Şerban Axinte

Oricine poate să mă fotografieze şi să-mi ia interviuri

Aici locuim cu toţii, e linişte

şi miroase a uleiuri volatile pretutindeni.

Spatele îmi plesneşte de durere din cauza unei efemeride înfuriate.

Polii de piatră se distanţează,

eu nu pot să stau în mijloc, între ei,

mă reped spre cel mai apropiat

ca să strivesc nisipul cu degetele;

Eu sînt cel care trebuie să aibă grijă ca nimic să nu se piardă.

Aici locuim,

în spate cineva chicoteşte în surdină,

se împiedică de scaunul din mijlocul camerei

şi înjură printre dinţi.

Aici locuieşte el,

dar niciodată nu s-a întîmplat să ne întîlnim.

Aici e locul său,

aici chicoteşte în surdină,

aici se împiedică de jucăriile împrăştiate pe jos.

Dar de dormit nu doarme niciodată acasă.

Cînd pleacă, se asigură că are o lingură de aluminiu în buzunarul hainei.

Cît timp el lipseşte, oricine poate intra,

oricine poate să mă fotografieze şi să-mi ia interviuri.

 La pas, pe spinarea bătrînului profesor

Subţiat, idolatrizat de anorexici,

figură geometrică fără nici un haz,

mestec bine doar colţurile hranei

şi inventez mitologii în sufragerie.

Ce bine e, ce bine e, nimic nu mă apropie

intenţionat de tine.

Vreau să înţelegi că vieţile Lui/Ei sînt variante, reproduceri

mai mult sau mai puţin reuşite după viaţa mea.

Ai vapori,

ai frînghii din pînza cerşafurilor

în care noi toţi am transpirat.

Ştii foarte bine, nu-i aşa?

Ne-am împerecheat fiecare cu cine nu trebuia

şi acum păşim fără nici un chef pe spinarea bătrînului profesor.

O chestiune discutabilă

El nu face nimic – îi aşteaptă pe alţii să moară.

Are corpul transparent

şi nu înţelege

de ce lumea nu-l salută pe stradă.

Totuşi numele său este cel mai cunoscut,

cel mai amintit.

Odată un individ coleric s-a grăbit şi i-a scris necrologul,

dar conducerea revistei ce urma să-l dea publicităţii

a decis că nu sînt suficiente date biografice.

Nu se cunosc următoarele:

numele mamei,

numele şi profesiile tatălui,

anul naşterii.

Şi data morţii rămîne o chestiune discutabilă.

O haină nouă pentru Zeo Ni

Claviatură cu doar clapele albe înmuiate în ulei
claviatură a unui pian legat cu lanturi şi suspendat de tavan,
da, da, cu o astfel de claviatură
începe orice cîntec despre Zeo Ni.

Cel care a vrut mai demult să-şi mortifice trupul
mai mult decît să şi-l spele se plimbă acum liniştit prin piaţă
şi caută omul în faţa căruia şi-ar dori să îngenuncheze.

Zeo Ni îmbracă acum o cu totul altă haină.

În fiecare dimineaţă
o pioşenie faţă de sine pune stăpînire
pe mintea şi pe sufletul lui Ni.
Vrea cu disperare să găsească o cicatrice pe corpul său,
măcar un semn care să-l facă fericit pentru tot restul zilei
 

Les trois grâces de Niadora.

Cosmosul proteic, halucinant

absoarbe lumile cameleonice.

·        Nu întind mâna spre carte, nu iau nici un cuvânt de acolo, ei au pus demult ochii pe mine, vor să stau toată viaţa aşezat în fotoliul acela, mă mir cum de nu m-au legat cu lanţuri de el; vreau să ştiu ce e în sobă, acolo sigur doarme cineva.

·        Încearcă să se ridice, dar se lipeşte de cahlele încinse, uşor,uşor desprinse din ţesătura de sacîz şi funingine. Iată, cum s-a întâmplat ca desenul de pe burtă să i se lipească de faţă, iată cum el nu devine cenuşă, ci gaz puţin mai greu decât aerul. Nu e nici o continuare, el nu vrea să se izbească de propria umbră ca să mai poată fi o continuare.

       Cum priveşte el cerul din scaun, aşa celelalte feţe potopite de sînge îl privesc.

·        Triunghiul pe care eu îl confund cu femeia sa se micşorează, se strîmtează şi apoi se ovalizează. Îi mai trebuie ca lumea sa proteică să-l absoarbă ca să devină sferă. Foarte multă vreme între cele trei vârfuri ale sale, bătrânul a ridicat adevărate ziduri pe care tot el le-a poreclit li-Ni-i îngroşate sau les trois grâces de la Niadora.

Ni-pa-vu-ga-di

Ni-pa-vu-ga-di,

o deschidere a lumilor către mine

şi un întreg ceremonial de închidere

tot prin Ni-pa-vu-ga-di

Însă nu vorbesc nimănui despre asta.

·        Intru direct în întuneric, mă desfăşor pe suprafeţe mari, din ce în ce mai mari, şi-mi dau seama că e o nepotrivire aici doar atunci cînd rămîn blocat între sunete.

·        Nimic nu rămîne oval pînă la capăt, nici nu se împuţinează precum o sferă perfectă, are un deget gros  legat de restul palmei cu sfoară de împachetat

·        Mai mult, de fiecare dată lasă urme prin restul cuvintelor.

Ea e arsă pe faţă, o arcă pentru cei mai puţin iubiţi.

El e deget fără inel şi barcă.

Printre aşchii de scrin păşesc fără să se înţepe,

Se ating uşor şi pleacă.

Ştanţez sticlele de plastic goale şi tabla care a rămas nefolosită la construcţia acoperişului,  mă uit atent la mîna  ce devine plasă de prins fluturi, are un

deget care nu se potriveşte cu restul palmei, ei da, nu e suficient de albă şi nu e din perdea, ci din vene subţiri, subţiri.

Te văd acoperită încă de foarte mult pămînt Ni-pa-vu-ga-di.

Am vorbit puţin cu cine n-aş fi crezut că-l pot numi chiar eu

N-am căzut din neant
ghemuit în cochilia de carne,
mi-am aşezat atent carnea sub piele.
Ca să aud şi alte voci, ale acelora de dinafara cochiliei,
am vorbit puţin cu cine n-aş fi crezut
că-l pot numi chiar eu.

Să pleci mai repede din Niadora, fără să înoţi
şi fără să-ţi iasa din cînd în cînd din gură
rămăşiţele de rîme şi de insecte subpămîntene.

Să pleci mai repede din Niadora şi să nu te tot întrebi
unde ai mai văzut acele creste de cocoş,
pline cu pămînt pe dinăuntru.

Eu am să fac între timp mişcările cele mai lente
ca să nu se năpustească asupra mea
toate vietăţile cărora
li s-au tăiat limbile şi vîrfurile degetelor.

Sărut prin fisuri de cub greu

Iată, bătrînul chicoteşte de după geamul aburit.
E un miez,
aici sigur se află un miez şi legănări stupide
pe balustradele din ce în ce mai subţiri şi mai ude.

E cu siguranţă miezul unui fruct nefiresc de crud
pe care bătrînul îl molfăie de după geamul aburit.
Şuier sau pipăit, sărut printre fisuri de cub greu,
şuier sau pipăit înainte de a-i fi fost vie pielea.
 

Culoar

Ei da, şi bătrînul a purtat toată viaţa papuci
cu talpă de lemn şi nu i-a intrat în urechi
nici ulei de candelă, nici păr de animal,
nici clapele de pian.
De aceea îl scot foarte rar afară.

Poate că eu am stins din greşeală lumina.
De neatins precum medaliile care nu pot fi privite
decît prin peretele de jos al cutiei de sticlă,
aşa este el, Zeo Ni, fugarul
care a făcut ca Niadora
să nu se mai poată numi Niadora.

Nici o odaie nu e goală, rece, crestată,
culoarul, singurul loc unde pot fi găsite
vertebrele viitorilor oameni vii e înfundat cu vată

Cine se lasă ademenit pînă jos la noi

Bătrînul ia un smoc de paie şi îl mănîncă,
au mai fost pe aici înveliţi în saci şi alţii,
ai tocătură de frunze ude pe piept
nu încerca să înveţi nimic despre pofta de mîncare,
e şi asta un fel de salată doar că nu este împinsă
de ploaie înapoi în pămînt.

Da, stau cu tine sub oraş, deşi prin şumuioagele uscate
se poate respira mai uşor ca din orice loc.
Şi încet tu vezi că te legeni şi te apucă ruşinea
că ai uitat să strîngi crengile care acopereau
gurile de evacuare.

Cine caută aici sensul
trebuie să se lase ademenit
pînă jos la noi
să vină să ne descopere pe mine, pe tine,
pe bătrînul Ni, Zeo.
Dar noi îi vom arunca rînd pe rînd în braţe cîte o femeie,
iar el îşi va bucura trupul, slăvindu-ne.

Cosmos proteic, am vorbit puţin
cu cine n-aş fi crezut că-l pot numi chiar eu.

Odată spectacolul nostru sfîrşit
ne-am refugiat cu toţii
în burta unei singure balene, probabil din frica
de a nu da fiecare nas în nas cu sine.
După toate acestea cine mai caută sensul
trebuie lăsat aici să se înece.
 

Oraşul, cireada de vite, patrafirul

S-au aruncat asupra mea femeile legate cu sfoară de mijloc.

S-au oprit să-mi povestească fiecare cum le-au ieşit plozii din burtă

şi cît le-a fost de greu să înghită mărgelele din piatră şlefuită.

Sînt îmbrăcat în haine de arlechin,

am buzunarele pline cu pietre;

voi trage cu praştia în stele,

voi plînge, voi rîde,

voi face tumbe pentru ca ele să se distreze.

Cea mai tînără dintre femei îmi arată sînii

şi mă roagă s-o las să-mi coase un alt rînd de haine.

Acum toate stau în faţa mea dezbrăcate, eu văd însă oraşul,

cireada de vite, patrafirul.

O baricadă din haine

Mîine mă voi întoarce acasă cu boala în trup,

prin  ecouri de viaţă fericită te întâlnesc.

Nu a trecut mult de atunci,

îmi construiesc o baricadă din haine.

Nu vreau să mai aud cîntecele de izbândă

ale prietenilor mei, îi aud cum mă strigă de sus

din copilărie.

Mai mult nu pot, vreau să aţipesc şi să nu-mi mai pese

de visul meu de bărbat tînăr purtat în taină

pe braţele femeilor din visurile altor oameni.

Rămîn tot mai puţini aceia în trupurile cărora să ne scurgem.

Începînd de astăzi nu voi mai ieşi din cameră,

alţii se vor spăla pe faţă,

vor îmbrăca hainele frumoase în locul meu.

Povestea celui mai trist dintre oameni

este scrisă mărunt pe ultima pagină a cărţii.

Pragurile Apeiron

                                             fragment

Sînt hiperborean ca şi tine,
Am obrazul brăzdat de urmele lăsate
De cei cîţiva melci
Care au reuşit mai întîi
Să-şi facă drum prin sîngele meu.

Oblivion, numele rostit
De mai multe ori la priveghi
E şoapta unui destit aproape viu,
Vetust,
Insecta veche născută în candelă,
În chihlimbarul pragurilor.

El repetă astăzi numele meu,
Al penumbrei, al ţinutului nisipos.
El doarme, îndurînd mai uşor
Momentul în care trupul său
Va împrăştia miros de ied.

Văd în mijlocul pieţei un animal uriaş,
Neînvelit, înveleşte-te,
Mergi pe covoare de ţar,
Un faraon cu limba încîlcită
Şi altfel împodobit.

Te-am ales să fii singurul
În faţa căruia să pot vorbi
Toate limbile pămîntului,
Tu uită-le,
Doar aşa nu mă vei lăsa să fiu botezat,
Ci doar scăldat în cristelniţă.

Mormîntul e prima bîlbîială a vieţii,
Eu mă hrănesc pe ascuns cu insecte.

Există o lume răspîndită în praguri idoleşti,
Îţi poruncesc să ieşi din perete
Şi să te mîndreşti
Cu poporul care s-a născut din coasta ta.

Apeiron, numele meu,
Numele creştin al abaddonului.

Am descifrat desenul,
Pielea de viţel fusese de prea multe ori ştearsă.
Se dansa,
Se dansa frenetic pe acoperiş,
Tu, Abaddon sau Oblivion,
Te rugai să nu-mi înţeleagă nimeni cuvintele.

Fluture, larvă, cocon,
Ploaia de meteoriţi subpămînteni,
Larvă, plînsul uşor, travesti.

Ştii că nu-i bine să mă laşi să alerg prin curte.
Îmi speli picioarele şi mă trimiţi
În camera unde
Toţi copiii care şi-au dorit să fie părinţi
Au murit.

Rosteşte, rosteşte
De aici din hîrtie.

Am să te caut să mă înveţi
Paşii acelui dans al pînzei ţesute
Din meduze şi alge.
Devin astfel bunicul meu,
Străbunicul viitorilor morţi.

Spune-mi cine întîrzie mai mult,
Cine îşi spală faţa cu alge şi vin.
Nu pot pleca,
E palimpsestul celor treizeci de foi
Şi nimic din ceea ce văd
Nu mă poate face mai fericit.

Imi apăruseră ca nişte dungi pe faţă
Acele ceasornicului.
Ochii lui Dumnezeu se deschid seara
Ca să te vadă
Cum te chinui să adormi
Într-unul din scaunele pe care noi
Fiii tăi,
Ţi le-am aşezat la căpătîiul patului.

Mi-am găsit adăpostul
În galeriile scobite cu degetul în tencuială.
Nimic din ceea ce mi se întîmplă
Nu-mi poate aduce moartea.

Ai dat naştere
Celui mai frumos imn despre cuvint,
Ai făcut să se nască ceva
Sub această unghie
Crescută inuil peste carne.

Voi aştepta să împlinesc o sută de ani
Ca să te pot plesni
Cu unul din braţele sepiei peste faţă,
Eşti acum altceva
Cînd scobeşti pămîntul cu degetele,
Aşteptînd să-ţi crească pîntecul.

Lumea e ascunsă-n baldachin,
Îi vezi chipul
Şi-ţi imaginezi că lumina vine şi ea din baldachin,
Într-o dimineaţă mă voi trezi
Şi va fi întuneric.

Oblivion este numele pe care îl dau
Religiei mele.
Lucrurile hohotitoare, ele vor fi primele
Care vor întîmpina apeironic
Următoarea mie de ani.

Miros, pîntec, plod,
Mamă, insecte, uter,
Trup, peşte, ied,
Lup, măgar, magnolie,
Acestea sînt adevăratele mele nume,
Ale tale sînt răspunsuri mantice
La strigătele celor înfăşuraţi în pînză.

Oraşul orchestral, polifonic,
Doar atunci cînd vreau să-mi aşez definitiv
Capul pe pernă,
Orchestral, polifonic,
Atunci cînd vreau să-mi intre în urechi
Odată pentru totdeauna viermele altui pămînt.


Îmi văd prietenul agăţat de candelabru,
El înţelege din cartea mea
Ceea ce n-am putut scrie,
Vrea să înveţe şi el mersul pe catalige,
Vrea să pară lumii iedul ce se ruşinează
Că i-a crescut peste noapte
O barbă de ţap.

Gîndul sinucigaş a încetat să mai existe,
Doar pe tine te recunosc,
Ai aceleaşi gînduri ca şi mine,
Efemeridele eumenide,
Ne strecurăm unul altuia carne nouă sub piele.

Te voi lăsa să atîrni de candelabru
Pînă ce braţele ţi se vor subţia,
O ştiucă va respira în locul tău
Aerul scandinav, uranian.

Ai dat naştere
Celui mai frumos imn despre cuvinte,
Despre bîlbîiala lui Dumnezeu
Ori de cîte ori a dat cu ochii de tine
Şi te-a făcut să rămîi gravid
Cu tine însuţi.


 

Şerban Axinte – născut la 27.07.1976, în Iaşi. Absolvent al Facultăţii de Litere, secţia română-italiană şi al masterului de Literatură comparată şi antropologie culturală, ambele la Univ. „Al.I. Cuza” Iaşi. În prezent, asistent de cercetare ştiinţifică la Institutul de Filologie Română „A. Philippide” al Academiei Române şi secretar general de redacţie al revistei culturale „Timpul”. A colaborat cu poezie şi articole de critică şi istorie literară la diverse publicaţii printre care: „Contrafort”, „Cronica”, „Outopos”, „Poezia”, „Tomis”, „Anuarul de lingvistică şi istorie literară”, www.liternet.ro. A publicat volumele de poezie: Starea balanţei, Ed. Eurocart, Iaşi, 1996 şi Pragurile Apeiron, Ed. Outopos, Iaşi, 1999, selectat de O. Nimigean în antologia Ozone friendly. Iaşi. Reconfigurări literare, Ed. T, Iaşi, 2002, coautor al Dicţionarului general al literaturii române (coordonator Eugen Simion), Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2004.