|
MIRUNA VLADA
MON EMPEREUR
nu sunt plătit ca să iubesc viața... Napoleon
Ești în sfârșit la poarta orașului Ai nevoie de chei ca să pătrunzi Trebuie să cauți Omul potrivit te așteaptă în patru labe Intri și pârjolești orașul Ca pe o Moscovă trântită la pământ Asta după ce culegi fructele desfrânării Din palatele sale cu turnuri de aur Porunceai femeilor orașului Să te plângă ca pe un soldat mort Le dădeai doliul la o parte Ca să te scarpini pe buze Cu fecioriile lor Te-ai trezit din beție tot singur Străzile fecundau pietre goale Un avion tocmai ateriza pe umărul unei moscovite Îl visez pe Regele Soare Orașul sunt Eu Singurul tău bagaj e o poșetă de lac în care ai ascuns ultimul cartuș
Plecarea ta Poate singura armură ce nu poartă doliu Sugându-ți degetul mic O să mori de foame la Berezina Înghețul va face din tine Fesa mușcată până la sânge a unei femei
PASĂREA LIRĂ ( tramvaiu 34 )
e pur si muove
un miros subțire de alcool o șopârlă acră se degajă în jurul meu în tramvai ochi buhăiți nu mai clipesc văd neantul rujul s-a șters nu mai vreau caută ce caut
poate din sutienul meu iese o pasăre liră un miros îmbâcsit buhăiala vede inorogul sedat lehamitea cu degete bătrâne apucându-mă de gât strânsoarea maternă la pieptul sterp un ochi verde acoperit de pleura ta înțepenit în halucinații dragostea și masturbarea se bat pentru mine ura mă încercuiește
un bloc cu multe etaje un bloc părăsit interminabil eu deschid ferestrele eu învăț gesturile decente aerul e lichid aerul are acid beau până la capăt o șopârlă între sânii mei privește strada oamenii totul e mic strălucitor chirurgical mă dau cu spray paralizant de ce nu bei cu mine? urcă-te în mine aerul se freacă de ferestre dau cu vopsea roșie pieptul păros pensula înmuiată în alcool ieftin curăț
nu se vede nici cerul nici viermii sătui doar aurora hemoragie n-am niciodată timp să te termin trebuie mereu să tai versuri mereu scriu în plus în gol tramvaiul se hlizește mai merge cineva acasă?
soarele urcă dintr-o baltă albă de vomă violența ta de animal bătut e vulgară, zice unu încuie-te în casă du-te scoate cuiele golește biblioteca spală-te pe tălpi scoate-le mai întâi din parchet depilează-ți invidia de pe coapse
ochii înecați în lacrimi tremură ca niște piftii
alcoolul și urletul se bat pentru limba mea deasupra capului un copil nu are haine nu știe alfabetul face din dinții mei un acordeon în tramvai oamenii îmi strecoară monede în palmă
vreau să fiu trează în noaptea nunții urme de ruj schelălăie pe prag las creierul umed înfășurat în scutece pe noptieră da la spital primul lucru care ți se dă e o noptieră abia apoi pijamalele și rugina mă golesc de simțuri mă las posedată în frig de un analfabet nu facem decât urletul temători ca mersul pe valuri tălpile degerate se freacă nervos ura mă descurajează pulpele murdare ca o fereastră de cămin unde fetele singure își fac din uter un jurnal răzbunător ele desenează inimioare pe pereți cu sângele prefăcut în durerile facerii uite urletele facerii vin dintr-un ciob de oglindă spre toracele meu bombat
un miros patetic de alcool scrie poeme pubertale acoperiș solid al renunțării
spui / nu spui sunt gemeni
PLEURA poem de dragoste
eram ozonul plămânilor lui slăbiți (Regina Maria Povestea vieții mele)
răsuflarea mea decojită tandru de pe trahee fără coloană vertebrală fără culoarea trăirilor ți se scurge lent pe grumaz înghiți
o iubire amnezică ne oprește unghiile să mai crească ne face venele să palpite bezmetic
pleurele tale plesnesc iartă-mă dragostea mea a pornit din șolduri era pentru plămânii tăi ca o piatră ia-mi și cealaltă piatră inventeză focul neolitic acoperă-l cu pleurele tale albe pune-mi-l în pântece ca pe un prunc jupuit
respirația ta are șolduri puternice de femeie. mă naște. Ea naște o singură dată în viață. naște un singur bărbat. o moarte comună
pleura mea o pleoapă a morții picură sunt sudoarea sufocarea mă dezbrac de fierbințeli ca o mireasă lasă-mă să-ți scald plămânii în Iordan trebuie să supraviețuiești trebuie să ne iubim crucea lasă pleura să ne cicatrizeze lasă iubirea să ne vindece de cerșetorie
într-o lume în care gardurile sunt mai mari decât casele carnea e mai multă decât inima mea inima toarnă zahăr în artere ei văd nisip simt cum poemul îmi umflă plămânii te sufoci în palma mea dreaptă
ieși din mine du-te la geam aruncă-te întoarce-te știu că ai cu ce să te întorci vei găsi doar respirația cu pete de femeie ca și cum trupul mi-ar fi rămas în dinți ca și cum plămânii ar fi casa iubirii și gardurile am fi tot noi termină portocaliu și tăios visul șocul cardiac între palmele mele blestemate
sub pleura ta aerul scârțâie ca ușa unui orfelinat suntem noi și copiii iertarea mamele pe care și le închipuie cu sânii ca niște cuiburi de rândunici
donează-ți acum plămânii bisericii din cartier
LYCRA
lângă pat ciorapii negrii de lycra aruncați păstrând încă intactă forma perfidă a degetelor călcâiul rotund și puternic feminitatea însăși se mulează pe pulpe ciorapii aceștia ascund poate o crimă un spasm al firului transparent ce leagă inima lui de gambele mele
noaptea înghesuită în ciorapii ei lycra ceasul ticăie noaptea înghesuită în cearcăne întinzându-se pe tot obrazul ciorapii de culoarea pielii ca un morman de hormoni aburinzi ce păstrează încă ucigător de intactă forma degetelor și a călcâiului ciorapii negrii sunt cearcănele dimineții așezați lângă pat cu lăcomie
ea, femeia stomacului, foamea
nu pot uita băltocile caruselul lumea e mică și verde ne ținem de mână strâns cei din jurul nostru se dezbracă încet își scot gurile își taie săruturile fac pentru prima oară baie cu apă caldă cineva mă stoarce hohotind
urletul licheafiat face noduri sunetele se agață ca niște scame de haine de piele ne ținem de mână strâns ne ocolim nori de vată cu spirt umplu cerul privirea ta mecanică mă taie felii lângă pat ciorapii colcăie înghit o felie de sărut înghit ciorapii
nu se termină când vrem să se termine se termină când ne naștem femeile nu aud aceste cuvinte ele nu simt putoarea nerușinată a ciorapilor lycra violența stă în mine ca un copil vânăt își pierde mințile și te sugrumă
halucinantă forma pulpelor din ciorapii negrii de lycra un cuib al tenebrelor al uitării și buzunarul găurit de la piept o bubă imensă ce sapă și dezmembrează ciorchini de păcate sunt agrafele din pletele ei aurii ( poemul total dincolo de acuratețea limbajului rămâne blocat în laringe )
pielea neagră de lycra de care tu te lepezi căscând gura în hohote lângă patul celor ce-ți dau de mâncare îmi sprijin vocea de rana trecutului ușor cauterizată mă amuz nu pot uita scârba cu care ai plâns în pântecele meu nu se usucă
nu scriu despre morți ci despre dorința care supurează pe-un picior castitatea cu un ochi scos pe altul ispita neagră de lycra chicotind
RIMĂM ÎN ABSENȚE
de-abia mai pot se așterne ca un microb mă subjugă absența mea e indiscretă ora două noaptea tata urlă că e inadmisibil ca o fată la ora asta să
îndur absența mea nu e muza nimănui absența mea se aseamănă cu o mulțime de capete chele absența lui din așternuri ca urma unui toc într-un asfalt înfierbântat tata mă alintă cu obrăznicie
stăpânirea de sine e ceva abstract
el se trezea nădușit la ora două noaptea dar eu știam cu două vieți înainte nimic interzis doar apropierea
te stimulez respir sacadat un aer acid al altora un aer dezrădăcinat plâng sub un bec castrat de lumină la ora două noaptea când fetele n-au voie să
în văgăuna ta absența mea poartă
o rochie murdară de mireasă
|