NICOLAE COANDE

ENGLISH

fundătura homer

respir cu plămînii altei lumi între zidurile astea vechi

sînt ameţit şi greu nu mă mai pot ridica uşurare

la căderea serii - iată vaca asta străluceşte

de la o vreme singură pe cer

cîndva am să mă îngrop de viu în pămînt. voi lăsa

doar o mînă afară pentru vechii trecători ai

fundăturii homer (uliţa-ngustă sub care trăiesc)

voi indica sensul şi direcţia de mers

cu policarul dreptei crescut monstruos şi zdrobit

de apăsarea hulei care vine

va fi o zi apoi va fi o noapte va fi scîrba asta

de lumină. respir cu o icoană în minte

sînt secera întristării - omul mare plînge în somn

un rest de muzică în ceafă

cît dorm cîinii păzesc oraşul toţi au ieşit din

micul lor univers şi-acum visează că sunt din nou oameni

dacă oameni vor să fie mici javre n-au decît. nimeni nu ştie

că a început azi. gala gala gala în creierul meu doarme boala

nu strălucesc ca să nu fiu umilit mai tîrziu. dorm nu am inimă

îmi tai un drum prin pădurea de simboluri atent cînd merg pe jos

sînt un bărbat frumos

născut in ’62 la Ierusalim după Cristos  

sînt un filozof de cafenea

non-gîndirea este arta mea

stă în puterea mea  să mă ridic

să sparg vasul

să-mi schimb vocea

eu sunt acel animal splendid care-şi taie capul îl aruncă

în mare la peştii cei mari care i se-nchină şi-l sărută pe gură

e frig în cap aprind focul.

e ca şi cînd aş sparge gheaţă-ntr-o femeie

şi aş îmbrăţişa tot sîngele. am un rest de muzică în ceafă

un sunet de cazma

azi noapte crezusem c-a început -- ceva mi se plimba pe faţă în somn

poate laba bunului Dumnezeu poate a cîinelui mort ieri

am plîns puţin înainte de masă vederea lui mă bucura peste zi

m-am trezit tot o apă alături pielea şi coada fremătau încă

parc-ar fi dat să spună ceva. am auzit acel sunet de cazma

cum sapă în cer

un gîfîit de specie care trage să moară

de una singură ţeasta vorbea şi patul da să iasă afară

pave pave nu mai există pamînt

nici sînge nu mai există menstruaţia a stat.

şi eu care credeam că va începe şi nu se va mai termina

niciodată sau se va termina brusc şi definitiv

nimic nu s-a întîmplat poate am visat poate am fost femeie

şi n-am priceput semnul

singur în spatele meu la marginea unui ocean de lături

sub un cer monoton unde naşte prostia pui cuminţi

sînt pe urmele mele

ziua în care am mîncat lumea

noaptea asta m-a prins departe de fundătură

e aproape ziuă şi stelele clipesc şmechereşte

fără vreo hartă e greu să mă orientez dîra de sînge

pe care am lasat-o la plecare s-a uscat ori pesemne

a fost ştearsă de vreun vînător ori mîncată

de vreo stîrpitură cu voce groasă. plînsul unei femei

îmi cutreieră măruntaiele şi-mi soarbe creierul

şi-această suferinţă e cu atît mai dureroasă cu cît

nu curge sînge

îmi cînt încetişor la ureche - pui pui cu penele negre

cuibul de marmură nu te vrea

carnea mea străluceşte şi-ntîrzie (-n pămînt):

mîine va fi ziua în care am mîncat lumea

Poezii de Nicolae Coande din volumul Fundătura Homer.

ENGLISH

the dead road called homer

I breath with the lungs of some other world among these old walls

I’m dizzy and heavy I can’t get up relief

when night falls – look this cow is really shinning

alone in the sky from some time

one day I’ll bury myself alive in the ground. I’ll just let

outside a hand for old travelers on

the dead road called Homer (the narrow path I live under)

it will indicate the way and the direction one should walk

with my right hand finger grown monstrously and smashed

by the wave that’s about to come

it’ll be a day then it’ll be a night it’ll be this stinky

light. I breathe with an icon in my mind

I’m this tool of sadness – grown up man cries while he sleeps.

pieces of music on the rear of my neck

dogs guard the city when they sleep they have all burst out from

their narrow universe and now they are dreaming they are humans again

if humans want to be little vicious dogs let them be. nobody knows

that it started today. gala gala gala the disease sleeps in my brain

I do not glow to be mortified later. I sleep I do not own a heart

I cut my way through the wood of symbols carefully as I walk

I’m a handsome man

born in ’62 on Jerusalem after Christ

I’m a café shop philosopher

non-thinking is my art

it’s in my power to rise

to break the vase

to change my voice

I’m that gorgeous animal that chops his head off and throws it

into the sea to the big fishes that take a bow and kiss it on its lips

it is cold in the head I light a fire.

it’s like I’d broke the ice inside a woman

and I’d hug the whole blood. I have pieces of music in the rear of my neck.

the sound of a shovel

last night I thought it had started – something was running on my face while I was sleeping

perhaps the paw of good old god or that of the dog that died yesterday

I cried a bit its sight before dinner was quite a joy for a day long

I woke up all sweat skin and tail still quivering aside

like it was about to say something. I heard that sound of a shovel

digging in the sky

a gasp of a dying species

in loneliness skull speaking and the bed trying to get outside

pave pave there’s no ground left

neither blood the monthlies has stopped.

and I thought it would start and never end

or it would suddenly stop forever

nothing happened maybe I dreamed maybe I was  a woman

and I didn’t understand the sign

alone behind my back at the edge of an ocean of junk

under a monotonous sky where dumbness gives birth to some dull babies

I’m on my own trails.

the day I eat the world

this night caught me far away from my dead road

it’s almost day and stars are blinking a bit tricky

without a map it is hard to get through the trail of blood

I left on my leave got dry or perhaps

was wiped by a hunter or eaten by a freak beast 

with a deep throat. the cry of a woman

wonders through my entrails and suck of my brain

and this sufferance is much more unendurable as

blood does not flow

I sing softly into my ear – little baby with dark feathers

the marble nest does not want you

my flesh glows and it is get delayed (in the ground):

tomorrow it’ll be the day I eat the world