Monstrul incestuos

                                                                                                     de Anda Cadariu

            Sub titlul de Structure élémentaires de la parenté, un titlu abscons în opinia lui Georges Bataille, lucrarea lui Claude Lévi-Strauss apărută în anul 1949 se străduieşte să rezolve problema „incestului”. Această problemă se pune, într-adevăr, în cadrul familiei: întotdeauna un grad, mai precis o formă de rudenie hotărăşte interdictul opus relaţiilor sexuale sau căsătoriei a două persoane. Reciproc, determinarea înrudirii are ca sens poziţia indivizilor unul faţă de altul din punct de vedere al raporturilor sexuale: unii nu se pot uni, alţii pot; o legătură de rudenie între veri reprezintă o indicaţie privilegiată, adesea cu excluderea oricărei alte căsătorii.

La o analiză mai amănunţită a incestului, sîntem frapaţi de caracterul universal al prohibiţiei lui. Sub o formă oarecare, întreaga omenire o cunoaşte; doar modalităţile variază. Popoarele cele mai civilizate se vor mărgini la relaţiile dintre copii şi părinţi, dintre frate şi soră. Dar, ca regulă generală, găsim la popoarele arhaice feluriţii indivizi repartizaţi în categorii distincte, care hotărăsc legăturile sexuale recomandate sau prohibite.

Răspunsurile succesive date enigmei incestului se grupează într-o serie de teorii, pe care vom încerca să le analizăm succint în cele ce urmează. În opinia lui Georges Bataille, teoria finalistă dă prohibiţiei sensul unei măsuri eugenice: e vorba de a pune specia la adăpost de efectele căsătoriilor consangvine. Bataille arată că acest punct de vedere mai este încă răspîndit: şi astăzi există credinţa în caracterul degenerat al copiilor ieşiţi dintr-un incest. Pe de altă parte, Lévi-Strauss susţine ideea unei obsesii universale (marcată de vise sau de mituri) a relaţiilor incestuoase. Analistul opune stării naturii pe cea a culturii, „aproximativ în acelaşi fel în care omul şi animalul sînt de obicei opuşi: asta îl face să spună despre prohibiţia incestului (se înţelege că, în acelaşi timp, el se gîndeşte şi la regulile de exogamie care o completează) că ea constituie demersul fundamental datorită căruia, prin care, dar mai ales în care se împlineşte trecerea de la Natură la Cultură. Ar exista astfel în oroarea incestului un element care ne desemnează ca oameni”[1].

Durkheim găseşte în tabuul sîngelui unui clan - în consecinţă al sîngelui menstrual al femeilor - explicaţia interdictului care le face pe acestea din urmă  inaccesibile bărbaţilor din clanul lor. Interdictul nu mai este valabil în ceea ce priveşte bărbaţii unui alt clan.

În celebra sa lucrare, Totem şi tabu, Freud leagă pentru prima dată problema interdictelor de cea a sacrificiului. Într-o analiză a viziunii lui Freud asupra incestului, René Girard subliniază ideea că în jurul sexualităţii legitime se întinde o veritabilă zonă interzisă, cea pe care o definesc toate prohibiţiile sexuale, ansamblu din care „toate interdictele incestului nu sînt decît o parte, chiar dacă cea mai importantă. (...) Tot astfel, în apropierea templului, în jurul locului unde se desfăşoară sacrificiile, violenţa este mai sever interzisă decît în orice altă parte. Benefică şi fecundă, dar întotdeauna periculoasă, violenţa reglată a sexului, ca şi aceea a sacrificiului ritual, este înconjurată de un veritabil cordon sanitar; ea nu s-ar putea propaga liber în sînul comunităţii fără să devină malefică şi distructivă”[2]. Iată de ce, din motive uşor de înţeles, tendinţa forţată de satisfacere imediată a instinctului sexual duce la urmări nefaste. „O dată cu pierderea capacităţii de a urmări un ţel mai îndepărtat dispar toate modurile comportamentale fin diferenţiate ale peţitului şi formării perechilor, atît cele instinctuale cît şi cele programate cultural, aşadar nu numai acelea care au luat naştere în cursul istoriei filogenetice în scopul menţinerii cuplului, ci şi normele de comportare specific umane care servesc unor funcţii analoage în cadrul vieţii culturale”[3].

            Interdictul şi regula constituie cele două feţe opuse ale aceluiaşi obiect. În linia acestei paradigme logice, Lévi-Strauss susţine că „incestul este mai puţin o regulă care îţi interzice să te căsătoreşti cu tatăl, sora sau fiica, cît o regulă care te obligă să-ţi dai mama, sora sau fiica altcuiva. (...) Exogamia (...) afirmă existanţa socială a altuia, şi nu interzice căsătoria endogamă decît pentru a introduce şi a prescrie căsătoria cu un alt grup decît familia biologică: desigur, asta nu pentru că un pericol biologic este asociat căsătoriei consangvine, ci pentru că din căsătorie rezultă un beneficiu social”[4]. Lévi-Strauss replasează structura unei instituţii cum este căsătoria în mişcarea globală de schimburi care animă populaţia arhaică, trimiţînd la concluziile admirabilului „Eseu despre dar” al lui Marcel Mauss. În opinia lui Bataille, teza lui Lévi-Strauss „se inspiră din astfel de consideraţii: tatăl care şi-ar lua în căsătorie fiica, fratele care şi-ar lua de nevestă sora ar fi aidoma posesorului de şampanie care nu şi-ar invita niciodată prietenii, ar bea singur în pivniţa lui (...)”[5].

            Urmărind aceeaşi logică dualistă pe care o vom regăsi la René Girard, Bataille susţine că interdictul incestului, fiind de natură sexuală, subliniază valoarea sexuală a obiectului său. Sau mai curînd, conferă o valoare erotică  acestui obiect. „E tocmai ceea ce opune omul animalului” – susţine teoreticianul – limita opusă activităţii libere a dat o nouă valoare irezistibilului impuls animal. Legătura dintre incest şi valoarea obsedantă a sexualităţii pentru om nu apare aşa de uşor, dar această valoare există şi ea trebuie negreşit pusă în legătură cu existenţa interdictelor sexuale, luate în general”[6]. Esenţa omului este dată în interdictul incestului. Puritatea, pe care o întemeiază interdictul, acea puritate caracteristică mamei, surorii, trece încet la soţia devenită mamă. Această puritate, aflată în strînsă legătură cu ideea de legitate, este una obţinută prin „deschiderea spre alteritate”[7]. Astfel, starea de căsătorie rezervă posibilitatea de a duce o viaţă umană în respectul interdictelor opuse liberei satisfaceri a nevoilor animale.

            Michel Foucault explicitează una dintre principalele idei ale tezei lui Durkheim. Într-unul din cursurile ţinute la Collège de France, profesorul subliniază legătura dintre totemism şi incest: „În spatele totemismului şi chiar în viziunea lui Durkheim aflăm o antropofagie rituală ca moment de exaltare a comunităţii, iar aceste momente sînt pentru Durkheim simple momente de maximă intensitate care nu fac altceva decît să puncteze o stare oarecum normală şi stabilă a corpului social. Prin ce se caracterizează această formă de stabilitate? Tocmai prin faptul că sîngele comunităţii este un capitol interzis, că oamenii aparţinînd acestei comunităţi nu pot fi atinşi, că în special femeile grupului nu pot fi atinse. Marele festin totemic, marele festin bîntuit de antropofagie, nu face altceva decît să marcheze, în mod regulat, o societate bazată pe legea exogamiei, adică interdicţia incestului. Să consumi din cînd în cînd o hrană absolut interzisă, adică chiar carne de om, iar pe de altă parte să-ţi fie interzis să consumi propriile femei – visul antropofagiei, refuz al incestului.  (...) Ce mănînci şi cu cine nu ai voie să te căsătoreşti? (...) Dacă antropologia a urmărit o linie în pantă care a dus-o de la problema totemismului (...) la problema mai recentă a prohibiţiei incestului – se poate spune că istoria psihanalizei s-a constituit în sens invers şi că grila de inteligibilitate stabilită de Freud pentru nevroză este cea a incestului. Incest: crima regilor, crima excesului de putere, crima lui Oedip şi a familiei sale”[8].

            Foucault acordă o importanţă capitală prohibiţiei incestului în formarea familiei moderne: „Mica familie afectivă, solidă, substanţială, ce caracterizează societatea noastră, şi la a cărei naştere asistăm, în orice caz, la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, s-a constituit plecînd de la incestul superficial al privirilor şi gesturilor în jurul trupului copilului. Tocmai acest incest, acest incest epistemofilic, acest incest al contactului, al privirii, al supravegherii, se află la baza familiei moderne”[9].

            Incestul este prezent şi în ritualuri orgiastice, fie la un nivel practic, fie la nivelul proiecţiei unui anumit statut asupra părţilor participante. Cel mai elocvent exemplu în ceea ce priveşte cel de-al doilea caz poate fi regăsit în ritualurile sectei hlîştilor. „În forme degradate, brute şi populare, în riturile hlîştilor s-au păstrat rămăşiţe ale unor rituri ceremonii orgiastice precreştine ce şi-au pierdut fondul originar şi congenial, preluînd în schimb, în mod paradoxal, unele motive din noua credinţă”[10]. Presupoziţia sectei este aceea că bărbatul realizează natura lui Hristos iar femeia pe cea a Fecioarei, unirea lor provocînd pogorîrea transfiguratoare a Duhului Sfînt cu ajutorul ritului secret practicat la miezul nopţii.

Unul dintre cei mai puternici monştri care populează domeniul anomaliei este – în opinia lui Foucault – regele incestuos[11]. James Frazer relatează în lucrarea sa Creanga de aur cazuri de incest, subliniind legătura dintre acestea şi abuzul de putere al regalităţii.Unul din cazurile prezentate de Frazer este cel al lui Cinyras, tatăl lui Adonis, care şi-a implicat fiul într-o relaţie incestuoasă cu Myrrha, sora acestuia, în timpul unor festivităţi dedicate zeiţei porumbului şi – implicit – principiului castităţii. Frazer explică frecvenţa cazurilor de incest în ceea ce-i priveşte pe regii Antichităţii prin următorul raţionament: „În ţările unde sîngele regal era transmis doar prin femei, şi unde, în consecinţă, regele deţinea puterea doar în virtutea căsătoriei cu o prinţesă ereditară, care era adevărata suverană, se pare că există foarte multe cazuri de căsătorii între fraţi. Scopul acestor căsătorii era ca prinţul să obţină, odată cu mîna surorii sale, coroana regală care ar fi fost obţinută altfel de către un alt bărbat, probabil un străin. Dar nu tocmai această regulă a descendenţei este şi motivul incestului dintre rege şi fiica sa? Regele ar fi fost obligat să elibereze tronul în cazul morţii soţiei sale, regina, din moment ce el deţinea puterea doar în virtutea căsătoriei.

Cînd aceasta se încheia, ducea cu sine şi dreptul regelui la tron, acesta trecînd la soţul fiicei sale. Astfel, dacă regele dorea să conducă şi după moartea soţiei sale, singura modalitate prin care putea obţine acest privilegiu în mod legitim era căsătoria cu propria fiică, prelungindu-şi prin aceasta din urmă titlul pe care îl deţinuse înainte datorită mamei sale”[12].

            Monstrul-rege-incestuos prin excelenţă este însă Oedip. Monstruozitatea lui Oedip este contagioasă; ea se extinde asupra a tot ceea ce el generează. „Oedip, ucigaşul tatălui său, soţul mamei sale! (...) După o superstiţie populară străveche, răspîndită mai ales în Persia, un mag înţelept nu se poate naşte decît dintr-un incest; în privinţa lui Oedip, dezlegător de enigme şi soţul mamei sale, putem interpreta acea superstiţie în sensul că, atunci cînd, prin forţe prevestitoare şi magice a fost stricat echilibrul prezentului şi al viitorului, a fost călcată în picioare legea rigidă a individualităţii şi ruptă vraja însăşi a naturii, cauza trebuie să fi fost o monstruozitate nefirească – de pildă incestul”[13].

            Într-o analiză detaliată a mitului lui Oedip, René Girard se ocupă mai ales de aspectul incestului dintre el şi mama sa, subliniiind natura monstruoasă a relaţiei de inconştientă endogamie în care se găseau cei doi: „Procrearea incestuoasă se reduce la o dedublare informă, la o repetare sinistră a Aceluiaşi, la un amestec impur de lucruri care nu pot fi numite. (...) Vedem că paricidul şi incestul nu-şi dobîndesc adevăratul sens decît în interiorul crizei sacrificiale şi în raport cu ea”[14]. În mitul lui Oedip, toate personajele sînt dubluri, deci şi monştri – susţine Girard. Oedip, Tiresias şi Sfinxul sînt monştri în aceeaşi măsură. Trebuie remarcat aici că Oedip apare aici ca ucigaş al monstrului, cu alte cuvinte, ca sacrificator, înainte de a apărea, monstru el însuşi, în rolul victimei ispăşitoare. Oedip este în acelaşi timp „străinul şi fiul legitim, omul din interiorul cel mai intim şi din exteriorul cel mai excentric (...). Criminal şi incestuos, el este deasupra tuturor regulilor pe care le instaurează şi le face să fie respectate. (...) Anumite cîntări rituale exprimă bine această acaparare a diferenţelor care face din rege monstrul sacru în toate sensurile posibile ale expresiei”[15].

            De la regi la zei, de la familia modernă la societăţile primitive, incestul şi interdictele cu privire la acesta sînt omniprezente. Cea mai bună explicaţie cu privire la paradigma interdictelor în general şi a celor legate de incest – inerente celorlalte – îi aparţine lui Georges Bataille, şi este, de altfel, conclusivă: „Interdictul elimină violenţa şi mişcările noastre de violenţă (între care cele care răspund impulsului nostru sexual) ce distrug în noi calma rînduială fără de care conştiinţa umană este de neconceput”[16].

SURSE ŞI BIBLIOGRAFIE:

·        Bataille, Georges, Erotismul, Editura Nemira, Bucureşti 1998

·        Evola, Julius, Metafizica sexului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994

• Foucault, Michel, Anormalii, Editura Univers, Bucureşti, 2001
• Foucault, Michel, Istoria sexualităţii, Editura de Vest, Timişoara, 1995
• Frazer, James George, The Golden Bough, MS Reader electronic format, eBook by Ken Mantern
• Girard, René, Violenţa şi sacrul, Editura Nemira, Bucureşti, 1995
• Jankélévitch, Vladimir, Pur şi impur, Editura Nemira, Bucureşti, 2001
• Lorenz, Konrad, Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998
• Nietzsche, Friedrich, Naşterea tragediei, în ***, De la Apollo la Faust, Editura Meridiane, Bucureşti, 1978