|
LUCIAN PARFENE
Amintiri dintr-un bordel bizantin
Absurdul a născut între sînii ei, am dat să deschid ochiul negru, păsări nemaivăzute duceau în cioc bucăți dintr-un suflet casant.
Cu aceeași tristețe îți spun: craniul îmi este cel mai palpabil lucru.
Aveam să o cuprind în apocrifă, pe limba aspră a vacilor din Ierihon.
Iată semnul acestor clipe din piele.
La capătul sterp de duminică există o femeie cu o inimă uriașă,
peste ea ninge rusește ori de cîte ori cerurile se deschid altundeva.
Noaptea cu treizeci de capete și-a lăsat brațul de sepie în mijlocul acestor cuvinte,
adulter în speranță.
S-a mai întors un înger peste șira spinării, înfulecă măduvă, șuvițe repezi de plasmă.
Cu aceeași tristețe îți spun: catedrale de frunze mi-au rămas neatinse, buzele ei peste buzele mele, cearcăne zile fără de trup și bizanț.
În piața ghimpată a orașului copilul cu sînge de atlant expectora uter după uter.
Vroiam să îndur ortodox moartea acestui sfîrșit de mileniu.
Cu un pas în amonte de Dumnezeu mă strămutasem într-o dimineață clonată.
Eu am luat bani pe stele, nimeni nu m-a văzut al nevrozei sclav, imitam în absență umbra unui bordel.
delirum tremens, delirum șerpuitor, o colonie de sărutări de moarte, de multă moarte și morți și nebunia de atunci și mîinile și picioarele mîinilor
neiertător, gastric, precis.
În pîntec pruncul visează împăcarea cu sine.
Pentru fiecare din noi clopotul sunase mai frumos peste putință de moarte, ne trăgeam pleoapele în jos, ne adunam timpanele într-unul mai mare să putem auzi cum ne strigă pe nume.
Vin, mamă, ca un bot umed și herghelii de mine strivesc în copite descîntecul.
Am să-ți aduc saci cu amiezi și absență și cinci milioane de rune.
Te-am căutat prin oglinzi rotitoare
alături de clovnii falsei cruciade de Iisuși fără față veniți dureros din burtă cu aceeași cruce pe umăr, cu același trup prelung.
Cu aceeași tristețe îți spun: dă-mi un leac de strune, potrivește-mă la suptul degetelor tale, ascunde-mă în pîntec și lasă-mă să plîng acolo, ori de cîte ori mă torn în formele tale zeul mă pedepsește.
Peste flori proaste de toamnă respiră bătrîne vrăjitoare,
stă scris între piele și solzi: am să urlu precum cimitirul deasupra viselor tale.
Atunci se vor ivi zorile să mă privească, dezmembram păpuși cu dinții și le coseam buzele cu sîrmă.
În arcanele acestei triade timpul cohortă își numără morții,
voi trece prin palme cerul căzut dinadins,
mi-e frică de erezii, mi-e frică de ziua cînd numele tău nu va mai fi rostit.
Prin ochiul irod rămîi ființa care a plîns
Tu poți să vii, poți să mă atingi Din resemnarea ta au crescut făpturi fără sînge și morții pot dansa, în nesfîrșite vitralii
Aici ne desparte amintirea unui bordel bizantin, rămașagul dintre o prostituată și un cîine.
În partea aceasta de lume se poate îmbătrîni pînă dincolo de moarte.
Femeia deja vue
1. Întotdeauna voi crede că acest anotimp este al cărnii, al algelor roșii, și al neatingerii.
Zile, solzi ai halucinației împrăștiați pe covor cuvinte fără vocale la care nu pot ajunge decît printr-un urlet
mi se pare într-atît zgomot, într-atîta chemare, încît am să-i construiesc un templu care să le conteste pe celelalte.
2. Pe ea am vazut-o altfel decît pe celelalte răsărituri
de vină nu îi este trupul, nici mirosul cald de vizuină, ori gesturile nedefinite
mai înainte de a fi trezit ochiul își pierde prada.
3. În trupul aceluiași vis, i-am simțit sînii ca doi șobolani care mi-au ros întristarea,
tăcută stătea în pulberea morții își ascundea sexul ca pe o posibilă armă
Ea trebuie să fi fost odată în visul meu, o altă Auroră cu degete trandafirii.
4. Împing ochiul înapoi în orbită, arunc roțile de la heruvim, în seara aceasta am să mă plimb cu miriapodul între tanagra mea preferată și zeul cu nume de șobolan,
în seara aceasta am să zidesc în interior singurătatea, urletul, amărăciunea,
apoi vom face dragoste și ne vom spune pe numele morții.
5. Intru în sexul tău ca într-un mormînt jilav anateme, anomalii, antiființe,
îmi caut figurina, îmi caut solitudinea
urc sonor, dincolo de mijlocul tău, dincolo de nodul, din care îți pornesc aripile
nu pot avea sentimentul că am învins
în carcasa mortului e înfiorător de albastru.
6. Călăresc o reptilă de rouă neagră, siderală, pe aceea care are nările cît doi cîini care ucid întruchipările nechibzuinței.
Urc visul tiptil pe un cal, călătoresc printr-o fantă de mărimea unei clipiri, trupurile mele pierdute îmi amintesc despre femeia deja vue despre prima oglindă a morții
7. Te vreau drog gîndului nările să nu mai simtă, urechile să nu mai audă, cum oasele trosnesc haotic în oase,
cum devii grotescă și seducătoare în întuneric,
îți amintești cum ne creșteam unul într-altul moartea
tîrfa cu unghii de lemn ne trăgea după ea mergeam în tăcere ca niște cîini apocrifi.
8. Deja vue, deja vue, deja vue, degetele ei ca niște trasoare negre de ziuă mă caută prin trupul morții,
prin orbitele goale mă plimbă femeia deja vue
zornăie oasele de întuneric neputincioasa, neînțeleasa
ispitindu-mă cu visul unei alte lumi.
Deja vue, deja vue, deja vue, Pe acest maidan cu genunchii la gură am fost aruncat imaginează-mă umblet.
Dorința miresei de a naște o mie de biblii
1. Trenul pornise cu burta în sus, sfinții erau indignați cînd roțile învîrteau cerul în căutare de sine
pe o linie moartă,
mîncam dintr-o pungă de plastic stele, ploua mijlociu cînd mecanicul anunță stația următoare într-o cochilie de melc,
cineva crease fabrica de pisat sticlă în colțul buzelor mele să nu mai pot sparge oglinzi în templu, odinioară purtam în trup un sac de cuie și o scară din ziare, așteptam să picure clor în noapte;
afară ploua cu ochiuri de lanț,
mai neștiut decît muștele din chihlimbar mă vroia femeia cu miros de mosc, pămînt și sare, rană pe spatele morții eram, stradă din lemn de coșciug.
Trebuia să răzbun dorința miresei de a naște o mie de biblii.
2. În pîntecul dricului glasul nebunului-tîrfă mi-a răsunat năuc, moartea orbise și alerga aievea jumătate iepure, jumătate femeie, pînă atunci nimeni nu murise de neant,
atît de neștiutoare erai,
în dimineața aceea cioclii nu depuseseră jurămîntul, capacul cerului deschis pentru amîndoi.
Se tatuase cu violet între sînge și ceasul meu de buzunar, mă iubise accelerat și ateu în locul unde popii travestiți în ciclopi filosofau despre vinerea mare,
Dar trenul mă rotea mai departe.
3. Am aruncat moneda cerșetorului mort din scorbura inimii țîșnească setea degetului meu, eșarfă plictisită dincolo de căruța cu prunci, dincolo de ochii nebunului-tîrfă dincolo de mine.
Lăsați-mă să lovesc moartea în smalțul răstignirii, dați-mi o mie de frați să îngroape, să dezgroape secunde,
lăsați-mă să lovesc moartea, am să lovesc bine, găsiți-mi șapte zei, șapte cuie bătrîne călite în sînge, uleiul de sfîntul Maslu și nimeni nu va ști unde îmi adoarme teama,
lăsați-mă să lovesc moartea înainte să-mi nască ochii cimitire de elefanți,
pe o cruce de fier omul se întoarce împreună
lăsați-mă să lovesc moartea, nimeni nu va ști.
4. Caii se mutilaseră trădător și cubist, ne călcaseră în copite ori de cîte ori ne iubeam în ungherul pestriț și sărac, caii nopților urîte pe care i-am hrănit cu tămîie și tutun au ieșit în lume violeți și turbați în chip de copil,
unde îmi sunt dălțile de cioplit patima: în șerpii care se împerechează în amforele dimineții
în locul de trecere prin oase; să-mi bată aripile păsării kiwi clopotul împăcării,
unde moțăie sfinții!? unde plînge nebunul-tîrfă!?
În pintenul acestui cocoș e o liniște de mănăstire lehuză, nu se aud claxoane, clopote, voci, nu latră cîinii, nimeni nu crește în tancuri, doar un iepure își ascute dinții visîndu-se mamut.
Ei nu puteam să-i spun decît lucruri banale, tînjeam să prind calul alb, întruchiparea nervoasă a îngerilor.
5. Priveam numărul de striptease al furnicii carnivore pe retina triunghiului de vis-a-vis, cînd ai ieșit icoană nebună și iubitoare de dumnezei în pas de fiară flămîndă de inimă rea,
tutun și iudă peste tîmplele amorului deocheate.
Te-am cunoscut în dimineața vacilor nebune, erai linie de tramvai între două party, te-ai trezit în mușcătura mincinoasă de șarpe, ai deschis ochii, pleoapele ca o tăiere împrejur,
ai deschis ceilalți ochi, Caron așteaptă în căușul din semn, neînțelesul stă la dreapta pervers, mutilat în amînare pe orizontală.
Atunci te-am băut așa cum curgeai, în dimineața aceea fierbinte, miroseai a crin și a zgomot de prunc, însă trenul mă rotea mai departe.
6. Corbii își aplecară ochii fecundînd singurătate vine un iz de piatră și de flori, desfă-mi aripile să gem după zbatere și hămesit rupeam din echinocțiu o rugăciune inversă.
Moartea în cămașă de forță, moartea pe zidul mănăstirii, amintindu-mi de tine ca de un ulcer cu buze.
Puteam să mă vînd întîmplării cu pantoful tău roșu atîrnat la gît, să-mi țes pînza de sac fericit în căldura izvorîtă prematur
lumina te vrea o podoabă, abdomen la reflux, aveam nevoie de greșeala ta înainte de a mă naște.
7. Îmi crescuse în palmă zidul, sărutam ritualic fiecare piatră care năștea în boabe de strugure, cu fiecare lovitură căutam să sparg inerția golului din perete,
venise vremea să fiu liber, o tornadă în nesupunere, liber și barbar travestit în sînge de abanos.
Cohorte de ciumați purtam în gaura din talpă, cînd slugile morții deschiseră poarta în miez de pîine la marginea mîinii în minus.
Timpul foșnea în pielea mea gestant, cărămizile se lipiseră între ele, inima cealaltă pulsa în temelia zidului.
Trebuia să răzbun dorința miresei de a naște o mie de biblii,
8. Găsisem ghiocul înainte să adorm în coaja templului înainte să privesc nașterea șarpelui printr-o altă pereche de ochi,
însă trenul mă rotea mai departe.
Iepurele se pitise între cutele frunții ghilotina tăiase în roșu cardinal muntele de cîrpă și nimeni nu știuse de ce călăul fugise în laguna de cuie,
din toată mahalaua rămăsese doar arcul de triumf, dictatorii muriseră împușcați cu suflete oarbe, venise vremea cautătorilor de fosile,
marele gol, setea nebunului-tîrfă, ultima poftă înainte de ștreang.
9. Șarpele ascunde în burtă un sobor de preoți somnambuli.
Ploua despicat peste virilitatea morții, ploua cu icnete și nectar, vacile zeului Apis mutate în pragul fabricii de pisat sticlă grase și blonde așa cum fusese și ea odinioară,
iubita pe care o țineam în ochiuri false pe a mea Laponie de vis, un clinchet decedat,
o femeie ca un foarfece între două vecernii, un Freud cu urechi galbene.
Absența ta.
Din clepsidra marelui rătăcit răzbate o esență de flaut, în zilele facerii nimeni nu va ști de nimeni, nebunul-tîrfă sădea catedrale în pîntecul morții, în marea de lapte o mie de capete caste.
Căutam pe cel nemișcat de dincolo de nimeni.
În această scrisoare literele trebuie să rămînă virgine. Dumnezeule! Cirezi de lumină desfătînd viii și morții miliarde de îngeri plebei, Dumnezeule, am să nasc eu în locul ei o mie de biblii.
|