MIRUNA VLADA

DESPRE  POEZIA  FEMININĂ  ACTUALĂ*

(EXTRAUTERINITATEA  CA  FENOMEN  LITERAR)

„goliciunea ta ne tulbură liniştea

stăm în juru-ţi pustii ca pereţii”

(Silvya Plath)

            Ceea ce la nivel fiziologic în cadrul maladiei ce poartă numele de „sarcină extrauerină” reprezintă formarea embrionului în trompa uterină îşi are drept corespondent în planul poeticii feminine actuale procesul de incubare al poemului extrauterin.

            El se datorează unor relaţii anormale cu partenerul şi cu cei din jur. Iubitul apare mai mereu fie ca o absenţă traumatizantă, fie ca o prezenţă înstrăinată, cu care nu se poate comunica. Partenerul şi-a pierdut funcţia de „Celălalt” pe care filosoful Emanuel Levinas o interpreta ca raport al sinelui cu sine. Tu-ul este aici mereu în penumbră. Fie sadic, privind-o cu voluptate pe femeie mistuindu-se, fie întreţinându-i masochismul.El e străinul. O ruptură în propria fiinţă ce se respinge pe sine. Aproape că nu o poate atinge. Sau dacă o face, actul este scurt şi distant. Tandreţea capătă în acest scenariu aspectul unei agonii prelungi. Prin efectul de basorelief pe care mizează aceste poeme, putem vizualiza portretul paradoxal al unui bărbat marcat de un puternic deficit de virilitate care provoacă asupra femeii o putere de fascinaţie aproape satanică.

            Din nevoia disperată de afect, ea ajunge să se iubească pe sine aşa cum ar trebui el să o facă. Acesta este momentul de „criză”  în care ea îşi iese din sinele esenţializat (respectiv uterul) pentu a-şi fi propriul bărbat ( de aici tema masturbării, a prezenţei simulate, a cerşitului de afecţiune în modurile cele mai stranii). Aşa s-ar putea explica un anumit caracter autist, reproşat de critici ca fiind „adolescentin” în sensul obsesiei de sine.  Vocea poematică îşi simulează cu acribie feminitatea, pe care toţi o ignoră, dintr-o dorinţă intensă şi nesatisfăcută a trupului de a se „naşte”, de a căpăta existenţă/consistenţă prin atingere, prin electrizarea privirii „Celuilalt” transpus în sine(care încă i se refuză). Dorinţa de afecţiune stă la baza impudorii „virginale” pe care criticii „grăbiţi” o acuză de pornografie.

            Toate aceste detalii indecent transpuse ale cadrului poetic, dar mai ales existenţial nu sunt decât un preambul al „actului extrauterin” propriu-zis. Femeia căreia i se refuză atingerea şi accesul la sinele alienat ajunge în stadiul de a-şi înscena sarcina trupului ce trebuie să se nască pe el însuşi.Ea rămâne însărcinată cu poemul (îmi asum idealismul fetid al acestei reprezentări). Starea devine sufocantă. Trompa uterină nu mai poate găzdui sarcina anormală. Plesneşte. Extrauterinitatea se extinde asupra întregului trup poetic. E contagioasă. Sentimentele sunt însă cele mai acut uterinizate. Căci sexualitatea este condamnată în această lume să aibă inimă. Iar apoi întregul arsenal poetic se utrerinizează, ca într-o teribilă „septicemie a spiritului” invadat de carne jupuită. Singura soluţie este ca ea să-şi devină propriul ginecolog. Propriul exorcist. Exterioritatea o condamnă să-şi inventarieze arsenalul extirpării de feminitate, de înstrainare a propriului trup. Limbajul e bisturiul cu care extirpă orice iluzie de normalitate.

            În urma acestei operaţii minuţioase de îndepărtare a trompei uterine urmează implacabil sterilitatea. Închiderea poemului în sine, ca un şarpe ce-şi înghite coada. El nu mai e capabil să-şi producă sensuri la nesfârşit (cum proclama dezideratul textualist). De aici poate şi nota sentenţioasă a versurilor, definitivă, tezistă, având aerul unor tenebre previzibile (acel deja vu sau deja lu imputate poemelor de frondă feminină actuale). Sexualitatea devine prototipul perfect al fragilităţii.Cu toate acestea, irumpe din fiecare pasaj o forţă debordantă, aproape incontrolabilă a imaginilor, a expresiei. Fragilitatea este astfel convertită în forţă prin plasarea în extrauterinitate. Instrumentul folosit este luciditatea perversă ce se manifestă prin ostentarea limbajului. El e menit să deranjeze, să zgârie pentru că este bisturiu. Bisturiul ce naşte poem. Nimic altceva decât ieşirea feminităţii din sine pentru a se putea reinventa într-o ipostază mai terifiantă decât cea actuală. Prin masochism şi prin limbajul autodestruciv femeia capătă trup. Tandreţea se naşte pentru ea în extrauterinitate. Acest proces straniu, maladiv poate fi asimilat acelui „zu Grunde gehen”( a îngloba esenţialul şi a-l distruge) pe care îl teoretiza Hegel.

            Orice exacerbare a senzualităţii se naşte dintr-un deficit de sensibilitate, care la rândul ei provine dintr-o fragilitate la nivelul „Fiinţării” în termeni sartrieni. La baza acestui chin sublimat stă vina. Vocea ce sucombă în deliruri liricoidale se simte vinovată de propria feminitate utragiată. Forţarea limitelor implică în cazul de faţă forţarea limbajului. Poeta are misiunea de a apăra lumea(exterioritatea) împotriva limbajului, care este o reprezentare vie a înstrăinării, a ne-atingerii. Limbajul poetic extrauterin este chinuit, total lipsit de armonie. El scânceşte. Are aspectul unui aliment devorat în scârbă şi apoi expectorat.

            Femeia plasată în extrauterinitate are tăiate toate căile de comunicare cu lumea. De aceea nici poemul extrauterin nu îşi propune să comunice stări. El este un travaliu continuu al spunerii, acea tăcere care urlă prin sexualitate(imagine folosită ca titlu de poeta Angela Marinescu –„Tăcere sexuală). Tipul acesta de poem naşte doar oglinzi paralele, mici labirinturi ale exhibării nimicului ce a cangrenat sufletul. Chiar dacă îşi flutură cu obstinaţie stindardul sterilităţii, textul extrauterin se cere fecundat cu disperare. Cerşeşte transcendenţa ca pe o mângâiere a sinelui sau o certitudine a neantului. Aici îţi are cauza şi linia mistică ce traversează aceste poeme. Nostalgia purităţii ireversibil pierdute sau mai bine zis extirpate. Femeia nu îşi poate trăi ruperea de lume decât sexualizând-o. De aici groaza şi ratarea spiritualizării .

            Scriindu-se drept gnoză a feminităţii apocaliptice, ruptă de propria interioritate şi plasată în extrauterinitate în postura „Celuilalt” (călău travestit în victimă), noua lirica feminină „mânioasă” (ce şi-a supt seva din Frida Kahlo, Silvya Plath sau Angela Marinescu) cere un ochi critic atent menit să ordoneze vacuitatea unui sine dezabuzat.

* acesta este un fragment introductiv al unei lucrări mai ample ce dezvoltă subiectul, argumentele fiind date pe text, folosindu-se poemele feminine ce intră în conceptul de „literatură extrauterină”