Dan  Coman

erg

tulbur peste măsură.nu cunosc pe nimeni care să-mi reziste.

sunt un bărbat cum nu vă puteţi imagina.

ca să nu plesnesc de spaimă mă izbesc de o mie de ori de peretele camerei.

însă nu vă arăt. nu arăt nimic nimănui.

sunt un bărbat teribil. sunt un bărbat cum nu vă puteţi imagina.

bat ca descreieratul din inimă şi mai ceva ca un descreierat

rezist acestui rîs înăbuşit.

începe delirul şi odată cu el bucată cu bucată trupul meu

cade în mine şi mă umple de groază.

nu rămîne nimic în afara respiraţiei năucitoare:inspir.expir.expir.expir.

forţa mea mă mă încîntă într-atît încît fac spume.

la zeci la sute de kilometri în jur nimic altceva

decît spumele acestea gata să pulverizeze pămîntul.

într-adevăr: tulbur peste măsură. nu cunosc pe nimeni care să-mi reziste.

însă nu vă arăt. nu arăt nimic nimănui.

aş putea spune că m-am mai îmblînzit: respir pe deasupra lucrurilor

şi acestea puţin doar foarte puţin se clatină şi îmi ating faţa.

îmi salut prietenii cu vechiul gest deşi asta pare să-i sperie cel mai mult.

în pămînt după şapte ani s-a luminat dar nimic n-a fost de văzut.

numai cîinele s-a bucurat şi şi-a mirosit pe ascuns trupul.

într-adevăr: m-am îmblînzit mult.

o burtă splendidă începe de pe-acum să-mi acopere tremurul.

prietenii s-au apropiat la o sută de metri de mine fără să strige

iar peste umărul iubitei mele, mai elegant decît o eşarfă de noapte

trupul iubitei mişcă într-un perfect echilibru.

m-am îmblînzit cu desăvîrşire. sunt liniştit:

nu am mai făcut pe nimeni să mă caute şi acesta este un lucru bun.

acum burta mea splendidă e cea care-mi menţine echilibrul.

pentru comoditate îmi aşez capul pe umăr şi imediat

vorbele mele pentru frumuseţea mea îmi pocnesc între buze

ca nişte seminţe uriaşe între dinţii unui cal. e atît de bine. e perfect:

după şapte ani un soare mic cît inima unei albine

se rostogoleşte prin pămînt întărindu-l

iar roiurile de papagali ţîşnesc şi umplu golurile făcute de morţi.

mă disciplinez pe zi ce trece. am un tot mai mare respect pentru somn.

zic fără să clipesc: somn. somn şi discreţie.

atîta discreţie încît încap şi în gaură de şarpe.

cu o aleasă îndemînare refuz să mai mişc.şi doi dintre prieteni

deja morţi iar al treilea înţepenit între cele două jumătăţi ale trupului.

înţeleg totul de aceea pot să mă abţin.

din douăzeci şi patru de ore douăzeci şi trei dorm dus.

în rest măresc viteza cu care mă ating.

tulburaţi părinţii mei s-au mişcat totuşi şi mi-au făcut loc

dar acum cu zgomot cumplit trupul meu cade dintre ei

speriindu-i şi făcîndu-i să roşească.

nu fac altceva decît să mă disciplinez. nici n-apuc să zic:

somn. somn şi discreţie.în curînd vor putea să mă caute cît vor dori

nu mă vor găsi nici folosindu-se de mirosul perfect al pisicii pămîntului.

căci sunt tot mai sigur: oasele vor dispărea

iar aerul va fi fierbinte cît să jumuleşti un struţ

îmi voi ţine cîteva clipe respiraţia pentru ca mai apoi

să suflu aerul acesta prin gura mea pînă ce

marginile mele se vor strînge şi se vor usca

şi vor fi întru totul lipite de marginile lumii.

mai mult în noapte cu gînduri cumplite şi cu mişcări de şarpe tînăr prin piele.

mai mult în noapte măsurîndu-mi inima cu ajutorul unui sac de pînză                                                                                                                                                 

pentru a mă feri de izbituri.

mă ridic deasupra patului şi-mi urmăresc trupul cum aş urmări o vulpe.

urlu la el ca să nu-mi mai fie teamă.

mai apoi devastez toate sertarele pentru o ţigară.

pămîntul cel nou zvîcneşte prin pămînt şi nu mă lasă să dorm

un zgomot uriaş un fel de tors de pisică blindată ridicîndu-mi părul în cap.

şi ghinga dormind alături de un bărbat tînăr.

am sărbătorit totul cum se cuvine.acum gata.

pînă nu vine dimineaţa îmi prind capul în palme

în vreme ce restul trupului îmi zvîcneşte prin cameră ca o coadă de şarpe în călduri.

strîng ce strîng din dinţi apoi urlu la el ca să nu-mi mai fie teamă.

sunt un om bun. cum nu se poate mai bun.îmi dau lacrimile de atîta bunătate.

nu ies niciodată dintre aceşti patru pereţi deşi deseori fac plimbări care seamănă

perfect cu o mică excursie la capătul lumii.

din cauza bunătăţii mele sunt atît de atent cu mine încît

nici sîngele nu-mi mişcă prin corp decît rareori.

din cauza bunătăţii mele sunt aproape perfect.

simpla mea prezenţă printre fiinţele vii ale lumii

le-ar şterge pe toate de pe suprafaţa pămîntului.

nimeni niciodată n-a rezistat unei astfel de bunătăţi.

căci sunt un om bun. cum nu se poate mai bun.

mă opresc în mijlocul camerei şi pînă să mă îmbrăţişez

hohotele mele mă împrăştie pe pereţi ca pe un pumn de roşii stricate.

nici o clipă nu am încetat să-mi vorbesc altfel decît unei femei

dar astăzi neruşinarea depăşeşte orice închipuire.

e peste miezul nopţii o oră şi eu mă rotesc în jurul meu

cu o viteză ameţitoare şi-mi tot sărut mîinile.

mi-e peste puteri să mă abţin. pînă peste puteri.

căci numai ştiind că sunt acolo în el şi trupul meu reacţionează

cum zece pisici în călduri laolaltă cum hajnalka cum nimeni altcineva.

am încercat totul. pînă şi muţenia pînă şi totala nemişcare. fără folos.

de cîte ori îmi vorbeam gura mea mai că s-ar fi devorat pe sine

de atîta splendoare sonoră de atîta meşteşug.

luni de zile n-am făcut altceva decît să mă umilesc însă fără,fără folos.

cu adevărat: niciodată n-am încetat să-mi vorbesc altfel decît unei femei

dar astăzi neruşinarea a depăşit orice închipuire.

astăzi cînd tocmai reuşisem să-mi adorm trupul

iar tensiunea dintre mine şi el se risipise.

numai că nimic nu a fost mai puternic şi nimic nu m-a putut opri:

m-am ridicat în toată splendoarea mea deasupra trupului meu şi l-am ţintuit între perne

şi întocmai ca unei femei i-au fost de-ajuns cîteva mişcări puternice şi pline de precizie

pentru ca strigătele lui înfundate să-mi acopere strigătele.

cît mai puţin despre moarte. despre viaţa dintre aceşti pereţi.şi nimic

nici un cuvînt care să o trezească pe ea şi să îndepărteze umbra.

văd rareori iar cînd văd patruzeci de zile după aceea mi-e tot mai ruşine.

am rezistat tuturor catastrofelor lumii dar în faţa mea

încă mi se  înmoaie picioarele.nimic altceva nu mă mai poate ademeni.

şi mai sunt şi dimineţile acelea de vineri cînd fără nici o şovăială

cu amîndouă mîinile deschid buzele acestei femei

şi folosindu-mi capul exact ca pe o pasăre de curte

îi ciugulesc răbdător  negreala din gură.

fac parte dintre cei aleşi.moartea mă bîntuie iar ţinuta mea este exemplară.

stau nemişcat şi admir fără suflare fiecare boală cu adevărat de neoprit.

şi deşi nu trebuie dintre toate bolile o aleg pe a mea.

nimeni nu ştie dar dintre umbre azi dimineaţă s-a ridicat o parte a soarelui

şi mi-a luminat mîinile.

sunt acum cele mai multe părţi ale corpului fără folos.

şi o linişte care nu-mi dă pace o clipă.

cînd îmi fac semne nu le văd iar cînd înţeleg ceva uit imediat totul.

doar noaptea tîrziu cîte un pumn de ploaie cade de foarte aproape şi-mi răcoreşte faţa.

fac parte dintre cei aleşi.stau aici şi nu văd nimic.fără suflare,bătînd pasul pe loc.

de la bun început totul se năruie iar dacă sunt totuşi lucruri care rezistă

imediat apare cineva primprejurul lor.

din ce în ce mai des moartea mă bîntuie iar ţinuta mea depăşeşte exactitatea.

nimeni nu ştie dar dintre umbre azi dimineaţă s-a ridicat o parte a soarelui

şi fără să lumineze a trecut pe deasupra mea.

sunt încă la suprafaţa pămîntului deşi acolo jos soarele cel nou mocneşte şi îmbie.

îmi pregătesc cafeaua cu mişcări care aparţineau altădată unei femei.

deasupra apei clocotite o pojghiţă de gheaţă de la respiraţia mea.

am petrecut prea multă vreme încercînd să mă salvez : direct

din gurile prietenilor am înfulecat aerul negru cu amîndouă mîinile şi cu

amîndouă picioarele şi odată cu aerul negru am înfulecat toată spaima din burţile lor.

ca o bilă li s-a rostogolit peste piele golul ca un pumn golul zile în şir ca o umbră congelată şi plină de păr.

au trebuit să-şi miroase trupurile pentru a-şi regăsi suflul şi au trebuit să se lovească

şi au trebuit să –şi scuipe în sîn.

şi eu cu aerul lor cu tot pînă ce mi-a dat pe nas pe gură prin crestăturile pielii.

însă acum nici un efort : îl inspir şi aşa rămîne

se obişnuieşte imediat cu frigul din trup chiar dacă dimineaţa

mai ales dimineaţa îl simt înlăuntrul oaselor mai ascunse.

dar despre ceea ce contează nimic mai mult.

rămas singur îmi pregătesc cafeaua cu propriile-mi mişcări

şi fără să clipesc ştiu că toate fiinţele vii se învîrt

în jurul meu făcînd praf şi pulbere

după cum fără să ciulesc urechile le aud căzînd şi făcîndu-mi loc în pămînt

acolo jos unde soarele cel nou mocneşte şi îmbie peste putinţă.

cu inima întoarsă pe dos îmi pulverizez prin trup aerul proaspăt al dimineţii.linişte.

linişte şi îndestulare. fac un singur semn şi sunt apărat pentru tot restul zilei.

întins în fotoliu cu mîna pe creştetul cîinelui laud exactitatea cu care îmi procur plăcere.

şi într-un colţ al odăii folosind mişcări tot mai brutale

ghinga încearcă să-şi calmeze trupul.

dinspre pămînt vuietul cu care creşte pămîntul. în rest linişte şi îndestulare.

e dimineaţă şi deja m-am atins mai mult decît am respirat.

cu amîndouă mîinile pe creştetul cîinelui încerc să mă ridic însă

nu izbutesc decît rareori şi atunci plimbările sunt lipsite de peripeţii.

linişte. linişte şi îndestulare.înroşindu-se ghinga îşi calmează trupul

lovindu-l pe ascuns şi lovindu-l cît să se umfle numai pe dinlăuntru.

ca un aluat întărit pămîntul creşte şi ne zgîrîie gleznele.

în rest dimineaţă de dimineaţă dimineaţă de dimineaţă

dar mai ales dimineaţa aceasta în care soarele nu ne-a ajuns încă deasupra capetelor

cînd în ţinute impecabile fluturi înspăimîntaţi ţîşnesc din gurile noastre căscate

am făcut tot ce mi-a stat în putere. acum slăbiciunea şi

botul acesta vărgat adulmecîndu-mă.

nu deschid fereastra dar ştiu : ghinga

ademeneşte cu limba tot aerul prietenului.

un ponei foarte bolnav i se încolăceşte la gît ca o blană de nutrie.

toţi ceilalţi dorm şi cu bună ştiinţă poartă în mijlocul capetelor

mici cerculeţe îngheţate un fel de pungi pline de frig

în jurul cărora îşi înghesuie trupurile.

mă ridic şi odată cu mine se ridică toată încăperea

ba chiar cei care priveau cerul au vorbit de o bruscă apropiere de acesta

şi s-au trezit cu cîteva vînătăi imediat sub pomeţi.

nu deschid fereastra dar ştiu : ghinga

toarnă smîntînă prin inima prietenului amestecă cu patimă

strigă la el îşi înfinge limba în untul negru.

am făcut tot ce mi-a stat în putere. acum slăbiciunea şi

botul acesta vărgat respirîndu-mi cu calm aerul din plămîni.

uterul femeilor a fost atît de aprig în anii aceştia

încît le-a supt tuturor femeilor trupul

iar mai apoi însuşi pămîntul a fost ridicat

cu aproape o mie de metri pe deasupra pămîntului.

pînă acum am fost singurul care putea să se satisfacă pe sine.

cum nimeni altcineva îmi înfăşuram trupul în jurul meu

şi toate gesturile erau întrerupte pentru a mi se auzi cu perfectă claritate

fiecare scîncet şi fiecare mică înjurătură.

iar pe deasupra tuturor transpiraţia mea căzînd ca o minunată ploaie de vară.

acum pămîntul s-a mai înălţat puţin şi nicăieri în lume

nu mai există bărbat care să nu viseze la mine

căci într-atît mi-am înfăşurat trupul în jur

încît astăzi sunt doar marginile acestei găuri imense

prin care rînd pe rînd cu o plăcere peste măsură

bărbaţii vin şi-şi scot limbile la soare.

sunt imposibil de urnit.fără nimic înlăuntrul meu însă imposibil de urnit

cu forţa unui singur om. ca o mobilă imensă de sufragerie.

ca orice alt lucru pentru care el însuşi nu înseamnă nimic.

dar vorbesc. vorbesc pînă ce îmi plesneşte pielea obrajilor. nu încetez niciodată.

toată forţa mea se strînge ca un arc în fundul gurii

şi loveşte fără milă sunet de sunet.frază de frază.

nu obosesc pentru că nu înţeleg nimic din ceea ce spun

şi nu obosesc pe nimeni pentru că nu mai e nimeni.

aşa m-am născut. direct din pămînt direct imposibil de urnit

direct cu vorbele afară din mine. exact aşa.

ca orice alt lucru pentru care el însuşi nu înseamnă nimic.

înlăuntrul meu se află trupul meu iar înlăuntrul trupului

ca o măruntă ca o neagră muscă de casă forţa mea.

astfel înaintez. intru şi ies dintr-o încăpere fără margini.

intru şi ies : sunt singurul care reuşeşte.

m-am înmulţit cu o rapiditate perfectă nefolosind altceva decît pe mine însumi.

nici iepurii nici lăcustele nici mama tuturor vertebratelor nu m-ar putea ajunge din urmă.

e suficient să respir : ţîşnesc din trup şi umplu toate colţurile lumii.

acum nu mai pot fi văzut deşi splendoarea mea este esenţială.

acum nimeni nu mă poate vedea căci nimeni nu poate privi din afara mea.

tot ceea ce mişcă mie îmi datorează mişcarea. pînă şi trupul meu

care înlăuntrul meu se chirceşte de spaimă deoarece eu mă chircesc de spaimă

iar înlăuntrul trupului forţa mea cu neînsemnatele ei încercări.

am umplut o încăpere fără margini şi acum dau pe dinafară.

nici măcar eu însumi nu mă mai pot stăpîni.

nu-mi mai pot urmări înmulţirea perfectă.

dar sunt singurul atît de aproape de marginile mele.

sunt singurul atît de aproape de mine. mai că mă pot pipăi.

la prînz toate mişcările devin neutre iar splendoarea veşmintelor păleşte.

în locul lunii o lînă doar o lînă galbenă care adună acum aerul şi-l împrospătează.

între mine şi capătul meu se întinde pămîntul iar prin pămînt

hohotele scurte ale acestei femei şi neobişnuitele sale îndeletniciri.

ca întotdeauna : la prînz plictiseala învinge frica

stăruitoarele ei mişcări amintesc animalele de pradă lenevind prin curţi.

sunt gol-goluţ şi privesc prin goliciunea aceasta rece ca sticla.

paznicul meu moţăie pe deasupra mea. îi cade mereu capul

şi de aproape treizeci de ori i se rostogoleşte pînă să-l prindă.

şi eu cresc, cresc iar între mine şi capătul meu

pămîntul cel nou înţepeneşte ca un peşte gras într-un borcan.

şi prin pămîntul cel nou această femeie cu nenumăratele sale şiretlicuri.

acum vreau să mă alint şi ca de fiecare dată cînd vreau să mă alint

gura femeii se strecoară în gura mea şi-şi ronţăie plictisită unghiile.