|
FLORIN OANCEA
Îndoieli asupra naturii zăpezii La parastas Vita Poemul Mărin Un petec auriu în tristețea lăptoasă a zăpezii Rușinea Tu primăvară! Scorpioane! Scrâșnirea dinților S! Drumul oțetului Globuri trandafirii pentru iscodit viitorul Amurgul cu fulgi aurii
Îndoieli asupra naturii zăpezii
Aceste pârâiașe pe obraji au numele răzvrătiților. Au chipurile lor. În lâncedele clipe în lâncezii ani asemenea sunt vestiții caligrafi ai ororii. Ninge cu sare. Cu rănile noastre tâmplarii își vând binișor scândurelele: foșgăim, urlăm fioroși, ne frecăm unii de alții ne facem poze cu steagul tras pe cap și tărăboi de pe tancuri. Facem exercițiile iernii puchinoase: Ieșim cu pumnii goi fără mănuși, fără ciorapi de lână, în pantofi, Ieșim cu haine subțiri, cu pneumonii, cu preinfarctul împăturit în electrocardiogramă ieșim fără fulare tulburați și pentru că trebuiau să-i zicem într-un fel ieșirii ăsteia i-am spus tărășenie.
Dar despre zăpadă vom mai vorbi.
Uneori vâscoasă în vise-mi apare imaginea viitorului: Viermii neurastenizați găurindu-mi sicriul și-acolo deasupra mormântului în clisă roz printre urmele de bocanci puii lor trandafirii vor duhni vinul parastasului vărsat peste garoafele buhăite și vor amorți în tufe de roze. Numai viața se dă huța scârțâind inelele capacului de beton.
o vită nădușită, ghemuită în ea însăși Povara o ducem în inimă. Ne naștem gata plânși. Ne-au copt mamele în pântecul lor în borhot de lacrimi amare. Himenul zimțat al mamelor ne umplu de sânge. Ne naștem sângerii și zgâriați, cu umerii oblici și oasele moi. Ne naștem urlând de usturime, ne naștem lupește. Steaua Polară e spartă-n argintul coasei bătute iasară. Țiiiiiiiu !!!!! Țiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiu !!!!!!!!! Țiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiu !!!!!!!!!!! Nu-i clopot ci țiuitură de coasă. Țiuitură de coasă. Batem coasa! Boierie și vai! Sora fierului de plug ne cântă de legănel Ne-alintă de somnel Bisericuță de oțel Țiiiiiiiu !!!!! Țiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiu !!!!!!!!! Țiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiu !!!!!!!!!!!
Noi suntem aici laolaltă cu melcul Nautilus și caii de mare din calcar. Privim cerul și găinile modificate genetic. Horcăim asfixiați de roze. Au început să ne crească spinii, ne mijesc tuleie țepoase. În creiere petalele se coc între gânduri. În urechi nu timpane vibrează ci petale de roze. Vorbim dialectul roșu al unei
limbi trandafirii, spumegăm parfumat ca trăznim cu putere până când neuronii vor începe propriul lor război de independență. Abia atunci vom râni în gurile noastre Abia atunci vom mânca, în sfârșit, rahat.
Un petec auriu în tristețea lăptoasă a zăpezii
Amiezele sunt livide fiindcă ele răsfrâng paloarea obrajilor noștri. Ar părea că jucăm un joc ruginiu. Ne-a ajuns din urmă ignatul obrajilor noștri. Ar părea că noi facem teatru și folosim o recuzită bezmetică: Domnul Kalașnikov își asmute cățelele din miradoare, șenilele mușcă din macadam. Râde pân la lacrimi cățelușa! Râde pân la lacrimi cățelușa! În roluri memorabile murim de cea mai moarte dintre morți cu oasele frânte care ne deșiră puloverul cu plămânii care ne ies prin ochiurile tricotajului cu ficatul săltând, cu trăznete roșietice Doamne! gată drobul ăsta din măruntaie de om! Lasă-ne să-l coacem sub pământ, să-l ascundem sub noroiul roz al iernii.
De Ignatul Roșu am rămas în câte-un loc auriu minunat. Aici nu doarme un slut. Aici nu se tânguie bocitoare
Râde pân la lacrimi cățelușa! Râde pân la lacrimi cățelușa! . E o nenumărare de bolți aurii.
Avem o platoșă de bube uscate, alburii și solzoase. Ne ustură soarele. În artere ne curge un metal încins. O zgură oxidată ne curge din gură printre dinții cocliți de câtă așteptare Prăjim răbdări în saramura zilei cenușie. Lingem sare grunjoasă anevoie muții cu limbă de diamant: "Om pune gheara pe-o zi minunată, să-i pilim dinții șerpelui să-i aprindem solzii să-i împușcăm vulpile Grămăticilor să le umplem gurile cu borhot și păduchi." Lingem sare grunjoasă anevoie muții cu limbă de diamant: Prăjim răbdări în saramura zilei cenușie. O zgură oxidată ne curge din gură printre dinții cocliți de câtă așteptare În artere ne curge un metal încins Ne ustură soarele. Avem o platoșă de bube uscate, alburii și solzoase.
Ne-au dat cu bastoanele peste mutre. Rânjeau dinții noștri de sub buze ca piesele de domino în marmeladă. Ne-am scuipat câțiva dinți. Flegme roz se-adânceau în zăpadă. Brusc m-a apucat o poftă de fragi și-un dor năprasnic de primăvară.
I
Anii trecuți, ani morți, anii prudenței și chibzuielii-ndelungi. Bubele lor aflate în solda Sciziparității au crăpat și din iubire în guri ne cresc plante ghimpoase cu ghimpii mărunți ca dinții de șoarece.
Jurisprudența e un balans de cântare cu mercur.
O duminică de șmirghel zgârie ziua de luni. Luni cu cântece sforăitoare horcăim. Marți sunt trei ceasuri rele. Miercuri e zi de post: se fane planton la nodurile funiilor pregătite. Joi e un geam afumat de-ntrebări. Vineri un nor de vată de sticlă și griji. Sâmbăta privim lumea prin gura unei pietre de polizor.
Iisus e pe cruce. E acolo mereu și-n fiece zi îi mai batem un cui și-I punem ghimpi proaspeți
II
Azi e o mlaștină vâscoasă cu ciori și muște albastre. Psihanaliza, limbajul și miturile; fumăm țigări fine și bem bere germană. Paștem iarba dracului și-I spumă de migdale amare și sârmă ghimpată la bergata zilei. Agenții corozivi desperărilor noastre în spatele societății capitaliste multilateral democrate. La subsuoară ducem transpirația zilei și-un miros de săpun de rufe. Alții duc revolver șoi un dampf de Rexona. Figuranții ororii ne cântă din bâtă. Serviciile secrete ne cântă din puști cu lunetă. Parlamentul ne cântă din legi. Concert pentru liniștea noastră ne alintă șerpi cu clopoței.
O haită de cuvinte devoră celulele cerebrale. Schemele secretează pungi cu puroi roșu. Pe coridoarele Codului Penal trape secrete foșnesc.
E târziu. Nu mai avem gaură-n steag.
Ni s-a-ncurcat adevărul în limbile papagalilor , ne visăm morții înfrigurați și cu rănile descheiate. Le-am fotografiat. Le-am tipărit pe bandaje. Ne umplem muzeele. Prin revolta noastră ciuruită trece ploaia și fluieră vântul, o boare de migdale amare-I la gâtul zilei cu degetele zdrobite. Televizoare fardate în care sublime zâmbește deruta la prudențele noastre ireparabile. O mie de taine ni se topesc pe limbă, am ajuns să visăm pernițele fericirii între două povești târâte-n promisiuni de zahăr pudră: conferințe de presă, zgomote ritualuri, taclale.
III
Limbi viermănoase ne-au uscat vorbele. Halucinați privim stelele în care o dâră de sânge ne-ncape. Vai de făgăduințe, de urechile noastre, de gurile lor care ne injectează toxicitatea noului țel: Raiul Aievea.
Ironia vânătă-I îngrășământul nădejdii noastre și încă-s nori roșii, nori de sânge-nchegat în oglinzile aburite ale blestemului.
Molii grase pe limbile lor tumefiate. Molii verzi, molii roșii încurcate în limbile lor despicate S-au trezit profeții mincinoși urlând despre o zi de mâine fără plămâni putrezi și despre o țară de lapte și miere. În cuvintele lor ca niste ouă de broască lucesc menghine, fecioare de fier, medalii și dacă razi cocleala descoperi pesmeții unei armate de ocupație. Molii grase pe limbile lor tumefiate.
IV
Vom rămâne într-o țară senină. O vrajă-i de nedezlegat în chibzuielile și vedeniile dintre noi. Mugetul zilei ne-mpietrește între alte și alte izbeliști. Numai gheață. Și țintuiți de o iarnă de marmură știm bine: numai gheață. Străfundul inimii în piepții moi ai clipei se sufocă. Îngânăm un canticel de-mbunat Iarba Fiarelor și unul lângă altul, unul lângă altul, înghesuiți și orbiți petrecem și trecem cu inima umflată și plexul zdrobit. Tocmeala pe gurile noastre ne-am făcut-o noi, măștile noastre-s zidite în gloata gureșă a noroadelor măști năclăite cu buzele roase de desnădejde unde ursita tăcerilor de demult cu rădăcini de fier înroșit nu-ngaimă nici un alean. Aflați ca umbre în zimții orașelor tragedienii tragedienii unor spectacole de praf si rumeguș. În nopțile otrăvii cu vorbe cădem în țărână, cu glod uscat în liniile frunții încărunțim. Pretutindeni aceiași maeștri în Arta Frontispiciilor și-n Purpură ne cern cenuși, ne toarnă vocile în forme ne înmatriculează, ne piaptănă gândul S-au năruit tranșeele pe noi. Zâmbetul lor mucegăit de atât exercițiu pătează morminte. O brumă neagră le curge din gură, un adevăr cu dinți de lapte
V
Așteptăm! boală grea-i orice așteptare-ndelungă. Țărâna are gustul amar al răbdării, î n d e p ă r t a t - î n d e p ă r t a t oasele morților cântă un cântec de miazănoapte, un bocet de blestem Oasele împietrite ale ororii ne zdrobesc degetele, ne mută fălcile maimuțele strigărilor la cer ne dănțuie pe limbă: Norocoasă-i lelea răbdărilor are cine s-o ție să-i perie gingiile, să-I îngrașe microbii să-i bea scursura sălcie
VI
Dorm cartierele de beton, - ciorile pe antenele Televiziunii, în țărână tipetele noastre se coc, blestemele urlă. Binele , Adevărul, Dreptatea dorm în miezul de plumb al gloanțelor, în încărcătoarele și pulanele Detașamentelor de Ordine Interioară. Dorm teroriștii, minerii, ilegaliștii, remușcările, crucile
Crucile lor înghețate și umede împrăștie un miros de mușchi și tămâie. Furnici roșii pe crucile lor. Paianjeni. Pe răboj: mii de zile de noapte.
Somn! Prețul tăcerii? greul pământului urcând în limbile norodului ăstuia de visători. Adevărului i-au căzut dinții din gură, fii și fiicele noastre nu vor mai veni la nici o cină.
E un foșnet de iarbă înaltă tăcerea.
Mereu va lovi cu pintenii-n porți strigând nouă Cavalerii care aduc Focul.
Blestemele se înfrățesc cu viermii, crivățul coace flori de gheață și prin ferestrele noastre-nflorite o iarnă cu sicrie argintii o iarnă cu gust de fiere. De-aceea deschidem ușile larg și plângem în prag stăm de veghe și vânturăm zăpada.
Urletul de oțel inoxidabil al mitralierelor e-amuțit. Limpede. Limpede. I-a strâns pe toți moartea și iarna crește mare pe frunțile lor. Numai cimitirele, Doamne, au ziduri de sare, sfinte sfinte ziduri de sare.
Noaptea ne bat în porți, ne bat în geamuri și primim oaspete iarna cu gust de fiere. Vai blândețea neamului ăstuia!
În zorii aceia o gură străină răcnea-n iarnă și noi număram morții. Iarnă de platină și nichel, de crom și argint, iarnă de-aramă cu miezuri de plumb atât de meșteșugit încropită.
Sub liniile frunții cântecele lor împușcate tăcerile lor umplute cu vorbele altora sângerează și ard.
Artele îngerești îngheață.
Ca plumbul topit viețile noastre iau forma vieților lor. Ca plumbul topit viețile noastre li-s turnate în trupuri. Cuvintele noastre au forma gurilor lor. Morții noștri au ochii pururi deschiși. Privirile lor îngălbenesc în fotografii.
Mamelor tinere cu părul alb cine le mai spune o vorbă?
De-atâtea lacrimi crucile lor înmuguresc și înfloresc, dar noi ieșeam din cimitire cu mâinile albe de sare, cu viscoliți obraji argintii.
Lumânările nu mai pâlpâie pe caldarâm. Nici un nor închis. Ei veghează, noi priveghem. De-aceea deschidem ușile larg și primim oaspete iarna. În răcoarea cumplită a iernii mulți plângem și-ntre zăpezi aducem căntări ne să ne scrie Domnul Dumnezeu un cuvânt de lumină.
Și mai știm : ei au tras scările și sunt nemuritori.
Ei vor fi pururi în clipa aceasta.
Așa am stat în ziua aceasta pâcloasă: ascult ând fierăstraie. Ziua asta parcă o simt scârțâind printre dinți. Pașii mărunți și puțin sidefii în urmă-ți rămân pe zăpezi violete-n amurg. Când rătăcim încolo și încoace, prieteni!, anii buni i-așteptăm. Penumbra îngăduie multe. Vom încerca întru glasul rugăciunii dar limbile ni se izbesc de dinți, cu sâsâieli ca viperele ne-mproșcăm tot căutându-ne cuvintele. Sâsâim cu limbile însângerate, cu dâre de sănge înnodându-ni-se-n bărbi amestecând vorbele tremurate înfrigurați. E poate ultimul tic nervos al ororii. Dar drumul înzăpezit are nenumărate cicatrici și coronițe de liliac alb. Târziile nopții ne foșnesc pe la glezne. Rătăcindu-ne-n ziua pâcloasă anii buni i-așteptăm.
Surâzând, anii buni ne-așteaptă și ei pe noi. Surâzând.
Globuri trandafirii pentru iscodit viitorul
Râncezim. Râncezim cu gurile pline de câlți. Primăvara e încrustată cu bentiță de doliu, ca furnicile roșii umblăm pe spatele ei. vremea picură înlăuntrul ei răcoros. Cățelăria e asmuțită împotrivă-ne și sfîrtecați am fost de fiori. Din pereți se decupează îngeri galbeni iar din străfundul inimii pe tărgi zimțate pleacă spre cer furiile. Ca o babă înfrigurată, legată la gură, zgribulită, umblă frica dând binețe odihnei noastre somnambule. Unii ne tânguim cu țipete de șobolani, alții ne-am recunoscut în umbrele liliecilor țipători, în pisoare, în scuipători. Lanuri de gâturi de struți cu capetele îngropate. Treierașii ascut lamele combinelor, frații împlântă cuțite-n părinți, surorile toarnă otravă în vin, mamele alăptează pruncii care le vor sugruma. În obiele ne ținem învelite cu grijă, copitele, să nu tropotim. Dinții sunt numai ascuțime. Vă scriu așadar despre frică, vă scriu din Țara Struților Spâni, vă scriu din Archaeopterix de acolo de unde-n tuberculi păroși dorm ghemuiți avortonii sufletelor noastre. În cuiburile subpământene altă alchimie șuierătoare se umflă: gângavi, limbuți, amorțiți bâiguim. Din fungii de mătrăgună de pe cefele noastre cresc ciuperci roșii în crăpăturile palmelor. O colonie penitenciară? O leprozerie? Nimic de făcut. Nimic. Un cal răpciugos trage un dric roșu cu suflețele... Nimic de făcut. Nimic.
Cățelele ne mușcă grumajii. Oțetul pe limbă ne-aprinde măruntaiele. Urechile sunt pentru a scobi lopățele pentru-nțelesuri.
Oțetul e acum în claviculă și în umeri. E rotund și îmi linge subsuoara usturimea-mi urzică tâmplele.
Acum stau cu ochii țintă la inimă. Acolo sunt unul peste altul grijiți morții mei dragi. Acolo e Mausoleul. N-ar avea decât să se prăbușească acest turn de morți înfierbântați în oțet. Ar luneca din vena cavă superioară în vena cavă inferioară, ar sălta sternocleidomastoidianul, ar sălta mușchii mei ca mieii, ar crăpa inimioara, ca o ceapă izbită cu pumnul... Pe dragii de ei i-am mai îngropa odată... cu mine...
Dar eu n-am inimă. Am îngropat-o în vorbele astea privegheate de Lazării zdrențuroși. O floare carnivoră printre trandafiri...
Amurgul cu fulgi aurii
Poate așa vom rămâne amândoi de la o vreme : încremeniți, privind cum se scufundă în miere orașul. Ca din faguri ies oameni cu fețe deceară pe-alei. Am putea cântări cât amurg e-n ochii fiecărui? Și eu și tu știm că avem de grijit bănuții mărunți pentru femeia cea înaltă și palidă. Înainte să ajungem la Pasajul Scărilor vedem ca prin nori dârele aurii de pe paltonul femeii, dârele bătrânelor molii. Sub pomeții înalți sunt obrajii scobiți unde stăruie umbra străvezie a gheții. Lângă pustiitorul galben al frunții sprâncenele sunt doi norișori odihnind risipit peste genele aidoma unor șiruri de papură albă în malul a două lacuri sălcii. În gulerul ei o broșă veche își stinge lucirile E îmbrăcată de iarnă. Noi avem câțiva bănuți de bronz și-argint în buzunare
Pe-un cer sfășiat cenușiu aurind fulgi rari poartă în nările trecătorilor amirosul zăpezii. Printre oamenii palizi ai amurgului îi privim mâinile palide. Femeia tace. În firida ei e o singură luminiță: în locul pietrei la inelul subțire și vechi e un fulg auriu.
Ca și cum ne-am grăbi, în treacăt, am aruncat pe năframa de la picioarele femeii bănuții.
Și ei au lovit clopoței.
Poezii de Florin Oancea din volumul Eu cred că suntem un popor de lideri sudați într-o turmă perfectă
|