|
Ștefan Bolea
Pentagrama
am fost glonțul din tâmpla lui Cobain acul din seringa lui Morrison balustrada care s-a rupt cu Schumann în Elba caii biciuți pe care i-a îmbrățișat Nietzsche la Torino stiloul care s-a spart în mâna lui Cioran
am fost pumnul zdrelit din fața lui Tyler Durden toporul lui Raskolnikov inelul lui Sauron palmele maculate ale lui Macbeth suflet din sufletul de rechin al lui Maldoror
fiecare dorință întunecată îți vine de la mine și-n fiecare miez de noapte îți șoptesc la ureche adevăratul meu nume, pe care îl venerezi fără să știi
am pătruns atât de adânc în viața ta, încât ai învățat să mă ignori
încet, pricepi că nu există vină nu există păcat zdrobești crisalida în care ai fost consemnat forțezi pereții uterului în care ai fost surghiunit
încet, pășești pe calea Mea devii, ca Mine, zeu
Cosmogonie într-un pahar cu vodcă Pentru Mircea Dinescu și Sorin Grad
Hyperion spectral își face veacul prin crâșme murdare cu unghiile roase și palme scobite soarbe un gin și pipăie câte-o grasă paharnic delicat, bea primul din sticlă și-și umezește gâtlejul umil când pierde la whist, da, îl poți întâlni pe la gară, în catacombele zdrobite de tramvai la ore timpurii, sau la cimitirul central, ca un Werther șobolan amușină cu gândul proaspetele morminte gâdilate de ploaie, caută groapa iubitei sale când ți-am văzut chipul reflectat în placa funerară când am priceput că tu ești muritoare aproape îi poți auzi gândurile în liniștea răcoroasă de metal voi crește - voi scădea eu ca lumina lunii îi poți citi pe frunte toată povestea fără haz prin cutele care-l brăzdează simetric asta o am de la 15 ani, când mi-a murit mama asta la 18, când am ieșit de la dezalcolizare, asta de la 24, când tot o femeie pe care n-am putut salva a murit, și asta gânduri cu ace îl tatuează pe dinăuntru asta trebuie s-o fi făcut când m-am născut pe aripile păcatului, în alfabetul gotic, corbii se sinucid kamikaze în lună, și ca Astralis, el știe să-și citească povestea în norii ce sângerează pe boltă, sau ca un Brandon Lee mahmur scobește huma cu unghiile și dinții, în loc de lacrimi viața i-a administrat o formă specială de bocet, un hăuit la intersecția dintre rânjet și hohot de nebun,
se face dimineață, destul am gustat pe limbă buzele arse ale lunii, soarele spală deja Mănășturul, pe fiecare stradă am adulmecat simbolul morții tale, am simțit până în tălpi duhoarea, și cum nebunul lui Nietzsche cânta în biserici requiem-uri deșănțate, în fiecare crâșmă îmi vine să îți fac altar, să borască la pisoar prietenii de pahar deasupra icoanei tale
cu o gură străină îmi intonez moartea în limbi necunoscute și parcă am murit de mult ce-a mai rămas durerea adumbrește acest oraș cu aripi de negreală aproape că-i auzi gândurile și-n fiecare ciob o oglindă spartă și în fiecare oglindă un cine sunt eu?
Black Sun
în aceste zile timpul se pliază asupra lui însuși și timpul devine durere soarele fecundează lumea ca să nu remarcăm prea ușor coșmarul o irigație de lumină vai moarte am numai pânze de păianjen în ochi chiar nu poți mai mult?
pe falie Dumnezeu îți șoptește vorbe ca și-un cuțin creier trăim după apocalipsă am fi putut remarca și noi că suntem morți dar ne plimbăm pe stradă, umplem parcuri cu hoiturile noastre prețioase suntem plini până la refuz cu nimicul ce duhnește mecanic facem spume la gură ca un butoi care tălăzuiește pe margini preaplini cu nimic
și ne purtăm coșciugul în spate cum își purta Zarathsutra piticul în cârcă nu mai avem nevoie de noi pentru a trece pragul ne mână instinctele noastre ancestrale o sinucidere colectivă e prea mult când cari în spate un mort
și ca un spectator care se lustruiește în mlaștini Dumnezeu privește spectral comedia umană cu ochii buimaci aplaudă din priviri nu e nimic glorios în nașterea noastră e ca și cum o cățea ar fi fătat o palmă de lut cu ceva foc în priviri iar viața ne-am trăit-o în subterane în gropile de sub pojghița fundamentală pe care a trasat-o același zeu labirintic șobolan Am trăit într-un sub-cer perpetuu alimentat cu false necesități de mistici teroriști
lumea este un imens turn babel jack tricksterul urca pe vrejul de fasole ca un baron münchausen șaman din închipuiri mormintele se pot construi și pe verticală, își șopti în barbă același dumnezeu cu vocea scobită de ventriloc corb, hienă, tanatolatru prin vocație și de profesie necrofil
moartea noastră cerută în rarele clipe de luciditate moartea lumii, moartea ta, Dumnezeule, moartea mea
urmând aceeași logică elementară care i-a influențat pe preoții nihiliști Dumnezeu îmi glăsuiește neîncetat prin fiecare picătură de soare îndepărtează de mine paharul prin fiecare sonată perfectă prin fiecare ecuație orbitoare care dovedește argumentul ontologic fără a dovedi nimic prin fiecare zâmbet din suflet ce amână prăbușirea generală nu poți să omori un cadavru nu poți omorî un cadavru, îți spun, nu poți fi ucis nu mai am ce ucide în voi totul e mort
Karmacoma pentru celălat Eretic
din flacără în flacără trecem febrili întotdeauna flămânzi de încă o văpaie
dintr-un suflet în altul ne petrecem obsesiv întotdeauna lacomi de încă o pedeapsă
o mie de generații au muncit fără să gândească doar ca tu să gândești să dai cu piciorul la o mie de generații
care s-au istovit să te nască
o mie de generații au urcat muntele doar ca tu să fii zămsilit pe marginea abisului la creștetul hăului
ai schimba oricând locul cu un simplu lucrător ți-ai arunca harul la gunoi
dacă ar fi posibil
libertatea este otravă pentru cei născuți la marginea abisului incapabili să zboare ei vor contempla hăul vrăjiti de scânteia expierii
o mie de generatii au scormonit în tăcere fără să se întrebe fără să viseze
doar ca tu să sari
Moarte, aș vrea să mă odihnesc puțin în vaginul Tău
|