Micile mele ispite

de Radu Pavel Gheo

Intro

Dacă nu-ţi aminteşti, nu-ţi aminteşti. Asta e. Sînt inşi care reţin cînd s-au aburcat prima dată pe oliţă, cînd au apucat prima oară ferm lingura sau cuţitul, cînd au mîngîiat prima coapsă – sau copsişoară. Cu vîrstă, cu detalii despre ziua (însorită sau înnorată, cam pe la prînz sau pe întunericul serii), cu tot. Cît îi invidiez...

Eu nu-mi amintesc. De fapt, ca să fiu sincer, îmi amintesc cîte ceva, dar totul e atît de nebulos, iar anii şi vîrstele, personajele şi faptele se amestecă atît de tare, încît nu-mi dau seama dacă primul sărut cast şi romantic a fost înainte sau după prima coapsă – sau copsişoară – fierbinte palpată de degetele cu care scriu acum. Uneori mă întreb dacă, în lipsă de memorie, nu mi-am zgrepţănat imaginaţia să umple golurile, justificare destul de bună pentru un scriitor care şi-ar fi dorit să fie istoric, dar, fiindcă nu poate să ţină minte, e nevoit să imagineze. Dar atunci unde mai e adevărul?

Ori poate mă credeţi  pe cuvînt. Sau doar de dragul poveştii. Aşa-i că, de dragul ei, parcă ar fi mai bine să le povestesc de să zbîrnîie, inventînd acolo unde nu-mi amintesc, înflorind acolo unde e uscăciune? Mai ales că, dacă e să vorbim despre felul magic în care apar pe lume miniaturile de oameni din care cresc socraţi şi hitleri şi popeşti şi smithi sau despre rolul fascinant pe care îl joacă în mintea copiilor înduioşătoarea barză, o să încep cu o mărturisire:

Eu n-am înghiţit povestea cu barza

 Nu ştiu a cui e vina, dar prefer să cred că nu e a mea. Sînt bănăţean – prilej de mîndrie stupidă – şi, orice s-ar spune, zona are o tradiţie pragmatică şi raţionalistă care ne face adesea mai încuiaţi. Aşadar, nu mai ştiu dacă inşii care mi-au explicat procedura aducerii copiilor în casă au adoptat de la început o perspectivă pragmatică sau au încercat totuşi să mă convingă de eforturile înaripatelor longiline de a aduce plozi în casele oamenilor, eşuînd în faţa neîncrederii mele. Oricum, trebuie să recunoaşteţi că aveam motivele mele să mă îndoiesc. Cum să care o pasăre din aia ditamai copilul în cioc? Şi cum îl înfaşă pasărea? De ce n-am văzut nici o barză cu copii în cioc, deşi berze şomere văzusem cu miile, ba chiar studiasem pe îndelete obiceiurile perechii plasate pe hornul casei noastre? Mai erau multe alte întrebări, dar – asta ca să nu mai subestimăm vreodată mintea copiilor – pe unele din ele mi le-am pus. Şi am dedus că aici se ascunde ceva.

Şi de-aici ar putea începe povestea... Dar nu. Fiindcă, pe la 3, 5 sau 8 ani (v-am spus că n-am memorie cronologică) mi s-a explicat cît de simplu e totul. La un moment dat, la mămici li se umflă burtica (din ce motive, n-am aflat atunci şi, inocent cum eram, am pierdut ocazia să întreb). Cînd li se umflă prea tare, vine nenea doctorul şi le-o taie, iar de acolo scoate un copil mic. „Şi cam urît” aş fi adăugat eu, fiindcă abia ce-mi văzusem surioara proaspăt născută (aşadar, aveam vreo 5-6 ani), iar informaţiile adunate au fost suficiente ca să-mi taie pofta de a afla mai multe. Aşa am pierdut ocazia să mă lămuresc atunci şi acolo (sau măcar să aflu vreo altă poveste, poate cu semincioare) şi mai tîrziu, rememorînd momentul, m-am simţit asemenea unui savant care abandonează o pistă de cercetare şi află abia peste ani că părăsise calea cea bună. Doar că pe atunci preferam să ocolesc informaţiile neplăcute, iar cele aflate mi se păreau cu adevărat neplăcute, din două motive. Mai întîi fiindcă, aşa cum am zis, mi-am văzut surioara. Mama abia venise de la spital, o instalase pe micuţă într-un pătuţ şi familia m-a chemat să-mi văd concurenta. M-am apropiat cam cu frică şi, chiar în momentul cînd săltasem un cap peste marginea pătuţului şi am văzut un chip de-o palmă, zbîrcit ca un cartof de anul trecut, făptura a început să urle din toţi bojocii, eu am luat-o la fugă şi nu m-am oprit decît în stradă, trîntind şi poarta casei după mine, ca nu cumva „surioara” să mă urmărească şi să-mi facă vreun rău. Ce-i drept, cu timpul am ajuns să mă împac mult mai bine cu frumoasa mea soră blondă, dar în acel moment nu numai că nu mă mai interesa cum se fac copiii mici, dar aş fi vrut să nu mai întîlnesc în viaţa mea vreo altă zbîrcitură din aia urlătoare.

Al doilea motiv care m-a îndepărtat de taina naşterii a fost faza cu doctorul. Ca mulţi alţi ţărani, am crescut cu o spaimă de doctor pe care nu mi-am înfrînt-o nici azi. Nici nu-i de mirare: în Ticvani imaginea cea mai apropiată de doctor era Beloia „pelţarul”, cel care „pelţuia” – adică făcea injecţii – la vaci şi, cum am aflat pe pielea mea, la copiii bolnavi. Aşa că, de cîte ori îl vedeam intrînd pe poartă, cu casoleta lui argintie sub braţ, fugeam în grădină şi mă urcam pe acoperişul casei, în speranţa că de-acolo n-o să mă poată coborî nimeni. Cum, în opinia mea, singurul rost esenţial al unui ins ca moş Beloia era să pelţuiască, doctorii despre care însuşi pelţarul vorbea cu respect, ca despre nişte şefi de-ai lui, trebuia să fie ceva mult mai înfiorător sau, oricum, cu ace de seringă mult mai mari. Preferam să nu am de-a face niciodată cu ei. Aşa că, atunci cînd am aflat că medicii mai taie şi burţi ca să aducă pe lume ghemotoace urlătoare şi creţe la piele, am considerat subiectul rezolvat.

Amorul sacru şi amorul prin fîn

Încerc să-mi amintesc dacă am încercat vreodată să aflu de unde vin copiii şi ce fac mamele şi taţii de scot frăţiori şi surioare, uneori chiar pe bandă rulantă, fără să-şi întrebe născuţii cu oarecare drepturi în gospodărie. Dar nu-mi amintesc. Mă tem că am fost mai interesat de încolţirea boabei de fasole pe care o înfăşasem într-un tifon umed sau de viermii de mătase pe care îi creşteam la un moment dat în casă decît de apariţia unor noi bipede inteligente. Nici locul de unde proveneam eu nu mă interesa prea tare, nu numai fiindcă era legat de doctor şi de seringa „pelţarului”, ci fiindcă pur şi simplu nu o consideram o problemă. Eram, existam, ce atîta poveste... N-aveam – cum n-am nici acum – aptitudini de filosof sau, cel puţin, tema începutului fiinţării nu mi se potrivea. Am preferat să-mi îndrept atenţia în alte direcţii, care oricum tindeau să mi-o acapareze, fără să-mi dau seama ce strîns legate sînt unele de altele. Dacă nu m-a apăsat prea tare grija provenienţei copiilor, am descoperit însă cu o încîntare ce nu mă va părăsi niciodată că, pe lîngă băieţii cu care poţi face o mulţime de trăsnăi, mai există o specie, delicată, fragilă, armonioasă şi misterioasă, cu care eram sigur că se pot face o mulţime de alte lucruri de nemărturisit. Cine mi-a spus? De unde am tras concluzia asta? Nu ştiu. Dar e unul din puţinele lucruri descoperite atunci şi rămase valabile şi astăzi. Aşadar, ignorînd scopul, mi-am concentrat toată energia asupra a ceea ce aveam să aflu mai tîrziu că reprezenta mijlocul. Şi ce mijloc!

Încă o pauză filosofardă, dacă mi-e îngăduit! Bărbaţii discută extrem de mult despre două imagini feminine – tîrfa ideală şi iubita ideală (sfînta e mai mult o referinţă livrescă, respinsă cu rîcă trupească de masculul fremătător, dar bună ca imagine cînd vine vorba să epatezi sau să impresionezi una din cele două categorii importante de mai sus). Ei bine, şi copiii fac la fel. De fapt, copiii sînt cei care încep – cel puţin eu aşa cred. Mie aşa mi s-a întîmplat să descopăr feminitatea. Feminităţile...

Amorul sacru l-am descoperit pe la 3-4-5 ani (am mai zis, de vină e păcătoasa mea de memorie cronologică). Oricum, nu mergeam încă la grădiniţă, dar ăsta nu e un reper, fiindcă în sătucul meu retras nu mergeam la grădiniţă decît din cînd în cînd. Îmi amintesc că era o zi minunată de vară (aşa sînt toate în astfel de momente!) şi eu, împreună cu un prieten, exploram satul, încercînd să ridicăm cît mai mult praf gălbui de pe uliţe cu sandalele noastre. La un moment dat, pe o străduţă în pantă – o văd şi azi –, în spatele unui gard de uluci, am zărit o fetiţă care se oprise cu nasul între două uluci şi se uita curioasă la noi. Nu era din sat, că aş fi ştiut-o. Venise doar la bunici, cum făceau mulţi dintre tovarăşii mei de joacă, de-i aşteptam cu sufletul la gură în fiecare vară şi iarnă. Era un năpîrstoc de fată, cam buflie, dar simpatică foc, şi era clar că se plictisea, iar noi îi atrăseserăm atenţia. Aşa că ne-am apropiat, mai întîi ca din greşeală, prefăcîndu-ne că n-o vedem, iar apoi am „descoperit-o”, am intrat în vorbă cu ea şi am început să ne dăm în stambă, cam aşa cum aveam să facem şi peste vreo 10-12 ani la discoteci, şi peste 20 de ani la petreceri, şi peste 40-50 de ani oriunde o să mirosim vreo prezenţă feminină.

„Aici Genuinul Ne- / rostibil s-a spus / Etern-Femininul / Ne trage în sus” zicea Goethe şi-l citez şi eu, dar trebuie să precizez că tot el, femininul, ne trage şi în jos, şi în stînga, şi în dreapta, şi unde vrea el. Şi aici vine partea paradisiacă. Să vedeţi. Mai întîi am încercat s-o convingem pe tovarăşa noastră abia descoperită să iasă din grădina casei şi să se joace cu noi pe stradă. Nu a vrut – n-avea voie. În grădina ei nu aveam noi voie să intrăm, aşa că am rămas să ne jucăm separat, de o parte şi de alta a ulucilor. Dar apoi, nu ştiu de ce şi nu ştiu în ce moment sau cu ce justificare, la un moment dat fetiţa s-a lipit de ulucile gardului, m-am apropiat şi eu şi am sărutat-o pe buze, lung, languros (mi se pare acum). A fost... a fost cumva... a... Ei, nu ! nu pot explica, nu pot descrie momentul, dar a fost minunat. Era un soare superb, o iarbă verde strălucitoare, o zi unică, iar sărutul acela se deosebea de orice sărut al bunicii sau al mamei sau al oricui altcuiva. Dacă stau să mă gîndesc, sărutul acela mi-a dovedit că nu cuvintele creează neapărat realitatea. Nu e nevoie să ştii neapărat cum se numeşte un lucru. Simţi. Iar eu simţeam că mă îndrăgostisem de fetiţa aia şi, după ce ne-am despărţit, abia aşteptam a doua zi, să trecem pe acolo ca din greşeală, să ne jucăm şi să ne sărutăm iar. Adică să ne lipim iar buzele ca să simţim lucrul ăla minunat despre care iar ştiam cumva că nu avem voie să discutăm cu cei mari. Ei, ce zi a fost ziua aceea!

Nu mai ştiu dacă fetiţa l-a sărutat şi pe prietenul meu. Nu-mi păsa. Eram mai bun atunci decît sînt acum. Nu-mi păsa de nimic, voiam doar să vină a doua zi şi etern femininul să mă tragă încotro o vrea el. Numai că a doua zi a fost una tristă: fetiţa nu a mai apărut, deşi şi eu, şi prietenul meu ne-am jucat mai toată ziua numai în colţişorul acela de sat. Am aflat apoi că plecase înapoi, la oraş, adică acasă, cu părinţii ei. După cîteva zile m-am luat cu altele, mi-am amintit rareori, în treacăt, de momentul acela şi apoi am uitat. Mi-am amintit de ea cîţiva ani mai tîrziu, dar degeaba. Nu am mai întîlnit-o niciodată, nu i-am ştiut niciodată numele şi nici nu mi-am mai putut aminti grădina cu uluci unde am cunoscut prima dată tremurul care îţi încălzeşte atît de plăcut pieptul.

Asta a fost partea frumoasă. Mai există şi o alta, la fel de frumoasă şi de fascinantă– cum sînt întotdeauna istorioarele legate de amorul „profan” –, dar care mă face să mă ruşinez, fiindcă aduce cu sine doza de laşitate masculină de care nu am putut scăpa niciodată. Era iarăşi o zi superbă, de primăvară, dar nu aş putea spune nici în ruptul capului dacă a fost înainte sau după primul meu sărut romantic. În orice caz, aveam tot vreo 3-4-5 ani. De data asta fusesem luat de ai mei undeva, pe cîmp, unde aveau de lucru. Prin jur mai erau şi alte familii care îşi lucrau bucăţica de pămînt primită de la colectiv. Eu nu puteam să fac mai nimic (fusesem luat doar ca să nu rămîn singur acasă), aşa că am pornit printr-un lan de grîu verde şi mi-am căutat de joacă, plictisindu-mă destul de tare. La un moment dat însă am dat peste o fetiţă un pic mai mare decît mine, o ţigăncuşă pe nume Elisabeta, dar căreia toţi îi spuneau – nu ştiu de ce –  Gheorghina.

Pînă şi mie îmi vine să rag cînd văd cît de clişeatică e povestea asta: veşnicul amor cu ţiganca focoasă! Parcă scriitorii n-ar fi în stare să găsească şi alte declanşatoare ale erotismului. Umilit, dau din umeri: ce să fac? Aşa s-a întîmplat. Sînt o relicvă vie a livrescului romantic.

Fetişcana era cam în aceeaşi situaţie cu mine: singură şi plictisită. Părinţii ei veniseră să lucreze „cu ziua” la o familie din sat (fiindcă, am impresia, colectivizarea nu schimbase cu totul relaţiile de producţie din lumea satului), iar ea nu prea avea mare lucru de făcut. Am început să ne jucăm aşa, aiurea, fiindcă nu prea găseam puncte comune, pînă cînd am descoperit farmecul jocului „de-a prinsa”. Bineînţeles că eu, ca băiat, eram cel care încercam s-o prind – aşa stabiliserăm, de comun acord –, iar la un moment dat, cînd am prins-o, mi-am încîlcit piciorul într-un şomoiog de grîu culcat la pămînt şi am căzut peste ea. Avea un trup cald şi mirosea ciudat, dar incitant, într-un fel pe care nu-l mai simţisem niciodată. Fetişcana a încercat, cred, să se ridice de sub mine, dar ne-am încîlcit şi mai tare unul de altul – mă tem că, inconştient, nici nu voiam să-i dau drumul – şi m-am trezit cu ea călare peste mine. Asta deja îmi stîrnea orgoliul meu de băiat! M-am chinuit să o răstorn la loc, sub mine, în timp ce ea continua să se zbată, iar în tăvăleala copilărească în care culcam la pămînt cu nesimţire grîul oamenilor am ajuns dintr-o dată cu mîna pe coapsa ei caldă, bronzată şi frumos arcuită. Am simţit iar fiorul de dinainte şi am început să mîngîi, fără să ştiu prea bine ce fac, piciorul acela lung, cald, pînă la coapse, ajungînd şi la despicătura tainică şi la fel de întunecată. Fetiţa chicotea, dar mai pe înfundate, de parcă ştia că facem ceva interzis (de fapt ştia, cum ştiam şi eu şi cum ştiu toţi copiii, întotdeauna). Eu mă înfundasem într-o tăcere exploratoare şi începusem să-i mîngîi tot mai puternic, cu o mînă, zona aceea caldă dintre picioare, iar cu cealaltă mînă începusem să explorez zona pieptului Gheorghinei, deşi nici acum nu-mi explic de ce o făceam... atunci. Apoi ne-am sărutat ca bezmeticii, mi-a strecurat şi ea mîna pe piept şi pe fese, ne-am strîns ca disperaţii în braţe şi în mintea noastră cred că a avut loc primul orgasm. În orice caz, de atunci datează prima mea imagine a frumuseţii corpului femeii, care se arcuieşte şi dezgoleşte cele mai dulci curbe inventate pe lume. Ţin minte că, după ce Gheorghina a plecat rîzînd – o chemaseră părinţii –, eu am mai rămas cîteva minute, întins pe spate şi holbîndu-mă cu mintea seacă la grîul ăla tăvălit. De atunci n-am mai apucat să fiu niciodată atît de aproape de Gheorghina.

Mai tîrziu, cînd am mers la şcoală, m-am trezit că o am colegă pe Gheorghina. Nu chiar de clasă, fiindcă era mai mare cu doi sau trei ani decît mine, dar la mine în sat elevii din ciclul primar făceau orele laolaltă, în aceeaşi sală micuţă de clasă. Numai că lucrurile se schimbaseră: eu eram unul dintre elevii buni, veniţi dintr-o familie nu chiar săracă şi cu perspective, iar ea era fată de ţigani, locuia cu ai ei într-o casă părăsită de la marginea satului, rămăsese un an repetentă şi mai avea (sau avusese) şi păduchi. Aşa că, ori de cîte ori şcolarii făceau mici glume pseudo-erotice, una din jignirile cele mai mari era să te anunţe că „O să te însori cu Gheorghina” sau doar că „Ştiu eu că tu o pupi seara pe Gheorghina”. Şi n-a trecut mult pînă cînd un puşti răutăcios a descoperit apropierea onomastică între prenumele meu – Gheorghiţă – şi Gheorghina (pe care de fapt, v-am zis, o chema Elisabeta), iar posibilitatea de a fi acuzat de vreo asociere cu Gheorghina m-a înspăimîntat. Chiar mă temeam să nu-mi afle cineva taina sau să n-o divulge chiar ea (dacă mai ţinea minte ceea ce din mintea mea nu s-a şters nici acum), aşa că am fost o vreme cel mai crunt acuzator al ei, al ţigăncii care nu se spăla, nu-şi făcea temele şi avea păduchi. După o vreme mi s-a făcut destulă ruşine ca să „mă îmbun” şi să-i dau mereu să copieze de la mine, cu o mărinimie princiară care era de fapt masca ipocrită a unui simţămînt de vinovăţie şi de poftă neclară. Ce să mai zic... taman ca un om mare!

Atunci, în lanul de grîu, deşi nu ştiam nici cuvintele interzise, nici acţiunile interzise, mintea mea pricepuse foarte bine ce şi cum se întîmplă cînd un băiat şi o fată sînt singuri şi se apropie unul de altul, ce locuri sînt fermecătoare şi provoacă cel mai zdravăn extaz al trupului, ba chiar – cred – şi ce trebuie făcut. Dincolo de descoperirea celor două tipuri de iubire care m-au obsedat separat ani în şir – fiindcă ele merg şi împreună, cum aveam să aflu destul de mai tîrziu –, fascinaţia asta a actului fără cuvinte m-a determinat să nu pun niciodată prea mare preţ pe cuvintele tabu. A fost bine că le-am aflat, dar mi-am dat seama că ele sînt utile doar ca să-i impresionezi pe ceilalţi băieţi, altfel nefiind decît nişte biete cuvinte. Ca şi cele scrise aici.

Descoperirea fiorilor

Cred că nu există formă de lumea asta care să mă fascineze atît de mult cum mă fascinează corpul femeii, cotloanele ei ascunse, parfumate, aromitoare, ademenitoare... Ideea mi s-a iscat în minte la vîrsta aceea a inocenţei nu întru totul inocente. Poate nu era atît de bine conturată în cuvinte, dar ce încredere mai poţi avea în cuvinte cînd e vorba de lucrul acela care e de întotdeauna unul, oricît am încerca să-l aranjăm pe căprării. Aşadar, mă fascinează şi mă fascinau, mă atrag şi mă atrăgeau, mă intrigă şi mă intrigau corpurile acelea alungite sau bondoace, cu forme care promiteau întotdeauna ceva. Nu pierdeam nici o ocazie să aflu mai mult şi, eventual, să mă apropii mai mult. Iar în copilărie de obicei ocaziile nu lipsesc. Cîte sînt şi cum sînt, cu doza lor de naivitate şi caraghioşenie, ele îşi au rostul lor şi pe atunci nu le-aş fi dat pe zece premii I, ba chiar nici pe o mie de abţibilde cu fotbalişti din care cumpăram de la sîrbi pe timpul campionatelor mondiale. Acum – cu atît mai puţin.

În tot procesul ăsta pe care îl repetă fiecare, un rol important l-a mai avut o fetişcană, vecină cu mine şi cu Marius, acel prieten cu care mă jucam cînd am simţit vraja primului sărut. Se numea Cristina sau, mai exact, Kristine, fiindcă era şvăboaică din Timişoara şi venea la sat doar în vacanţe, la bunici, ca majoritatea prietenilor mei. Ea chiar venea mai rar decît alţi prieteni şi, cum stătea la doi paşi de mine şi de Marius – tot timişorean –, devenise şi partenera noastră privilegiată de joacă, măcar că mulţi alţii ar fi vrut să se apropie de ea. Aveau şi de ce, ne ziceam noi cu mîndrie: Cristina era subţire, blondă şi rasată (zic acum, pe atunci simţeam doar), cu încheieturi fine şi extrem de înaltă, din care pricină ceilalţi băieţi, răutăcioşi şi geloşi, îi ziceau „Păluga”. Noi nu. Aşteptam zilele privilegiate – puţine, întotdeauna prea puţine – în care venea la Ticvani şi atunci încercam să ne petrecem tot timpul cu ea. O păzeam cu gelozie de alţii, iar ea, destul de băieţoasă pentru o fată, se apăra şi ne apăra pe noi, doi pricăjiţi, de furia invidioasă a altor băieţi din sat. Iar de jucat ziua ne jucam orice, rezervînd seara jocurilor de-a mama şi de-a tata. Dar nu aşa, pur şi simplu. Nu! Noi – adică ea – inventa(m) scenarii în care eu cu Marius eram taţii veniţi de la război pe tanc (care era tractorul tatălui meu, din faţa casei), taţii eliberatori ai mamei, taţii care pleacă să facă rost de mîncare sau de bani, care trec graniţa şi vin să o ia şi pe mama... în fine, Cristina avea o imaginaţie destul de bogată ca să devină scriitoare. Iar revederile erau întotdeauna înflăcărate, după ani de dor, aşa că sărutările pătimaşe şi mîngîierile nu lipseau niciodată. Şi nu ştiu cum se făcea, dar clipa revederii dura întotdeauna mult mai mult decît absenţa noastră de doi, cinci sau zece ani, adică pînă cînd ne chemau părinţii sau bunicii în casă, fiindcă se făcea prea întuneric. Pînă atunci însă nu mai ştiam cum să ajungem să-i dovedim dragostea noastră sinceră. Urma să-i facem şi copii, dacă-mi amintesc eu bine, dar partea asta a fost întotdeauna pe un plan secund. Noi pe Cristina o iubeam, iar un copil mai mult ne-ar fi încurcat. Iubirea noastră era însă castă – n-am încercat niciodată să-i mîngîiem coapsele sau să-i vedem chiloţii, deşi, cînd eram numai eu cu Marius, ne gîndeam destul de lung şi la asta. Dar Cristina era prietena noastră iubită sau iubita noastră prietenă... era cu totul altceva decît cealaltă Cristina, sîrboaica blondă, tot cu vreo trei-patru ani mai mare decît noi şi despre care un prieten ne-a mărturisit pe la 12 ani că i-a văzut părul pubian, care îi era negru-negru, deşi ea era blondă. Nici azi nu ştiu dacă să-l cred.

Cristinei noastre îi aduceam şi cadouri. Pietre, frunze, castane, toate lucrurile preţioase ale copilăriei, pe care adulţii, fraieri, nu mai dau doi bani. Licuricii erau la mare preţ, iar în valea unde locuiam, lîngă pîrîu, frumuseţile acelea luminoase zburau pe atunci din belşug. Noi o păzeam. Ciudat mi se pare că nici un moment nu ne-a deranjat, nici pe mine, nici pe Marius, că eram doi „taţi” la o singură „mamă”. Nici pe noi, nici pe ea. Dar de ce să ne fi deranjat? Doar eram cei mai buni prieteni! Şi poate am mai fi fost, doar că, după cîţiva ani, Cristina a emigrat cu părinţii ei în Germania, unde am auzit că ar fi devenit crainic TV. De văzut n-am mai văzut-o. Iar Marius a murit de cancer, la 23 de ani.

Pe partea cealaltă, mai profană, a trupului feminin, am scăpat de la început hăţurile într-o extremă. Desigur, se mai întîmplase să le văd goale pe mama, pe bunica, dar n-am avut niciodată nimic oedipian în mine. Ele erau mama şi bunica, nu femei. În schimb, pe cînd eram prin clasa a 5-a, unul dintre prietenii mei a pus mîna – nici azi nu ştiu cum – pe o revistă pornografică. M-am dus la el acasă ca să mi-o arate şi am stat îndelung, răsfoind paginile lucioase şi încărcate de imagini explicite, ce porneau de la sex oral şi anal şi se încheiau cu ejaculări masive, în grupuri sau în banale perechi, iar de atunci imaginaţia mea în domeniu nu a mai putut fi zăgăzuită de nimic. În acea după-amiază, după vreo oră de studiu profund asupra imaginilor deşucheate, am simţit că ni se întăreşte ceva, aşa cum începuse să se întîmple de la o vreme încoace, şi am simţit o nevoie apăsătoare să ne descărcăm, aşa că, într-un acces de naivitate, am pornit prin sat, căutînd o „gagică” pe care s-o.. futem, desigur. Şi, la fel de sigur, nu am găsit nici una pe care să îndrăznim s-o întrebăm dacă ar fi de acord să... Nici nu s-a oferit nici una. Aşa că am rămas cu imaginile respective înfipte adînc în creier, iar în noaptea aceea bănuiesc că am mînjit cearşafurile patului. Aşa fac băieţii...

Au şi imaginile rostul lor. Aşa s-a întîmplat că într-o seară, cînd la televizor la sîrbi începuse un film mai ciudat, am simţit şi eu pentru prima dată sentimentul de solidaritate masculină. Cum la televiziunea română nu prea aveai la ce să te uiţi, bineînţeles că toată lumea se uita la sîrbi, chiar dacă nu pricepea chiar totul, iar în seara despre care vorbesc acum începuse filmul intitulat Decameronul. Tata s-a nimerit şi el în cameră şi, văzînd cîteva imagini mai interesante, cu femei dezbrăcate şi tîrtoşe şi cu bărbaţi umblînd în pula goală, s-a aşezat pe un scaun şi... acolo a rămas. Eu stăteam şi mă uitam cu spaima în gît, convins că mă va trimite la culcare. Cum acea epocă fericită era şi cea a lecturilor nedirijate, citisem cartea lui Boccaccio şi ştiam – spre deosebire de tata – că filmul nu era de copii mici, iar mintea mea derula prospectiv, cu frică şi frustrare, momentul cînd şi tata o să-şi dea seama de asta. Mai grav, eu mai trebuia şi să mă trezesc la 6 dimineaţa, ca să prind autobuzul ce mă ducea la gimnaziu, în satul vecin. Spre cinstea lui, tata nu a scos nici un sunet – nici eu, ce credeaţi? – şi ne-am uitat amîndoi pînă la capăt la filmul care s-a încheiat la ora 3 noaptea, în ciuda faptului că mama l-a chemat de vreo două ori pe tata la culcare. „Vin acum!” a strigat el de fiecare dată. Cînd filmul s-a terminat, eu şi tata, tot în tăcere, am plecat la culcare, păstrînd în memorie imaginea trupurilor ce se zvîrcoleau unul peste altul, după ce cîte un el i-o băgase ei. Procedeul îl ştiam deja, dar asta nu-i redusese farmecul (fiindcă n-avea cum) şi nu i l-a redus nici pînă în ziua de azi. Peste ani, mi-am dat seama că filmul respectiv, în ciuda scenelor erotice, era un film artistic valoros (cred că era faimoasa ecranizare a lui Pasolini), dar nu eram eu la vîrsta la care să percep direct valoarea artistică a cinematografului. A trupurilor goale, a sînilor descoperiţi, a coapselor cambrate şi a feselor rotunjite – da.

Diferenţa între imagine şi realitate însă... ştie toată lumea. Şi oricine preferă the real thing, ceea ce vă doresc şi dumneavoastră. Experienţele voyeuriste le-am continuat, însă pe viu, în gimnaziu, adevărată şcoală a prepuberilor – din toate punctele de vedere. Fiindcă vorbesc tot de o şcoală de ţară, nu e de mirare că WC-urile erau în curte, clădite din scînduri şi cu două şiruri de cabine, spate în spate: unele pentru fete, celelalte pentru băieţi. Cabinele masculine şi cele feminine erau astfel separate doar de un perete de scînduri, iar scîndurile, după cum se ştie, au nenumărate noduri. Era suficient să împingi mai insistent cu degetul un nod al scîndurii putrezite, aflat la o înăţime acceptabilă, ca să ai o panoramă plăcută asupra cabinei de vizavi. Şi cînd mă gîndesc ce tîrziu am aflat de cabinele de peeping, atît de populare în Occidentul decadent! Erau bune şi ale noastre, chiar dacă erau mai prăfuite, cu varul întotdeauna scorojit şi mirosind a excremente stătute. Prin ochiul de scîndură se vedeau în schimb măcar bucile şi coapsele colegelor noastre, motiv pentru care cele două cabine cu ochi erau mereu ocupate pe partea băieţilor. Eu unul m-am putut lăuda cîtva timp cu o realizare care nu era la îndemîna oricui: văzusem un fund bine bombat şi parcă mai atrăgător decît al fetişcanelor din şcoală – cel al profesoarei de biologie, o femeie „mare”, de vreo 28-30 de ani. O asemenea reuşită în peeping nu era de ici, de colo. Cerea sincronizare, stăruinţă şi mai ales şansă, fiindcă profesorii aveau cabinele lor separate, tot spate în spate, aşa încît de obicei se puteau spiona numai ei între ei, iar dacă n-o făceau – aici toţi băieţii eram de acord – atunci erau nişte fraieri. În clipa aceea cabina profesorilor era deja ocupată, aşa că doamna de biologie a trebuit să intre într-o cabină a plebei, iar pe partea cealaltă m-am nimerit să fiu eu. O vreme am făcut o obsesie pentru ea, mai ales că obişnuia să vină la şcoală în nişte pantaloni de pînză foarte mulaţi pe corp, evidenţiind şanţul misterios pe care îl au femeile între coapse.

Joaca asta avea însă şi riscurile ei, cum ne-a povestit o dată un coleg, în timp ce se ţinea cu mîna de frunte. Nici fetele nu erau atît de prostuţe cum le credeam noi.

— Şi să vedeţi, ne povestea el, Daniela s-a ridicat şi eu mă uitam la fundul ei şi ziceam că gata, acuma pleacă... dar după aia s-a-ntors şi cu faţa şi am am văzut şi partea aialaltă...

—    Şi cum era? am întrebat noi, înfioraţi de suspansul poveştii.

— Era... ia mai dă-o dracului! s-a înfuriat puştiul. Că de-aia s-a şi întors. Cred că m-a auzit cumva. Mă uitam aşa de bine... şi dintr-o dată m-am trezit cu ceva în ochi şi am auzit-o cum rîde. Mi-a băgat degetul în ochi, proasta!

Noi asta nu auziserăm. Dar de atunci am fost mult mai precauţi, fiindcă abia atunci ne-am dat seama de un lucru clar ca lumina zilei: că gaura aia funcţiona de fapt în ambele sensuri. M-am întrebat apoi dacă vreuna din fete va fi avut curiozitatea să se uite şi ea la noi. Şi dacă da, ce? mi-am zis, deşi m-a cam strîns în spate.

Dacă mă gîndesc bine, îmi dau seama că încă mai separam în minte amorul sacru de cel profan, dar atît de clar şi de sistematic, de parcă aş fi vrut să aranjez totul pe rafturi cu etichete. Pe de o parte, în fiecare zi aşteptam cu atîta încordare de mă apuca uneori şi durerea de cap cele mai frumoase momente ale şcolii, adică jumătatea de oră de după sfîrşitul orelor de clasă. Atunci, în aşteptarea autobuzelor care urmau să ne ducă pe fiecare spre satul de unde veneam, profesorii ne înghesuiau pe toţi elevii navetişti în cîte o sală de clasă, iar acolo căutam fiecare să ne aşezăm lîngă vreuna din fetişcanele ce aşteptau şi ele cuminţi, cu rochiţele scurte ale uniformei şcolare dezgolind pulpele deja destul de bine formate. Eu făcusem o obsesie pentru Ionela, o fată cu pielea albă, forme bine rotunjite şi mai ales sîni rotunzi şi tari. Mă înghesuiam lîngă ea, o mîngîiam încet, urcînd pe linia piciorului pînă spre tainiţa dintre picioare, sau, cuprinzînd-o pe după umeri, îi înveleam sînul în palma mea peste materialul subţire al uniformei albastre. Au uniformele şcolare şi de liceu un farmec erotic pe care nu-l poţi trece cu vederea la nici o vîrstă. De altfel, după revoluţie am regretat că fetele au renunţat la ele. Pe vremea mea... Fusta Ionelei aluneca uşor în sus, pielea ei caldă îmi stîrnea fiori şi stînjeneli, învîrtoşări şi palpitaţii. Cu toate acestea, deşi am încercat vreun an să ajung cît mai departe, nu m-a lăsat să trec decît cu doi-trei centimetri de linia chiloţilor şi nu în zona aceea magică.

Desigur, pe Ionela nu o iubeam. Mă îndrăgostisem de o colegă de clasă, dar mă îndrăgostisem cu înflăcărare, cavalereşte, aerian şi inocent. Era iubirea care se cădea şi despre care – după nenumărate lecturi romanţioase –ştiam că se cuvine să o am. Lucrul pe care-l doream cel mai tare era să ajung să dansez cu ea şi să o sărut cast, pe buze. Nici vorbă să-i umblu pe sub fustiţa albastră sau să-i cîntăresc sînii în palme. Pentru asta o aveam pe Ionela. Faţă de ea, iubirea mea disperată, care nu mi-a răspuns niciodată, deşi o copleşeam cu mărţişoare şi ghiocei în fiecare primăvară, aveam alte intenţii. Singura mea reuşită a fost într-un an şcolar cînd a venit, ca de obicei, un fotograf pentru tradiţionalele poze cu clasa şi cînd– roşindu-mă şi frecîndu-mi încurcat mîinile care ieşeau din nişte mîneci prea scurte, cum se poate vedea din poză –,  am îndrăznit să-i cer să se fotografieze alături de mine. Fotografia o mai aveam acum cîţiva ani: doi copii care stau stînjeniţi unul lîngă altul, ferindu-se să se atingă sau să se uite măcar unul spre celălalt, ca şi cum nimeriseră accidental în acelaşi cadru. Ce-i drept, după ce ne-am fotografiat am plecat fiecare în altă direcţie, la fel de ruşinaţi, şi nu ne-am mai adunat curaj să ne adresăm măcar o vorbă toată ziua aceea. Iar iubirea mi-a rămas neîmpărtăşită.

Consummatum est

Dacă ar fi să fixez un moment pentru sfîrşitul inocenţei, cred că aş alege prima noapte de video clandestin din anii ’80, cînd ajunsesem licean în Timişoara şi, împreună cu cîţiva colegi, am decis să cheltuim imensa sumă de 25 de lei ca să vedem nişte filme „adevărate”, cu karate, cu explozii şi urmăriri multe şi mai ales pornografice – pornografie veritabilă, care pe atunci era greu accesibilă, mai ales puştilor de 14 ani. Dacă mă detaşez un pic de biografic, văd şi aici un clişeu: tînărul pur de la sat, venit la oraş, la şcoală, şi căruia lumea urbană îi răpeşte inocenţa. Deşi filmele pornografice mi-au fost ulterior mult mai uşor accesibile tot de la sat. Satul meu fiind aproape de graniţă, vedeam mult mai clar programele sîrbeşti decît pe cele emise de la Bucureşti, iar pe programul 2 al televiziunii iugoslave am avut ocazia să văd într-o noapte din aceiaşi ani ’80 un film porno hard în noaptea de Paşti, imediat după mesajul patriarhului Bisericii Sîrbeşti. Iar cărţile lui Liviu Rebreanu se deschideau de mult şi la mine tot la aceleaşi pagini la care se deschid, cred, în orice bibliotecă. „Apoi de ce să nu te...” „Cucoană, necucoană...” şi aşa mai departe.

Noaptea aceea de video a fost însă prima dată cînd am văzut un film pornografic, cu toate clişeele lui. Îmi amintesc că mai tîrziu, pe drumul de întoarcere spre Liceul Silvic, buimac de somn, mi-am exprimat o nedumerire:

— Dar de ce şi-o scoteau toţi ăia la sfîrşit? Şi după aia ejaculau pe feţele şi pe sînii tipelor?

Nu zic că nu era incitant, dar mă intrigase. M-a dezmeticit un coleg mai

priceput:

— Păi cum ai fi vrut să facă? Doar trebuia să vezi! Şi dup-aia, dacă ar fi ejaculat în ele, le-ar fi lăsat gravide!

Aha! Deci asta era! Orice, numai să nu le lase gravide. Că după aia vine doctorul, vine injecţia şi prin crăpătura micuţă a femeii iese una din făpturile alea mici şi chirăitoare. Lucrurile se legau. Era limpede. Era sfîrşitul copilăriei. Nu că aş fi ţinut să aflu totul în detaliu, dar e bine să ştii.

Şi am ştiut. Dar totul a rămas cumva separat de ceea ce mă fascinase cu mulţi ani în urmă şi continuă să mă fascineze şi acum: Etern-Femininul.

Care ne trage în sus.

În jos.

Oriunde.

Graţioasă mecanică a cerurilor şi-a pămîntului.

Radu Pavel Gheo (Gheorghiţă Pavel RADU, născut în Oraviţa în1969) este redactor de carte şi traducător la Editura Polirom. Colaborează cu rubrici permanente la revistele Suplimentul de cultură (Iaşi) şi Orizont (Timişoara). Publică sistematic şi în alte reviste de cultură din ţară (Timpul, Dilema veche, 22, Observator cultural, România literară etc.).

Absolvent al Liceului Silvic Timişoara şi al Facultăţii de Litere din Timişoara, între 1994 şi 2002 a lucrat ca profesor, redactor radio, colaborator la Monitorul de Iaşi, redactor la revista Timpul, vînzător la fast food, la magazin alimentar şi la o librărie Barnes & Noble (ultimele trei slujbe în Statele Unite).

A publicat cinci volume personale: Valea Cerului Senin, Editura Athena, 1997, Bucureşti (proză fantastică şi SF), Despre science fiction, Editura Omnibooks, Satu Mare, 2001 (studii literare), Adio, adio, patria mea, cu î din i, cu â din a, Editura Polirom, Iaşi (eseuri, ediţia I – 2003; ediţia a II-a – 2004), Românii e deştepţi, Editura Polirom, 2004 (eseuri), Fairia – o lume îndepărtată, Editura Polirom, 2004 (roman).

Radu Pavel Gheo este inclus şi în cîteva antologii de proză şi studii literare sau eseistică (d. ex. Cazul Eminescu. Polemici, atitudini, reacţii din presa anului 1998, antologie de Cezar-Paul Bădescu, Editura Paralela 45, 1999; oZone friendly. Iaşi. Configurări literare. O antologie, coordonator O. Nimigean, Editura T, Iaşi, 2002; Cartea roz a comunismului, coordonator Gabriel H. Decuble, Editura Versus, Iaşi, 2004). A fost printre co-autorii primului Dicţionar SF apărut în România (Editura Nemira, Bucureşti, 1999). Fragmente din Cartea roz a comunismului au apărut în revista austriacă Wienzeile, iar unul din textele din volumul Românii e deştepţi a fos tradus în fosta Iugoslavie: în sîrbă, în Sarajevske sveske – Sarajevo Notebook (Sarajevo, Bosnia, 2005) şi în slovenă, în Dialogi (Maribor, Slovenia, 2004).

Autorul a obţinut o serie de premii literare, printre care: premiul revistei Sfera politicii pentru cea mai bună traducere a unei lucrări de ştiinţă politică în anul 2000 (volumul lui Leo Strauss - Cetatea şi omul, Editura Polirom, Iaşi) - martie 2001; premiul Asociaţiei Scriitorilor din Timişoara (categoria eseistică) pentru volumul Adio, adio, patria mea, cu î din i, cu â din a, Editura Polirom, Iaşi, 2003 – decembrie 2004; premiul „Ioan Slavici” al Fundaţiei pentru Cultură şi Învăţămînt „I. Slavici” Timişoara pentru merite deosebite în activitatea culturală – ianuarie 2005.

Ca traducător, a publicat la Editura Polirom cîteva volume din diverse domenii, printre care trei romane de David Lodge (Muzeul Britanic s-a dărîmat! – 2003; Cît să-ntindem coarda – 2004; şi Afară din adăpost - 2005) şi unul de Tom Sharpe (Marea aspiraţie - 2005).

Radu Pavel Gheo este membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Timişoara, din 2003, membru fondator al Club 8 din Iaşi din 2004 şi membru al PEN Club România din 2005.