Traviata pe iarbă

de Paul Doru Mugur

Cînd am întînit-o prima oară mi-a spus că adoră poezia lui Pablo Neruda şi fabulele erotice ale lui La Fontaine, care sunt "un petit secret delicieux" şi că ascultă o dată pe lună un fragment din "Le petit prince" în interpretarea lui Gerard Philippe. Mi-a vorbit despre Frieda Kahlo pe care o admira necondiţionat şi despre Steinwayul ei negru cu capacul frumos lustruit.

Pe atunci locuiam în cartierul latin într-un studiou cu tavan înalt şi bîrne din lemn pe 9 rue du Pot de Fer. Această străduţă îngustă este perpendiculară pe rue Mouffetard, care e recomandată de ghidurile turistice pentru produsele ei agro-alimentare „de toute la France”.  Toaletele străzii Mouffetard fuseseră renovate de cînd, cu jumătate de secol în urmă, Hemingway cobora să-şi bea cafeaua cu lapte în Place Contrescarpe dar, în linii mari, zona nu se schimbase prea mult. Sărbătoarea continua.

Locuia în studioul de vis-a vis, la etajul trei. Rue du Pot de Fer e foarte îngustă, între ferestrele noastre erau doar cîţiva metri. Am făcut mai întîi cunoştinţă cu Toto, pisica ei, care exasperată de grasse matinée-urile stăpînei care-şi ţinea jaluzele trase pînă după prînz, intra în spaţiul dintre storuri şi geam şi pîndea, făcînd gesturi caraghioase cu lăbuţele, porumbeii de pe pervazul ferestrei mele din bucătărie.

Pe misterioasa locatară care, după cum am aflat ulterior, venea acasă după miezul nopţii şi se culca în zori, am văzut-o prima oară într-un week-end la vreo două săptămăni după ce se mutase.

Era o duminică veselă de primăvară şi pe cerul înalt şi albastru erau răspîndite cîteva scame albe rămase în urma unui avion cu reacţie. Trecuse binişor de prînz, şi ea tocmai se trezise din somn. Şi-a deschis larg ferestrele şi cu ochii pe jumătate închişi mi-a fluturat un salut. Purta o pijama bărbătească, cu dungi argintii. Cămaşa pijamalei era cu cel puţin două numere mai mari decît talia ei şi avea mînecile suflecate. I-am răspuns la salut şi am mai schimbat cîteva amabilităţi. A intrat in baie de unde a reapărut după un sfert de oră într-un kimono de culoare bordeaux şi s-a aşezat la pian. Fără să se uite pe partituri a început să cînte la pian o piesă foarte vioaie, cred că ceva de Mozart.

Apoi după vreo lună am întîlnit-o pe stradă. Se întorcea de la cumpărături cu sacoşele pline. Am invitat-o la o cafea la barul irlandez din colţ. S-a uitat la mine surprinsă. Apoi mi-a zîmbit şi mi-a spus că mai bine mergem pe terasa blocului ei de unde se vede o panoramă superbă şi putem să stăm şi la soare. Am trecut pe acasă, am făcut un duş, mi-am schimbat cămaşa, am luat două beri din frigider şi apoi am urcat cele cinci etaje cu scări de lemn ale imobilului ei. Balustrada scăriţei care ducea pe terasă se clătina ca un dinte de lapte gata să cadă. Terasa era într-adevăr o mică oază în mijlocul clădirilor de beton şi a aglomeraţiei cartierului latin. Era plină de ghivece cu ficuşi, yuca, cîţiva palmieri pitici şi un lămîi cu frunzele lucioase şi prăfuite. Îşi schimbase hainele, era acum în nişte jeanşi negri şi un tricou albastru petrol. Pe spate avea un pull-over roşu din mohair. Pentru prima oară am observat că purta ochelari dar asta o făcea şi mai drăguţă. "Nu-i aşa că e super aici? Plantele sunt ale lui Madame Yolande de la cinci, ea mi-a dat şi cheia de la terasă." Mi-a întins o mînă cu degete fine şi lungi şi s-a prezentat. Mi-a spus că o cheamă Virginie şi că este redactor cultural la un post de radio local, că stă pînă seara tîrziu la servici şi că cea mai mare parte a timpului liber şi-o petrece pe internet sau cântând la pian. I-am povestit despre pisica din fereastră şi a rîs. "Toto, este adorabil." Şi-a turnat o cafea dintr-un ibric roz cu buline albe şi foarte dezinvoltă, de parcă ne-am fi cunoscut de cînd lumea, a început să-mi vorbească despre familia ei. Tatăl lui Virginie, bărbatul pe care îl iubise cel mai mult, murise într-un accident de maşină.

"Absolut stupid. Ca toţi bărbaţii tineri adora viteza. Mama e o femeie absolut remarcabilă. Poate, odată, ai să o cunoşti. Tatăl meu a fost singurul bărbat din viaţa ei.

Mama l-a iubit imens. A fost o dragoste ca în romanele de gară. S-au întîlnit pe treptele catedralei Saint-Louis din Port-de-France. Era în timpul carnavalului din februarie din Martinica, cînd bărbaţii se deghizează în femei şi viceversa. El urca scările, ea tocmai ieşise din biserică, tata purta o rochie roşie cu volane şi trenă şi pe cap avea o pălărie de paie cu boruri largi. Mama era îmbrăcată într-un costum alb strîns pe corp, avea părul prins la spate şi purta joben. S-a oprit şi i-a spus că primăvara următoare va avea culoarea ochilor lui. Tata i-a răspuns că asta cu condiţia ca în loc de oglindă să o privească pe ea, în fiecare dimineaţă, în ochi. Aşa de romantic! Scena asta mi-a fost povestită de atîte ori că e acum ca un gif animat în capul meu. Mama a fost o femeie foarte frumoasă. În accident a avut faţa desfigurată de arsuri dar ochii i-au rămas la fel.”

„Şi tu ai ochii negrii, învîrţi toţi bărbaţii pe degete... probabil că ai auzit asta de un milion de ori.”

„Mulţumesc, eşti drăguţ. Ochii mei seamănă cu ai lui tata, numai că el avea ochii verzi. Mai am o soră şi un frate. Ştii, mama e de culoare fraţii mei sunt amîndoi albi, doar eu am ieşit cu pielea metisă.”

„Te vezi des cu ei?”

„Nu prea. Fratele meu s-a stabilit în Martinica şi îl mai vizitez doar din cînd în cînd în vacanţe iar soră-mea s-a măritat cu un belgian cu care e acum în divorţ.

Ticălosul, o înşela de cinci ani cu o coafeză. Soră-mea este doctoriţă şi au trei copii foarte reuşiţi împreună. La început a închis ochii din cauza copiiilor şi a făcut eforturi imense să-şi salveze mariajul dar pînă la urmă nu a mai putut suporta. Cred că e mult mai bine pentru ea aşa. Este tînără, frumoasă şi inteligentă şi poate să se recăsătorească oricînd are chef. Ţi-am împuiat atîta capul cu ale mele, zi-mi mai bine şi tu ceva despre tine.”

„Nu mi-ai împuiat capul deloc, povesteşti cu atîta pasiune, îmi face plăcere să te ascult. Sunt informatician şi lucrez în cercetare. De un an şi un pic lucrez ca post-doc într-un laborator de bio-informatică din institutul Curie, e aici la doi paşi lîngă noi, în cinci minute eşti acolo pe jos."

I-am povestit despre proiectul de simulare ale genomului uman pe calculator, despre teoria reţelei telefonice, în care fiecare genă e considerată un interlocutor distinct care poate comunica, în principiu, cu oricare altă genă, sensul în care are loc dialogul şi natura mesajului fiind influenţate de starea reţelei la un anumit moment dat. I-am povestit despre doctoratul din Anglia, despre Edinburgh, despre serile ploioase în care stăteam cu nasul în ecran, ascultînd Led Zeppelin şi buchisind la date.

"Studiul genomului e foarte pasionant, e ca un joc misterios, al cărui scop este să-i descoperi regulile.”

„Cît eşti de serios, sunt foarte impresionată, întotdeauna m-au atras oamenii serioşi. Sunt sigură că ceea ce lucrezi este extrem de complex şi pasionant.”

„Rîzi de mine...”

„Ba nu, nu, deloc, plăcerile mele sunt de cu totul altă natură, un pahar de vin roşu, nisipul printre degetele de la picioare pe plajă, mirosul rumeguşului din ascuţitori, o nocturnă de Chopin într-o noapte cu lună plină, kitschuri de genul ăsta, oamenii ca tine, tocmai pentru că îmi sunt atît de străini, mi se par fascinanţi şi mă fac să mă simt stingherită.

Ştii, duminica trecută în loc de exerciţiile de înviorare, mi-am pus ceaşca de cafea pe podea şi am sărit, zdup, la loc în pat, şi mi-am început şi eu "cercetările" mele. Să nu rîzi de mine!

Ce poate fi mai interesant decît să-ţi numeri şi să-ţi clasifici aluniţele cărora să le inventezi nume proprii: Astarteea pe antebraţul stîng şi Hortense pe umărul drept, să dai nume degetelor de la piciorul stîng: Arin, Ezor, Seril, Toman, Zofer, să inventezi nume pentru vene, artere, tendoane, firele de păr de pe antebraţe, cutele de pe genunchi şi cercurile din jurul buricului?

M-am întrebat întotdeauna la ce bun să ţin minte toate numele de lacuri, oraşe, fluvii, cascade şi piscuri de munţi. N-am să calc oricum probabil niciodată pe acolo, dar corpul meu, cu ăsta m-am născut cu ăsta mor, nu mai poţi să-l schimb, asta e, şi atunci mi se pare mult mai normal să-l cunosc în cele mai mici detalii, centimetru cu centimetru, pliu cu pliu, umflătură cu umflătură, pare mult mai normal să-l explorez pe el, căci e aici la îndemînă vizibil şi complet necunoscut. Narcisism?

Poţi să-i spui cum vrei dar mi se pare infinit mai fascinant să-mi contemplu degetul mic de la piciorul stîng decît mai ştiu eu ce idee absconsă.

Şi apoi cred că o chestiune de bun simţ elementar să ştii mai degrabă cîte plombe ai în gură decît să reciţi numărul dialectelor vorbite de triburile din jurul lacului Tanganika.

De aceea, în baie am o oglindă care ocupă un perete întreg în care pot să mă examinez în toată splendoarea intimităţii mele. Crezi că sunt cumva obsedată? Am într-adevăr un instinct de proprietate foarte dezvoltat. Am o plăcere imensă să locuiesc în el.

Nu posed nimic în afara lui, în afara acestui corp căruia îi explorez geografia, în afara acestui corp cu senzaţiile, cu zumzetul, cu încîlceala, cu tot arhipelagul lui de gînduri răzleţe."

“Nu cred că eşti deloc obsedată. Voi femeile sunteţi, în general, mult mai senzuale decît noi bărbaţii. În plus aveţi simţurile kinestezice şi tactile mai dezvoltate. Aşa sunt făcute creierele voastre, ştie natura ce face, în mod sigur  asta reprezintă vreun avantaj evolutiv.”

“Voi femeile, noi bărbaţii”…”Ştie natura ce face”...”Creiere, avantaj evolutiv”…”Domnule profesor, teoriile astea sunt super-plictisitoare. Ce e aia femeie sau bărbat? Crezi că numai fizicul contează? Poţi avea corp de femeie şi psihic de bărbat sau invers. Distincţiile astea sunt artificiale. Orice om cînd se masturbează este androgin. Pentru cîteva momente este simultan şi femeie şi bărbat.

Cu cîţiva ani în urmă am fost în vacanţă la ski şi îmi amintesc că într-o seară eram în pat, sub plapumă, cu lumina stinsă, lăsasem fereastra deschisă ca să văd cum ninge afară, în cameră era un frig agreabil şi, deodată, mi-am surprins picioarele într-un gest de delicioasă tandreţe: ca să se încălzească, ele se frecau uşor unul de altul, încercînd să păstreze o suprafaţă cît mai mare de contact unul cu celălalt.

Atunci am fost destul de şocată, mă simţeam de parcă aş fi asistat la un incest: corpul meu în flagrant delict de autoerotism, corpul meu mîngîindu-se pe sine, iar eu asistînd la asta ca la un spectacol pervers.

M-am simţit ca o intrusă faţă de mine însămi. De aceea, cînd am cîteva momente de răgaz, pornesc în expediţie, ca duminica trecută.

Poate că tandreţea faţă de ceilalţi este doar tandreţe deghizată faţă de noi înşine, poate că actul mîngîierii, de exemplu, este, de fapt, de un profund egoism: mîngîi dar nu numai pentru celălalt ci şi pentru mine, mai ales pentru mine, simt suprafaţa pielii lui atingînd suprafaţa pielii mele, îl mîngîi pe celălalt sau mă mîngîi cu el?

Îţi mulţumesc pentru invitaţie, eram foarte curioasă să-mi cunosc vecinul cel studios dar acum trebuie să plec. Îţi promit să stăm mai mult de vorbă altădată. Duminica viitoare e ziua mea de naştere, ieşim în Bois de Vincennes să ascultăm Traviata pe iarbă, dacă ai chef poţi să vii şi tu. Oh, şi fii atent, să nu cumva să te îndrăgosteşti de mine!”

Mi-a zîmbit, s-a ridicat şi a plecat repede fără să-mi dea timp să îi răspund.

Prea tîrziu. Nu mai era nimic de făcut. Avertismentul ei nu făcuse decît să accelereze lucrurile. Mă îmbarcasem şi eu, acum, într-o călătorie. Pornisem deja să fac ocolul lumii, ca Phileas Fogg. Şi lumea mea se numea Virginie. Mă trezeam dimineaţa şi o spionam printre jaluzele cum îşi bea cafeaua citind "Le monde"şi o urmăream de sus cum aleargă, mereu în întîrziere, spre metroul din Place Monge. Pur şi simplu tremuram cînd se aşeza la pian şi, în funcţie de starea ei de spirit începea să interpreteze vreun tangou sau vreo piesă clasică. Mă luptam cu iubirea aceasta născîndă ca Iacob cu îngerul, cum se zbătea bietul Iona, implorînd, în întunericul umed al chitului. Prea tîrziu. Mă găseam pe pereţii unei curgeri verticale, absorbit inexorabil de vîrtejul maelstromului Virginie. Prea târziu, eram în cădere liberă.

Apoi am sărbătorit aniversarea ei. Traviata pe iarbă. Prin aerul cald vocile amplificate de boxe de mare putere învăluiau mulţimea într-un  cocon de vibraţii şi pasiune. Stăteam într-un cot pe iarbă, trecusem de la vin roşu la şampanie pe care o sorbeam dintr-un pahar de plastic cu picior detaşabil. Virginie adusese baghete, două rotiţe de camembert, cîrnaţi alsacieni, pate de somon, o salată orientală făcută de ea, fructe şi un tort de ananas. Simţeam cum mă ameţesc. Petrecerea, pe care o aşteptasem cu nerăbdare, întînirea la care visasem toată săptămîna clarificase lucrurile. În afară de mine, Virginie invitase numai femei. Cu acest prilej am aflat că este lesbiană. Pe prietena ei o chema Suzanne. Sporovoiau ca nişte vrăbii ignorîndu-mi complet prezenţa. Mă simţeam destul de stînjenit.

Deodată, în pauză, Suzanne mi s-a adresat fără nici o introducere:

„Mi-a spus Virginie că eşti cercetător. Ce şanse ai să iei premiul Nobel?”

„Aceleaşi cu a cîştiga la loto fără să-ţi cumperi bilet”, i-am răspuns eu surprins.

Suzanne era o femeie înaltă şi blondă foarte suplă cu coapse băieţeşti şi pieptul aproape plat. Avea ochii cenuşiu închis şi trăsături fine şi severe. Vorbea încet, pe un ton foarte jos. Cu zgomotul din jur, trebuia să mă aplec spre ea ca să aud ce spune.

„Înseamnă că eşti foarte frustrat, pentru voi cercetătorii ăsta este singurul morcov care vă stimulează imaginaţia. Dar răspunsul mi-a plăcut, măcar nu te îmbeţi cu apă rece şi ştii să faci haz de necaz.”

„Tu cu ce te ocupi?”

„Fac bani. Am studiat psihologia. Înainte, am lucrat cinci ani ca psiholoagă într-o trust care se ocupa cu produse electronice. Acum, am afacerea mea, vînd şi cumpăr companii. Mi-am dat seama că e mult mai rentabil să te ocupi de meta-comerţ."

"Şi asta te satisface?"

"Oh, sigur, banii sunt un afrodiziac foarte intens, în mod cert nu am să fac asta toată viaţa."

"Ce altceva vrei să mai faci?"

"Pasiunea mea e scrisul. Am publicat trei volume de poezie şi un volum de nuvele după care m-am oprit. După ce o să cîştig un milion de euro, o să mă reapuc de literatură.”

„Pari foarte determinată să obţii ce urmăreşti.”

„Păi nu e ăsta singurul mod de afla dacă ai reuşit sau nu? Dacă nu ştii ce vrei, la sfîrşit cînd faci bilanţul, nu poţi să distingi victoriile de înfrîngeri.”

Virginie discuta foarte aprins despre "Particulele elementare"cu celelalte prietene ale ei, Stella şi Armande, şi nu urmărise conversaţia noastră. La un moment dat o luă pe Suzanne pe după umeri, îşi lipi obrazul de al ei şi muşcînd dintr-un măr spuse:

„Suzanne, Claude e un băiat foarte serios. Ţi-a povestit despre munca lui la Curie?”

„Încă nu, dar mai avem timp. Deocamdată suntem la capitolul filozofie de viaţă şi planuri de viitor.”

Soliştii au revenit pe scenă şi am întrerupt discuţia. Începuse să se însereze,  scena era luminată de reflectoare galbene, mirosea a iarbă prăfuită şi a marijuana şi au început să ne înţepe ţînţarii. Îmi era greu să mă concentrez, excesul de patetism din vocile interpreţilor mă cam plictisea şi spre sfîrşit aproape că am adormit. La despărţire, Virginie plecă împreună cu Suzanne şi m-am întors acasă singur.

Întîlnirea din Bois de Vicennes a fost ca o ghilotină. Virginie nu-mi acordase nici o atenţie, abia dacă mă privise distrată o dată sau de două ori. Nu ştiu de ce mă mai invitase. Eram pentru ea doar un străin. Suzanne era frumoasă, inteligentă şi puternică. O femeie care pare că ştie perfect ce vrea de la viaţă. Ce puteam eu să-i ofer? Ezitările şi angoasele mele zilnice? Nu puteam să-i dau nimic în afară de dragoste. Însă şi Suzanne părea foarte îndrăgostită de ea. De ce m-ar fi preferat Virginie pe mine în locul ei?  Un zîmbet amar îmi colora toate aceste gînduri.

Un timp nu am mai văzut-o, eram foarte ocupat cu serviciul şi uneori lucram şi în weekend. Descoperisem un teren de baschet în Jardin de Luxembourg şi mergeam acolo cît puteam de des. Era foarte aglomerat, cea mai mare parte din jucători erau de culoare şi uneori trebuia să aştepţi uneori mai mult de o oră să-ţi vină rîndul. Jucătorii se cunoşteau toţi între ei şi mi-au trebuit cîteva săptămîni să fiu acceptat de grup. Acum eram şi eu ales de conducătorii de joc cînd se făceau echipele. Învingătorii rămîneau pe teren. Într-o zi, am văzut-o pe Virginie făcînd jogging. Am strigat-o, a venit pe marginea terenului de baschet şi a urmărit jocul pînă la sfîrşit aplaudînd de fiecare dată cînd marcam vreun punct. Echipa mea a pierdut.

"Nu ştiam că joci aşa de bine."

"Mă flatezi."

"Nu, chiar mi-a plăcut. Tu şi coechipierii tăi jucaţi mult prea individualist, fiecare cum prindea mingea încerca să marcheze, pe cînd adversarii voştrii dădeau mai multe pase, cred că de asta aţi pierdut. Nu te-am mai văzut în ultimul timp, te-ai supărat cumva pe mine?"

"Nici vorbă, am fost însă destul de ocupat, lucrez acum la un articol."

"La fel de serios. Să treci într-o seară pe la mine să mai vorbim. Poate-ţi cînt şi ceva la pian."

La o săptămînă după asta am trecut pe la ea. Mă simţeam straniu să mă găsesc acum în apartamentul pe care îl privisem mereu din exterior. Parcă mă aflam pe scena unui teatru. Spaţiul era foarte aerisit şi pereţii erau acoperiţi de covoare persane ţesute de mînă. Avea nişte scaune africane şi o măsuţă foarte joasă pe care se găsea o tavă din cupru roşu cu inscripţii arabe, un futon acoperit de o cuvertură cu motive de vînătoare copiate după rocile din Tassili şi un pian negru pe care se găseau teancuri de partituri. Mi-a arătat un album de familie, mama ei fusese într-adevăr o femeie frumoasă. Toate rudele ei păreau foarte simpatice. La sfîrşitul albumului se găseau mai multe fotografii alb-negru cu ea, goală, pozînd în diferite ipostaze pe o canapea de piele. Avea un corp frumos proporţionat cu coapse lungi şi sîni cu un contur delicat. Părul lung şi cîrlionţat era ca al îmblînzitoarei de şerpi din tabloul Vameşului Rousseau. Nu-mi amintesc să-mi fi arătat nici o fotografie cu tatăl ei.

„Nudurile astea mi le-a făcut un fotograf profesionist care era îndrăgostit de mine."

"Mi s-ar fi părut suspect să nu fie îndrăgostit de tine...Să ştii că am fost foarte şocat în seara aia cînd am aflat că eşti lesbiană."

"Ce ţi se pare atît de ciudat? Femeile sunt aşa de atente şi delicate. Mi se pare foarte natural să fac dragoste cu o femeie.

Prima mea relaţie sexuală am avut-o cu o prietenă a mamei. Aveam paisprezece ani. Mama nu era acasă, Sophie s-a aşezat lîngă mine pe canapea mi-a spus că am părul cel mai frumos din lume şi apoi a început să mă mîngîie pe gît, pe sîni, apoi între coapse, lent, foarte lent. Nu ştiam ce se întîmplă cu mine, era prima oară cînd simţeam asta, sub mângâierile ei, mă deschideam ca o floare atinsă de rouă, era dureros de plăcut.

În facultate am avut un coleg, cu care făceam dragoste pe unde apucam, eram ca două animale tinere. Jean-Luc era un bun camarad, relaţia cu el am luat-o mai mult ca pe o joacă. Apoi a urmat Ludovic, cu care m-am căsătorit, Ludovic este un bărbat superb şi cred că multe femei m-ar fi invidiat. Avea bun gust, era designer de interioare. Are şi acum un magazin foarte şic în Place de Vosges. Ludo era nebun după mine. Mi-a făcut o nuntă extraordinară cu o rochie de mireasă Nina Ricci fabuloasă şi cîteva sute de invitaţi, doar buchetul miresei a costat cîteva mii de franci. Apoi, luna de miere în Hawaii, m-am simţit copleşită, toată familia lui din înalta burghezie pariziană, casa din Neuilly, instinctul de posesie al bărbatului, mă simţeam ca o păpuşă, ca un trofeu. Eram foarte tînără şi simţeam nevoia de spaţiu, de aer, vroiam să trăiesc. Nu vroiam să mă las cumpărată de cîrpe, restaurante scumpe şi voiaje la tropice.

Asta nu era dragoste, nu cred că mă iubea, între noi doi însă era foarte multă pasiune.

"E vreo diferenţă între dragoste şi pasiune?"

"Sigur că da, pasiunea este ca o boală a sufletului, pasiunea este sora bună a morţii, de aceea toate crimele, toate dramele, toată nebunia, tot circul. Pasiunea este o limitare, o îngustare, pasiunea este ca un tunel prin care înaintezi legat la ochi. Dragostea este altceva, cu totul altceva, dragostea este ca o cîmpie largă plină cu flori. Dragostea este ca cerul, ca oceanul, dragostea este nesfîrşită. Nici un bărbat nu mi-a putut da asta. Majoritatea bărbaţilor sunt posesivi, orgolioşi, pentru ei femeile sunt ca nişte obiecte. Eram foarte frustrată, căutam altceva, intuiam că există şi altceva.

L-am părăsit pe Ludo după trei luni. Apoi am întîlnit-o pe Suzanne. Între noi e o legătură magică. Mergeam în Martinica la fratele meu şi s-a aşezat lîngă mine în avion, a fost ca şi cum aş fost lovită de un fulger. Virginie îmi zâmbi ştrengăreşte. „Dragoste la prima atingere. Mă simt aşa de bine, totul a decurs extrem de firesc între noi. Suntem acum împreună de cinci ani, iar ea doreşte să ne căsătorim."

"Şi tu, eşti de acord?"

"Nu ştiu, după cum îţi spun, căsătoria cu Ludo a fost o experienţă traumatizantă şi apoi eu îmi doresc foarte mult să am un copil. Perioada cea mai fericită din viaţa mea a fost copilăria din Martinica. Am fost crescută de bunica din partea mamei. Casa bunicii este pe o colină în portul din Saint Pierre. Oraşul a fost aproape complet distrus pe 8 mai 1902 cînd a erupt vulcanul Pelee. Toţi locuitorii au murit atunci cu excepţia unui croitor care s-a ascuns într-un dulap şi a unui beţiv din zonă, Louis Cyparis, protejat de zidurile groase ale închisorii în care fusese închis cu o zi înainte pentru tulburarea liniştii publice. În 1923 autorităţile franceze au şters complet oraşul din cadastru. Acum e doar un cătun pricăjit cu vreo cinci mii de locuitori. Pentru un adult rămăşiţele caselor arse sau dărîmate sunt un spectacol foarte dezolant. Pentru noi copiii însă, era o continuă aventură. Ne jucam printre ruine cît era ziua de lungă fără să ne pese de nimic. Ador copiii. De fiecare dată cînd merg la sora mea în vizită sunt aşa de fericită. Copiii sunt un miracol. Îmi doresc foarte mult să am un copil, să-l strîng în braţe, să-i spun poveşti, să-i cînt la pian. Iubesc femeile, pentru mine corpul unei femei este cel mai frumos lucru de pe lume dar în acelaşi timp sunt şi eu femeie şi ca să mă simt împlinită trebuie să fac un copil. Cînd îmi imaginez senzaţia unui copil care să crească în mine, mă trec fiori şi simt o plăcere aproape orgasmică."

Atunci am sărutat-o. Buzele ei erau calde şi moi şi avea pielea catifelată ca a unui copil.

Am sărutat-o, am sărut-o mult, mult de tot, îmi plăcea atît de mult să o sărut, şi ei îi plăcea atît de mult să fie sărutată. Mă jucam cu limba ei pe care i-o sugeam îndelung ca pe o acadea, pe care i-o gustam fără să mă satur ca pe un fruct musculos şi parfumat. I-am sărutat ochii, sprîncenele, interiorul gingiilor şi colţurile buzelor, al bărbiei. Am gîdilat-o cu limba în ureche, am sărutat-o pe gît şi pe fiecare din vertebrele cervicale, i-am sărutat părul lung şi mătăsos cu miros de iasomie, mi-am îngropat faţa în el, ne-am sărutat acoperiţi de şuviţele ei negre ca de o clopot de umbră. O ţineam strîns de talie cu mîna dreaptă iar cu stînga îi mîngîiam sînii pe sub tricou. Părea complet răvăşită sub îmbrăţişările mele.

Mă implora să mă opresc, să nu mă opresc. Am continuat, pînă cînd, deodată, brusc, a început să plîngă înfundat, m-a împins la o parte şi mi-a spus încet: "Acum pleacă. Te rog, pleacă imediat."

La vreun sfert de oră după ce am ajuns acasă am auzit o maşină oprind în faţa imobilului. Era ora două noaptea. Virginie a ieşit în stradă. Am strigat-o. S-a urcat repede în taxi fără să mă privească.

După trei săptămîni mi-a telefonat şi mi-a spus că a decis să se mute împreună cu Suzanne. Nu a pomenit nimic de ceea ce se întîmplase între noi şi mi-a promis că ne vom revedea.

O vreme nu m-a mai căutat iar eu nu ştiam adresa sau numărul de telefon ale lui Suzanne. Apoi şase luni, am fost plecat cu serviciul la Lyon, şi mi-am subînchiriat studioul unui coleg. După aproape un an de la ultima noastră întîlnire am primit un email. Virginie  se scuza pentru lunga perioadă de tăcere, motivînd că mi-a rătăcit numărul de telefon şi că a obţinut adresa mea de email de pe situl institului. Încheia spunînd că are ceva foarte important să îmi spună.

Am sunat-o la numărul de celular pe care mi-l scrisese în email şi am întrebat-o despre ce este vorba. Părea foarte încurcată, mi-a spus că preferă să ne întîlnim. I-am propus să ne vedem duminica următoare. Mi-a spus că ştie ea o cafenea, Café Méduse, în arondismentul 16, în spate la Maison du Radio, pe lîngă casa memorială a lui Balzac.

Am trecut mai întîi pe la FNAC şi i-am cumpărat un disc. Viaţa mea luase între timp cu totul alte direcţii, aveam o nouă prietenă. Nu îi povestisem niciodată despre Virginie. N-aş fi ştiut prea bine ce să-i spun, de unde să încep. Sentimentele mele faţă de Viginie erau acum ca un zmeu luat de vînt care plutea fără direcţie.

Cînd am ajuns acolo cafeneaua era deja aglomerată. Virginie era aşezată la o masă lîngă geam. Nu era singură. Sticla de vin roşu de pe masă era aproape goală. Mi-a zîmbit. Suzanne avea acum părul tuns scurt şi asta îi accentua duritatea trăsăturilor. Cu vocea ei joasă, fără nici o introducere, Suzanne mi se adresă:

"Uite la ce ne-am gîndit. O să trec direct la subiect, eşti un tip inteligent. Virginie îşi doreşte foarte mult să aibă un copil şi nici mie nu-mi displace ideea.

După cum poate ţi-a spus, Virginie îl divinizează pe tatăl ei şi îşi doreşte enorm un copil care să-i semene. Ea vrea un băiat, eu aş vrea o fată, ştii cu tehnicile astea noi de inseminare in vitro poţi să-ţi alegi cu precizie aproape de sută la sută sexul copilului. Dorim ca tatăl să fie acelaşi pentru ca între noi să existe şi o legătură de sînge măcar prin copiii noştri.

I-am propus fratelui ei, Philippe, să ne doneze nişte spermă ca să facem copii. La început a ezitat, o iubeşte foarte mult pe Virginie, şi cred că pînă la urmă ar fi fost de acord.

Nevastă-sa care e o scorpie şi jumătate a făcut o scenă de isterie teribilă şi i-a interzis asta cu desăvîrşire. L-a ameninţat că divorţează, şi, Philippe, pentru a evita scandalul pînă la urmă ne-a refuzat.

Aşa că ne-am gîndit la tine.

Nu ştiu dacă Virginie ţi-a spus vreodată dar semeni foarte mult cu tatăl ei.

Eşti înalt, serios, nu dai semne de calviţie sau obezitate, dar ce ne-a determinat să-ţi propunem ţie asta, factorul cel mai important a fost asemănarea izbitoare dintre tine şi tatăl ei, singurul bărbat care contează cu adevărat din viaţa lui Virginie.”

Virginie nu scotea nici un cuvînt. Am comandat un pahar cu vin alb. Am luat o înghiţitură, vinul era rece şi paharul se aburise. Am privit-o drept în ochi şi i-am spus.

"Cum v-aţi gîndit să procedăm?"

"Păi, dacă eşti de acord, uite, ţi-am adus un termos şi o pompă cu vid. Îţi pui şi tu o casetă sau răsfoieşti o revistă porno, te rezolvi cu mîna şi ejaculezi în termos. După asta ca să aduni toată sperma de pe canal foloseşti pompa. Să ştii că presiunea e mică de tot şi nu o să te doară absolut deloc."

"Îmi trebuie o ţigară".

"De cînd fumezi, parcă nu fumai cînd ne-am cunoscut. Ştii bine că noi nu fumăm."

"Ce vrei, nimeni nu e perfect e un obicei prost, recunosc, uite, poate dacă ştiaţi că fumez nu mi-aţi fi făcut propunerea asta."

"Poate glumeşti..."

M-am ridicat şi am cerut fetei de la bar o ţigară.

"Nu vindem ţigări. Eu fumez gauloises blonde fără filtru, nu ştiu dacă sunteţi obişnuit, sunt destul de tari."

"Dacă nu te deranjează, dă-mi şi mie una."

Fata mi-a întins pachetul ei de gauloise să-mi iau o ţigară şi mi-a dat o brichetă bic albastră să mi-o aprind. Am tras adânc fumul în piept.

Mi-am amintit de o întîmplare din vacanţa de vară de după terminarea liceului cînd plecasem cu rucsacul în spate să vizitez Europa de Est. Într-o seară mă aflam în Praga într-un autobuz. În maşină nu erau decît cinci sau şase pasageri. Eram aşezat în spate. La un moment dat, în autobuz s-a urcat o fată într-un costum în carouri şi părul frumos pieptănat pe spate.

M-am uitat la ea, avea ochii albaştri umbriţi de gene negre şi lungi. M-a privit şi ea în ochi, cred că m-am înroşit puţin, mă gîndeam să o întreb dacă ştie limba franceză şi să o invit la o prăjitură sau la o plimbare pe malul Vltavei. Atunci ea a venit drept la mine şi mi-a spus ceva în cehă. I-am răspuns în franceză şi apoi în engleză că nu înţeleg ce spune. "Your tickets, please." Era controloare. M-am simţit aşa de ridicol atunci. Acum din nou, aceeaşi comedie patetică. Ea îmi cerea să îi donez spermă şi eu îi cumpărasem un disc cu muzică de Ravel ca un licean amorezat. Mă simţeam umilit, trădat, dezamăgit. Îmi venea să urlu şi aş fi răsturnat toată cafeneaua aia nenorocită cu susul în jos dar realizam că era perfect inutil.

Virginie şi Suzanne şuşoteau cu capetele apropiate fără să privească înspre mine.

Am fumat ţigara după care m-am aşezat din nou la masă. Am reluat discuţia străduindu-mă să par cît mai puţin afectat.

"Îmi pare rău, dar masturbatul mi se pare o prostie. Nu mai sunt un puber să-mi contemplu erecţia în faţa centerfoldurilor din playboy. Chiar dacă nu votez cu partidul ecologist cred în căile date de la mama natură. Ea ştie mai bine decît noi. Copiii ăştia făcuţi cu degetul sau cu seringa nu ies prea reuşiţi.

Cînd eram în şcoala primară, trebuie să fi avut vreo zece ani, o colegă de clasă a întrebat-o pe doamna învăţătoare dacă se pot face copii printr-un sărut. Foarte serioasă, învăţătoarea i-a răspuns atunci că uneori şi o privire e deajuns. Toată clasa a rîs dar, într-un sens, învăţătoarea noastră avea dreptate. Nu cred că un copil este doar suma dintre un ovul, un spermatozoid şi un uter. E nevoie de mai mult. E nevoie şi de dragoste.

Chestia asta cu pompa de spermă îmi face greaţă aşa că uite ce vă propun. De două ori pe lună, în perioada voastră fertilă, am să vin şi o să facem dragoste în trei. Şi mie îmi plac foarte mult copiii. Dacă v-aş dona spermă şi apoi copiii noştri ar afla cum au fost făcuţi cum i-am mai putea privi în ochi?”

"Şi dacă te plătim?"

"Cum adică să mă plătiţi?"

"Păi uite aşa, 6,000 de euro. Este exclus să avem sex cu tine. Asta înseamnă pentru tine dragostea? Sex? Ce diferenţă este între copiii făcuţi în pat şi cei făcuţi în eprubetă? Fără dragoste, sexul este doar o formă de lucru mecanic. Disipare de energie şi transpiraţie. Poate n-ai înţeles, dar Virginie şi cu mine chiar ne iubim."

"Suzanne, parcă vroiai să faci milionul şi apoi să te apuci de poezie. Ce faci, îţi rupi de la gură şase mii de euro şi amâni lansarea volumului de versuri cu o săptămînă ?"

"Hai, nu mai face pe nebunul, ştiu, ţi se pare prea puţin şi onoarea ta de mascul feroce sîngerează. Totul are un preţ. Te ascunzi după cuvinte frumoase. Uite, ultima ofertă. 10,000 de euro. Nici un bănuţ în plus."

Virginie care asistase la acest ultimele replici cu un aer jenat se ridică brusc şi ne spune:

"Mă scuzaţi, mă duc puţin pînă la toaletă."

Cînd se îndepărtă, Suzanne se aplecă spre mine şi începu să-mi vorbească mult mai repede decît obişnuia de obicei pe un ton răstit şi tăios:

"Idiotule, tu nu înţelegi, femeia asta ţine foarte mult la tine. Virginie te apreciază enorm, de pe tot pămîntul ăsta te-a ales tocmai pe tine să-i fi tată copilului ei. Şi acum, pe lîngă că te umplem de bani mai faci şi nazuri. Să-ţi mai spun ceva. Dacă ar fi după mine, mi-aş pune-o cu tine de cîte ori vrei. N-am simţit în viaţa mea nici cea mai mică plăcere cînd intră un bărbat în mine. Mie mi-ar fi perfect indiferent, sexul cu voi mă lasă complet rece, în plus, nu sexul este ceea ce contează pentru mine, aş jigni-o însă pe Virginie, este atîta curăţenie în ea, mă iubeşte enorm şi nu aş vrea să o fac să sufere."

Virginie revine la masă şi, fără să se aşeze, mi se adresează acum pentru prima oară privind pe deasupra mea:

"Sincer, Claude, îmi pare extrem de rău. M-am înşelat în privinţa ta. Te credeam altfel, credeam că îmi eşti prieten. Suzanne, haide să mergem, cît avem de plătit?"

"Nu aveţi nimic de plătit doar eu v-am invitat."

"OK. Cum spui tu. Atunci, pa."

Suzanne se ridică şi ea şi porneşte spre uşă fără să-şi ia la revedere.

"Virginie?"

Ea se întoarse pe jumătate fără să mă privească.

"Să ai grijă de tine, îmi promiţi?"

Ea ridică din umeri şi-mi spuse: "Eşti la fel ca toţi ceilalţi."

A fost ultima oară cînd am văzut-o.

De atunci au trecut mai mulţi ani. Noaptea trecută am visat-o din nou cîntîndu-mi la pian. Era primăvară şi ea era îmbrăcată într-o rochie roşie, vaporoasă. Avea părul strîns într-o coadă la spate şi îmi zîmbea fericită.

Azi dimineaţă, m-am trezit gîndindu-mă la ea. Am retrăit totul de parcă s-ar fi întîmplat ieri. Am sunat-o la celular dar numărul fusese deconectat. Mi-am adus aminte că îmi spusese odată că mama ei locuia lîngă Place d`Italie. Numele ei de familie nu era foarte comun, am aflat de pe minitel lista numerelor de telefon şi la a doua încercare mi-a răspuns o femeie cu un accent creol. M-am prezentat şi i-am spus că sunt un prieten mai vechi al lui Virginie. "Virginie nu e acasă. E cu copilul la grădina zoologică." "Cum, doamnă, Virginie are un copil?" "Da, nu ştiaţi, probabil că nu aţi mai văzut-o de mult. Claude împlineşte anul ăsta trei ani."Claude, aţi spus Claude?" "Da, Claude, ce coincidenţă aveţi acelaşi prenume." I-am mulţumit frumos şi i-am spus că am să revin. Dacă mă grăbesc, aş putea să îi mai găsesc acolo. Iarna grădina zoologică se închide la ora cinci.