MARIN MĂLAICU-HONDRARI

Câteva zile la Sângeorz-Băi şi o scrisoare a lui Dan Călugăreanu

sâmbătă

            Oraşul acesta e precum trupul Ştefaniei: pat alb de spital în care unii învie, alţii mor. Nu există prescripţii, vindecarea ţine de intuiţie.

            Pentru mine, strada Izvoarelor este eficientă ca un tratament cu antibiotice, astfel că intru în barul „Diamond” lipsit de griji. Sunt un înger şi port cu mine un ochi de verdeaţă care preschimbă localul într-un spaţiu neviciat, un adevărat budoar de logodnică.

            Ştiu : când logodnica îşi va primi inelul de nuntă, atunci se va surpa azurul. Nu mă bucur, nu mă întristez. Sunt ca o ruletă între pierzător şi câştigător.

            Odată cu acest gând, la masa mea se aşează un pelican. Pieptul pelicanului e fruntea ce sângerează sub spini. Vorbim despre Paul Celan. La urmă, îi propun lui, pelicanului, un schimb de aripi. Mă refuză politicos, dar categoric. Îmi permite ,totuşi, să-mi moi puţin aripile în sângele ce-i gâlgâie pe piept. Acum am pe aripi două cearcăne sângerii. Apoi, înainte de a-şi lua zborul, se uită ţintă la ochiul de verdeaţă. Horcăielile tatălui meu îl înduioşează. Zâmbesc sardonic.

marţi

            Duc mâna la inimă, ating scrisoarea de la Touzet Bernard şi, deodată, totul se surpă. Îmi scrie despre Mountparnasse. Este un loc despre care sângeorzenii ştiu multe: el se află pe o costişă, între tunel şi gară. În asta nu e nimic uimitor. Oamenii din Sângeorz-Băi ştiu despre Franţa mai mult decât ştiu despre propriul oraş, ştiu mai multe despre L.A. decât ştiu americanii, care habar nu au nici de România, nici de propria ţară care i-a ouat pe E.A.Poe, Berryman, O’Hara şi tot ea i-a ucis. Stau încovoiat în apa râului şi nu-mi pot desprinde privirea de pe scrisul liniştit al lui Touzet Bernard, omul care mi-a făcut cel mai mult bine şi-mi vin în minte nenumăratele scrisori pe care i le-am scris în gând.

            Intru în farmacie la d-na Baciu şi până când dânsa vine din depozit, Touzet Bernard ştie că am intrat pentru prezervative. Intru în librăria din Casa de Cultură şi până când îl salut pe Marin Malaicu-Hondrari, Touzet Bernard citeşte deja din Nichita Danilov.

            Touzet Bernard, monsiuer Touzet Bernard, ce caut plângând în apa râului? Ce fel de gesturi sunt acestea cu care Dan Călugăreanu mă botează?

            Mamă, mai port încă între degete sticla fumurie prin care mi-ai arătat soarele şi bulgărele neliniştii, pe care mi le-ai întins într-o zi când, venind eu acasă, te-am găsit plângând în faţa televizorului pentru câţiva morţi din Ghana. Şi mai port, mamă, între degete, semnul crucii, ombilicul cel tainic ce nu poate fi întrerupt.

miercuri

            Altădată, ne-am fi năpustit asupra oraşului, am fi înţepenit în fotoliile din holul hotelului „Hebe”, ne-am fi umflat cu borcut de la izvorul 8, de acolo pădurea e aproape şi din pădure treci direct în parc unde, cu puţin noroc, întâlneşti un amic ieşind de la cinematograf şi dacă nu ţi-o dă pe iubita lui, o ţigară tot îţi dă, numai bună pentru vremea când va trebui să-l aşteptă pe John în gară şi el va veni pe jos sau cu bicicleta lungă de şapte km, dar astăzi nu, acum o iau peste dealuri, îl las pe Dan Călugăreanu aplecat asupra manuscrisului.

            Pe dealuri e mult mai bine, cât mai departe de zvârcolirile oraşului, cât mai departe de amiază, de ochii înşelători ai vitrinelor, ochi de cocotă strălucitoare amăgind cu deşertăciuni. Ce va rămâne din toate deliciile găunoase care excită lumea?

            Pe aceste dealuri, în această ceaţă care transcende peisajul, aşa cum căsătoria transcende actul sexual, sunt aşteptat de către o femeie. Dar, până la întâlnire, ce bine e să stai pe marginea unui şanţ, nici că se poate loc mai bun, când orice oră este potrivită pentru lamentaţii intime, Doamne, ce bine e să stai pe marginea unui şanţ şi să te uiţi în groapa de lângă tine şi să te vezi acolo, un gândac printre gândaci, cu trupul foşgăind de alţi gândaci şi te cuprinde deodată o înverşunată dragoste de viaţă.

            Numai că luna apare ca o gleznă, îndelung râvnită, dintre cutele unei rochii. Ceaţa se destramă şi văd casele din oraş, cele cu acoperiş de tablă sunt aidoma unor imense bucăţi de săpun, celelalte lucesc întunecat, ca nişte magneţi.

            Luminile oraşului sunt ale unui tren oprit într-o gară, tren mereu gata de plecare şi care nu va pleca niciodată.

            Sângeorz-Băi e o femeie gravidă de sute de ani.

            Stau cu privirile aţintite asupra oraşului. Nu-mi pot îndrepta ochii spre cer. O respiraţie liniştită şi un abur călduţ mă ating. Luminile oraşului se sting pe rând. Sunt fascinat.

marţi 

            Cred cu toată tăria că odată şi-odată Soarele va pocni ca un bec, din Lună va rămâne numai partea întunecată iar stelele vor alcătui un horoscop dement şi norii vor cădea în dizgraţie.

            Cred într-un moment în care aş fi putut rămâne pentru totdeauna în iarbă. Orice sunet devenea muzică, pământul era cald, însă am sfârşit prin a alerga înspăimântat către luminile oraşului.

            Am trăit o noapte întreagă într-un bar, printre tot soiul de oameni, convins că mi-am găsit locul, dar, când în dosul perdelelor s-a făcut dimineaţă, am ţâşnit cu inima largă înspre câmp.

luni

            Acum sunt pe strada Republicii – intestinul gros al oraşului – prin care iau drumul cel drept tot ceea ce produc biserica ortodoxă şi cimitirul, Primăria, cele trei şcoli, Casa de Cultura, magazinele şi barurile, Muzeul cu atelierul lui Maxim Dumitraş.

            Pe această stradă nu locuieşte nimeni, vreau să spun nici un prieten şi nici una din femeile care mă iubesc şi totuşi, mă simt perfect integrat. Numai aici pluteşte în aer întâmplarea, după-amiezile se dilată până la exasperare, iar dimineţile sunt dezlânate precum ideile unui puber despre un trup de femeie. Pe aici, pe strada Republicii trec toate convoaiele mortuare şi toate alaiurile de nuntă.

            Văd antenele parabolice şi deodată aerul devine un uriaş gherghef străbătut cu fervoare de burghiul informaţional. Privesc fiecare antenă îndreptată lacom către cer şi prin faţa ochilor mei, care au dobândit brusc o calitate uluitoare, se perindă toţi eroii tuturor serialelor, filmelor, pieselor de teatru, toate sporturile, bolile şi crimele, toate dezastrele economice şi ecologice, dezastrele natunarale, toate religiile, se rostogolesc, într-o studiată învălmăşeală, până în casele voastre.

            Să vedem care va fi astăzi bestiarul meu? Iată, un bărbat tocmai iese de pe strada Garoafelor. Duce de căpăstru un cal. Se strecoară cu uşurinţă printre un Mercedes şi un Opel. Căteva oi, alungate din curtea Liceului „Solomon Haliţă”, încep să îngurgiteze un şomoiog de fân strâns între roată şi apărătoare la un camion Coca-Cola. În faţa maşinii de făcut pop-corn o vacă se balegă îndelung. Mirosul de pop-corn, contopit cu cel de balegă, se combină cu aroma de ţigară Monte Carlo. Plec mulţumit.

sâmbătă

            La fiecare pas, stări contradictorii. Cât de uşor poţi înnebuni aşa, mergând, salutând oamenii şi zâmbindu-le-n faţă. Dar, ploaia vine la timp şi mă adăpostesc în ea ca într-o bibliotecă. Şi dacă plouă, e firesc să mă gândesc la justiţiarul nopţii, copilul Krsna, care ascute două cuţite de bucătărie ca să mă apere cu ele.

            El se gândeşte acum la un cântec ivit din necesitatea de a fi în concordanţă cu acest capăt al înserării. Drumul spre împlinirea cântecului ar trece pe sub largi arcade ale tristeţii, prin locuri îngreunate de pavajul fierbinte al îndoielii, ar străbate cu greu neîndurătoarea împărăţie a regelui Crimson, ar include strada izvoarelor, oprindu-se în parc, acolo unde ea stă pe o bancă şi se gândeşte la importanţa unui vis, dar iată, sfârşită e seara, întâlnirea lor e aproape, deja o vede cum stă pe bancă şi cântă un cântec împlinit.

            A părăsit turnul încă întunecat, s-a proptit în drumul pe care ea trecea cu superba indiferenţă a femeilor foarte frumoase. El lăsase în voia lor nenumărate sălbăticiuni hămesite, dar pe jumătate îmblânzite, însă ea a plecat înainte de a-i înţelege minunata vorbire, iar el a urcat mulţimea de scări către sălbăticiunile lui, acum risipite.

            Desigur, pe femeia aceasta şi noi am iubit-o. Zâmbetul ei ne-a atras în curtea interioară, pietruită, în capcana aceea răsunătoare. El, cel ce săvârşise greşeli de neiertat, s-a aşezat chiar lângă ea, de parcă nu ar fi văzut-o. Susţinea că singura lui raţiune de a fi acolo, e soarele care bătea puţine minute pe zi.

            De la o vreme, copilul Krsna îşi duce degetul la tâmplă şi de fiecare dată gestul lui mă face să tresar.

vineri

            Deodată, îmi vine să alerg: de pe un trotuar pe altul, de pe o stradă pe alta, traversez oraşul şi nu mă pot opri decât în locuinţa mea. În timp ce mă descalţ, constat cu uimire că nu sunt deloc obosit, că respir liniştit,deşi am alergat cel puţin doi km. Numai mâinile îmi tremură.

            Mă opresc în faţa ferestrelor deschise. Scotocesc iar cu privirea blocurile din preajmă. Nu e o privelişte reconfortantă. Totul e cenuşiu, murdar şi sărăcăcios. Cutii dizgraţioase de beton în care dreptunghiul ferestrelor apare ca un chenar negru pe o cruce.

            Închid ferestrele şi mă retrag în ultima cameră. Mă întind în pat şi urmăresc pe rând, îndelung, obiectele din cameră. Când mă hotărăsc să fac o cafea, tremurul mâinilor îmi amplifică neîndemânarea. Tot ce ating zăngăneşte. Îmi trec degetele prin păr, dar nu reuşesc să îndepărtez senzaţia de nesiguranţă oferită de cele zece fiinţe ce vibrează la extremitatea mâinilor.

            Duc ceaşca la gură şi privirea-mi cade pe un „Dicţionar de Artă Modernă” . Văd o reproducere după Marc Chagall „Om ducând o stradă” şi iată decadenţa în care ne scăldăm. Atlas ţinea cerul pe umeri, cerul îl apăsa, nu o stradă, ori o metropolă, nimic făcut de mâna omului. Uită repede că tot ceea ce produce omul trebuie să luăm drept produs al omului şi nimic mai mult.

joi

            Am crezut că e o rădăcină, dar era un şarpe. Am crezut că e o oglindă înstelată, dar nu era decât o apă prăfuită. Aş fi fost gata să jur că era cea mai minunată scriere, dar nu era decât un zaţ uscat şi crăpat, ca o palmă plină de cicatrici, în care nu se mai poate citi. Ceea ce mi-a apărut drept un semn de dragoste din partea oamenilor, nu era.

vineri

            De aici, din Sângeorz-Băi, percep foşnetul mării. Mă aflu la foarte mare distanţă de valurile ei, dar o aud cum îşi strânge trupul, cum se întinde apoi până îi troznesc oasele, în timp ce gâfâitu-i înspumat se pierde în nisip.

            Niciodată marea nu mi-a stârnit prea mult interes, dar acum înţeleg că marea este ceea ce încercam atunci când mă apropiam de mormintele surpate ale morţilor mei, strămoţi care au iubit ţărâna, mai întâi, şi au înnoptat pe culmile munţilor mânaţi de presimţirea mării. Colinele blânde erau marea şi marea era cortul molatic unde căutau adăpost făpturile pădurii şi locul de unde ieşeau dimineaţa ca să întâmpine cu ţipete soarele, de parcă ar fi fost pescăruşi deasupra mării ce vălurea brazii şi rostogolea scoici printre bolovani coloraţi şi conuri uscate. Marea era cerul din care copiii prindeau peştii cu mâna, îi despuiau de carne şi-n luminişuri unduitoare le atârnau oasele la uscat.

            Acum, de parcă aş fi în mijlocul strămoşilor mei şi ei m-ar bate bărbăteşte pe umăr, presimt la rândul meu marea, dar oarecum cu grijă, cu o nelămurită frică;  s-ar putea să fiu la capătul rândului, pe treptele spălate numai de spuma ploilor, trepte ale unui palat împrejurul căruia marea adulmecă şi, chefnind răutăcios, smulge idolii trufaşi de pe terasele sobre şi soarbe grădinile minunate în care crescură trandafirul şi liliacul şi unde adăstară prietenii mei.

            Presimţirea mării este chitara hămesită ce se apropie, este saxofonul chircit fantomatic între crengile fragile ce şuşotesc deasupra mea, este instrumentul nebănuit care vibrează în oglinzi; marea e pianul pe clapele căruia cobor către bibliotecă.

Duminică, Sângeorz-Băi ( o scrisoare a lui Dan Călugăreanu)

            Ai văzut femei tinere şi frumoase. Ai observat femeile bătrâne. Ai fost văzut în plină tinereţe. Acum, când între spirit şi trup ani mulţi au slăbit legăturile într-atât încât ele se pot rupe oricând, acum ştii că ai văzut odată cerul şi pavajul şi te-ai uitat îndelung la coline, la un nor, insistând cu privirea asupra unei ferestre, până când strada a rămas pustie şi obloanele s-au închis fără zgomot şi atunci au răsunat paşii ei pe caldarâmul din oraşul în care, uneori, ţi-ar fi plăcut să trăieşti şi ai înţeles, străfulgerat, că femeia care se apropia este chiar viitoarea ta soţie. Încurajat de acurateţea luminii, ai întâmpinat-o ca pe o stăpână a trupului tău, ca pe o prietenă rebelă, ca pe o sclavă a sufletului.

            Era deja noapte când aţi ieşit din barul cu mobilier de lemn care ei îi plăcuse atât de mult. Ea râdea uneori şi tu, cel care o făceai să râdă, rămâneai serios, împărţeai priviri piezişe între fiinţa de lângă tine şi apa ce-şi încolăcea cu zgomot, la stânga voastră, valurile negre.

            Te-ai oprit în drum să priveşti o ţeavă subţire, un fir de argint ce lega malurile în bătaia lunii.

            Dimineaţa devreme, ai ieşit după ţigări. Ai întârziat în barul cu mobilier de lemn, care ei îi plăcuse atât de mult. Ea aştepta să te întorci cu ţigări. Clipea, abia respirând.

            Pe drumul de întoarcere, te-ai oprit să priveşti o ţeavă subţire, ruginită, ce lega malurile. Pe acolo ai trecut pe celălalt mal. Te-ai aşezat în iarbă. Ai fumat o ţigară. Clipeai, abia respirând.

            Noaptea. Te-ai trezit deodată înconjurat de lucruri cunoascute. Pe o perniţă de catifea ce lucea întunecat, te-ai lăsat în genunchi în mijlocul camerei şi ai ascultat îndelung, cu capul în mâini, ploaia care se auzea atât de clar. Acolo, în camera în care ploaia se auzea cel mai bine, te-ai ridicat, te-ai apropiat şovăitor de fereastră şi în timp ce auzeai respiraţia ei liniştită, abia perceptibilă, ai clipit repede, apoi, ridicându-ţi palmele ca pe două dovezi de neştirbit ale existenţei, cu degetele fremătând, ţi-ai închis ochii.