmp, unii îl şi strânseseră. Oricând puteau începe ploile şi te lăsau fără hrană la animale. Înnegrea fânul de nu îl mai puteai face decât aşternut în grajd.

Seara, Ghiran a luat coasele atârnate anul trecut de căpriorii şopronului şi le-a bătut în gură, pe nicovală, aproape o oră. Mărunt, cu lovituri şterse, nu foarte tari, cu jumătate de mână. I se umflau venele de la gât şi icnea scurt atunci când lovea cu ciocanul lama coasei. Ochii verzi ai bărbatului sclipeau bizar şi clipeau în acelaşi ritm cu bătaia. După ce a terminat, l-a strigat pe Gore, care era în grădină, la udat varza. Băiatul a lăsat găleata jos şi a venit cu paşi mari. “Mâine dăm la coasă. Să cauţi tu gresiile şi tecile, să nu le uităm. După ce termini varza, udă şi castraveţii”, i-a spus Ghiran lui fi-su.

Dimineaţa s-au trezit la 5. Au pus în raniţă mâncare, un bidon gol, un cuţit înfăşurat în cârpă şi-au plecat. Mergeau unul lângă altul, cu coasele pe umeri. Ghiran o avea pe umărul drept, Gore, pe stângul. Era răcoare şi s-ar fi bucurat ei să fie aşa toată ziua, dar pe la unu picai din picioare de cald. Era încă întuneric. Ţârâiau greierii din toate părţile, undeva în spate s-a auzit şi-o căruţă. Gore şi-a privit palma dreaptă, brăzdată de cute adânci, cu degete lungi şi groase cât castraveţii pe care îi udase seara. “Ce-i mă, la ce te uiţi?”, l-a întrebat taică-său, iar el a tresărit şi şi-a închis brusc palma. “La nimic”, a răspuns şi a ferit un muşuroi de cârtiţă. Au ajuns la izvor. Puţin mai la vale era ridicat un cort albastru. Gore a scos bidonul din raniţă, l-a umplut cu apă, l-a închis bine, l-a pus în raniţă, a mai strâns dopul o dată, a ridicat raniţa în spate şi s-a grăbit să-l ajungă pe taică-său. A mers în spatele lui, până au ajuns în capul locului lor. Începuse să se lumineze. Cei doi şi-au pus tecile la brâu, după ce Gore turnase în fiecare puţină apă, să stea gresiile umede. “O luăm mai de la stânga. Hai!”, a făcut semn Sandu. Au mers câţiva paşi spre punctul arătat cu capul de bărbat, au scuipat amândoi în palme, de parcă urma să se ia la bătaie, şi-au început să cosească. Trăgeau sacadat, larg. După cinzeci de metri aveau cămăşile ude în spate, dar înaintau pas cu pas, ca nişte spadasini ce fandează în aceeaşi direcţie şi cu acceaşi măsură. Dealul pe care era pământul lor a prins încetul cu încetul inimă, mai trecea câte-o căruţă, câte-un om, se mai vedeau alţii. După vreo două ore, Sandu Ghiran o luase bine înaintea lui fi-su. Ochii lui urmăreau vârful coasei şi arareori se ridicau din metal. Mai scuipa din când în când în palme, se mai uita la ceas, mai da cu gresia pe lamă. Se făcea fân. Avea să şi vândă. Prunii nu erau cine ştie ce, dar corcoduşii erau plini. Nu e ţuica de corcoduşe ca aia de prune, da’ e. Mariana îi scrisese că e gravidă. Era bine că era aşa, nu o mai văzuse de vreo trei luni. Era des fânul şi mai aveau de tras. Ghiran s-a oprit şi s-au uitat în spate. “Hai bă, Gore, că ne prinde noaptea aci, dormi? Dă-i înainte, nu te uita după lăcuste!”. Băiatul îşi dăduse cămaşa jos şi se vedea cum şiroieşte apa pe el. Ce să facă? Trăgea cât îl ţineau puterile, dar fibra lui era verde, cerea pauze mai dese. Mai era şi căldura care creştea încet, încet. “Gore? Vorbesc de două ori?!”, a strigat taică-său, iar tânărul a înteţit ritmul coasei fără să spună nimic. Avea pielea tăbăcită de soare, iar sudoarea îi dădea un luciu frumos. Duminica mergea la baltă cu băieţii din sat, pescuiau şi făceau baie, până seara. Mulţi dintre ei mai dădeau pe acolo şi-n cursul săptămânii, dar părinţii lor nu erau Sandu Ghiran. Unii îşi continuaseră şcoala, alţii aveai fraţi mai mici, care mai făceau şi ei pe-acasă una, alta, alţii erau săraci, că n-aveau ce munci. Şi atunci stăteau pe buza bălţii. Gore era-n apă ca un clean. Avea braţele lungi, palmele mari, plămânii buni, că nu fuma, tăia apa ca o torpilă.

Fierbea sudoarea pe el. S-a oprit să dea o gresie la coasă şi să-şi mai tragă sufletul. S-a oprit şi taică-su. Avea cămaşa fleaşcă, dar n-o dădea jos. “Bă Gore, adă apa aia-ncoa!”. Raniţa, cu mâncarea şi bidonul, era sub un polog de fân. Nici-o umbră pe locul lor. Gore a luat bidonul şi i l-a dus. Ghiran şi-a şters faţa cu o batistă udă şi ea, a băgat-o în buzunar, a deschis dopul de la bidon şi a băut. “Ieh, e boalcă, fir-ar a dracului! Mergi şi ia apă de jos, că vreau să şi mâncăm”, i-a spus bărbatul. Gore a luat bidonul, a golit apa din el, s-a întors cu spatele şi-a plecat spre izvor. Îl usturau ochii în cap de cald ce era. Se gândise şi el să meargă după apă, dar mai bine că-l trimisese taică-su.

Ghiran şi-a ascuţit coasa, gresia se încintase, iar apa din teacă aproape că fierbea. Îşi plimba domol braţul drept, în care ţinea piatra, pe ascuţişul curb al fierului; şi el se mai muiase, dar până seara voia să dea gata tot fânul. Ce s-o mai lungească, până se usca, până îl întoarceau, până îl adunau… Mai avea şi altele pe cap. Mai era şi lucerna, în două locuri, de tăiat costreea prin porumb, grădina, acuş începea şi adunatul corcoduşelor. Era grea munca, da’ şi bani era bine să ai. Mariana trebuia şi ea ajutată, mâine-poimâine năştea, îi trebuia una-alta. Gore nu şi-a mai făcut o haină… Dar la ce-i trebuia? De Sfânta Marie e cald, n-are nevoie… Mai încolo, după ce adună porumbul. Ce-o face de nu mai vine?

Sandu Ghiran s-a oprit cu gresia în aer şi şi-a întors capul în direcţia în care plecase fiu-su. Nu se vedea nimic. A pus coasa pe fân şi a mers spre raniţă. Pune el mâncarea până ajunge Gore, care ar fi trebuit să vină, doar îi spusese că îi e foame. Bărbatul a întins şervetul, a scos roşiile, ceapa, o conservă de pate, nişte salam de vară, cinci ouă fierte. A decojit ouăle, a tăiat cu cuţitul câteva felii de salam şi-a muşcat dintr-o roşie. Ce mama dracului stătea atâta? S-a ridicat în capul oaselor şi s-a uitat spre vale. Nimic. Nu era departe izvorul, grijania lui de copil. “Gore! Bă, Gore!”, a strigat. Era atât de cald, că aerul nu mai întorcea ecoul. Ghiran a mâncat roşia, s-a şters la gură cu batista, s-a uitat la mâncarea întinsă pe şervert, a clătinat din cap şi a zis: “Eee, Gore, Gore”. Apoi s-a aplecat, a luat cuţitul, l-a băgat în raniţă, iar peste raniţă a pus un braţ de fân.

Nu-l mai bătuse de mult, credea că acum e om în toată firea, că ştie de vorbă, mai ales când e de făcut treabă. Dar nu merge aşa! El stă ca prostu-n mijlocul câmpului şi-l turteşte soarele în moalele capului, iar Gore… Grijania lui! Sandu Ghiran şi-a scos de la brâu teaca cu gresia, a pus-o sub fânul ce acoperea raniţa şi a coborât spre izvor. În pumni o să-l aducă înapoi. Trebuia să piardă atâta timp aiurea, îi era şi foame, ar fi băut şi apă, şi-ar mai fi tras sufletul, că de-azi dimineaţă dă-ntruna la coasa aia, iar pe Gore-l doare… unde-l doare. Păi, o să-l doară! Furia lui Ghiran creştea o dată cu paşii pe care îi făcea la vale, paşi care îi zduncinau muşchii obosiţi de muncă şi de soare. La un moment dat, i-a trecut prin gând să-l strige pe Gore, dar şi-a dat seama că avea gura atât de uscată, încât buzele care îi tremurau nervoase erau lipite una de alta. Orizontul, pâclos şi decolorat din cauza soarelui ce ajunsese chiar deasupra şi parcă mai şi coborâse cu câţiva metri, se apropiase până la dealul din faţă. Bărbatul s-a oprit, a oftat, a înjurat, a băgat mâna în buzunar după batistă, şi-a şters fruntea şi ceafa, şi a continuat drumul. Picioarele mergeau singure, deşi îi erau umflate şi transpirate, iar tâmpla dreaptă i se bătea ca un vierme ce ar fi vrut să iasă de sub pielea umedă şi arsă. La baza dealului se vedea izvorul – un perete de cărămidă pe care era pictat un Crist răstingnit, de la picioarele căruia, printr-o ţeavă de oţel, curgea o vână de apă. Sandu Ghiran a înaintat, în timp ce îl căuta cu privirea pe Gore. Nimeni. Furia îi congestionase bărbatului faţa care, arsă de soare cum era, se înnegrise violent. A trecut prin dreptul apei fără să-şi amintească de setea ce-l uscase, şi s-a îndreptat spre lunca în care se topea dealul. La nici o sută de metri în faţă era un cort albastru. Ghiran, cu pumnii strânşi şi cu ochii mijiţi de furie, s-a apropiat de cort. Întâi a văzut unul dintre tenişii lui Gore aruncat prin iarbă, apoi cămaşa făcută ghem din care ieşea o mânecă, frântă mai sus de cot, apoi bidonul. S-a oprit, iar ochii lui s-au deschis dintr-o dată: dinspre cort se auzeau gemetele unei femei şi, mai domoale, icnetele unui bărbat. Toată lumina acelei zilei a strălucit atunci pe chipul lui Sandu Ghiran, iar buzele sale s-au dezlipit zâmbitoare şi au şoptit: „Dragul tatii…!”