Revelaţia

de Dan Tanislav

"Ciudat!", încruntându-şi sprâncenele subţiri şi negre, se gândi dacă într-adevăr în acea noapte încărcată cu nori nu s-ar fi putut îneca un om. Mergea cu paşi mărunţi dar siguri, nu se uita nici în stânga nici în dreapta, privirea lui, urcând de-a lungul cheiului, se  pierdea în depărtare. Aerul era mai puţin răcoros, iar cerul domnea calm deasupra oraşului. "Cine mai sunt eu? Am devenit aproape o fantomă în văzduh. Am eu nevoie de mine?, sau, poate…… numai Dumnezeu ştie!" Mestecând greu ultimele gânduri care-l împovărau, Iovan sări ca un resort într-o parte, simţind cum ceva îl împinge de la spate. Cu respiraţia tăiată, aşteaptă să vadă dacă nu cumva era tot o nălucă a gândurilor sale, dar în următoarele secunde împunsătura reveni. Tulburat, se răsuci pe călcâie fixându-şi bine picioarele pentru a nu se dezechilibra, palid la faţă, se pomeni în faţa unui om de statură mijlocie. Cu dificultate, reuşi să desluşească un bătrânel îmbrăcat într-un cojoc ţărănesc, nişte pantaloni destul de murdari, şi o şapcă de piele îndesată bine pe cap încât nu i se putea vedea faţa. Nu mai avu timp să observe cu ce era încălţat căci bătrânul îl întrerupse. "Ce faci?", îl întrebă în şoaptă bătrînul. Iovan, încă nedumerit de prezenţa bătrânului din faţa sa, nu reuşi să găsească nici un răspuns mulţumitor. Nesigur pe el, îl privi din cap până jos, observă în cele din urmă că în picioare bătrânul purta opinci, pleoapele primind păreau cuprinse de un soi de febrilitate, căci i se închideau şi deschideau din ce în ce mai repede. Bătrânul fără a se sinchisi de privirea lui Iovan, îi spuse, întorcându-se în acelaşi timp: "Vino cu mine!" Iovan, ca trezit dintr-un vis lung, răspunse aproape maşinal: "Unde?" "În direcţia asta, drept înainte", răspunse bătrânul fără a mai da vreo explicaţie. Iovan, consternat, îşi îndesă capul între umeri şi îl urmă ca un somnambul. Au mers aşa o bucată de drum bună, de-a lungul cheiului, sub tăcerea nepăsătoare a nopţii, până când bătrânul, în cele din urmă, rosti: "Am ajuns!" "În sfârşit!", replică Iovan ca trezit brusc din somn, "Dar...Unde suntem?, Eu nu vreau aici!" Se aflau în faţa unei lumini clipitoare care anunţa strident un bufet. "Numai aici am putea discuta în voie", spuse bătrânul calm, "E non-stop. Ne-am întâlnit ca licuricii noaptea, trebuie să profităm de asta." Intrară în sfârşit înăuntru, aşezându-se faţă în faţă la o masă. Iovan abia acum reuşi să desluşească pe faţa bătrînului un nas mare şi cârn, buzele groase, liniile feţei imperfecte şi o căldare de riduri ce-i brăzda fruntea lată. Bufetul era cât se poate de mic ca spaţiu, dar destul de frumos ornamentat şi bine întreţinut. Bătrânul comandă două cafele, apoi punându-şi mâinile noduroase pe masă îl întrebă pe Iovan: "Ei, cum te mai descurci?" Iovan, uimit ca înainte de familiaritatea bătrânului care i se adresa de parcă s-ar fi cunoscut de-o viaţă, începu să se bâlbâie: "E….eu, nu ştiu ce să spun, nu ştiu. Chiar nu ştiu!" "Lasă, aşa e la început, ai să-ţi dai drumul", răspunse zâmbind bătrânu pe sub mustaţă, "acum, uite, bea te rog, o cafea, şi ascultă-mă cu atenţie."

"Am să fiu numai ochi şi urechi", se bâlbâi Iovan şi observă în treacăt barba albă şi bine îngrijită a bătrânului. " Se vede pe faţa ta că nu eşti dintre aceia, şi nici prea bine n-o duci", continuă bătrânul, "deci, am să-ţi spun o poveste, adevărată de altfel, despre o familie….. poate, cine ştie, te ajută. Este vorba de o familie săracă, mama cu cei doi copii, o fată şi un băiat, şi o mătuşă paralizată care locuia cu ei, undeva în provincie, n-are importanţă. Vezi tu, ", bătrânul se aşeză mai bine pe scaun, de parcă ar fi trebuit să reziste unei adevărate lupte şi nu unei povestiri, "tatăl copiiilor îşi părăsi familia şi plecă, pur şi simplu. Aşa, tam-nesam dispăru în plină noapte de acasă fără să dea nici o explicaţie, pricepi!", ridică bătrânul vocea dintr-o dată. Iovan, puţin speriat, observă cum pe faţa bătrânului se schimonosise, ridurile erau parcă mai încreţite decît înainte, nările nasului se măriseră, şi astfel părea mai încovoiat, iar din ochi nu se mai vedeau decât pupilele negre, dilatate. Omul se transformase, parcă nu mai era bătrânul de înainte, ci devenise cu toul altă persoană. "Da", continuă bătrânul, "tatăl era singura sursă financiară pentru acea familie, chiar dacă avea şi mama copiilor o pensie, era prea puţin, odată plecat, plecat a fost...Mama copiilor era prea obosită ca să-l mai caute, aşa că au încercat să se descurce cu pensia ei, cum au putut, trăind de pe azi pe mîine. Şi asta până la un moment dat, când băiatul, care era baza familiei căci el întreţinea casa, sora mai mică avea de la naştere un handicap, ştiind că tatăl lui are bani puşi de-o parte hotărâ să plece să-l caute, pentru a-i cere ceva bani, sau poate chiar să-l jefuiască, la nevoie. Ascultă bine la mine. Să-l jefuiască. Trecu ceva timp până a reuşit să-şi convingă mama că-şi va întâlni tatăl, şi prin urmare cel mai bine e să plece în căutarea lui. Cu mult timp în urmă tatăl îşi construise singur o căsuţă modestă la marginea oraşului, bănuiala fiului se îndrepta în acea direcţie - "nu avea unde să se ducă ", îşi spuse fiul. Într-adevăr, fiul a găsit cu multă uşurinţă căsuţa de la marginea oraşului." "Acum, cum bine ţi-ai dat seama", bătrânul îl fixă cu mare atenţie pe Iovan, " fiul era măcinat de un singur gînd, întâlnirea după atâta timp cu tatăl lui", nu se ştie după cât timp, poate luni, ani, nu se ştie", repetă bătrânul mai mult pentru el." Ce-i va spune fiul? Dar tatăl cum va reacţiona? Bucurie, tristeţe….., fiul nu ştia, îi era frică de propriul lui tată, îi era teamă de ceea ce va provoca. Nu a avut curajul din prima zi să intre pe uşa aceea. A stat treaz zi şi noapte în faţa casei tremurând de frig, de frică şi a aşteptat să-şi vadă tatăl ieşind din casă, pregătindu-se să-şi ia inima în dinţi şi să-i iasă în întâmpinare. Dar nu! Tatăl nu a apărut deloc în faţa casei, nici o mişcare în jurul casei. Fiul se întreba dacă nu cumva e plecat, dacă nu cumva casa e goală, şi căutările lui sunt inutile. Se hotărî să acţioneze. Nu mai avea timp de aşteptat. Aşa că se postă în faţa uşii şi bătu, cu pumnul strâns. Nici un răspuns. Mai bătu odată cu mai mult curaj, nimic. "Ce să fac?", îşi spuse, apoi decise, "să încerc clanţa uşii". Şi da!, uşa era deschisă, când observă, s-a speriat şi mai tare, dar totuşi intră. Nu se aştepta să găsească atâta dezordine în acea casă. Lumina pătrundea din cealaltă cameră şi se putea vedea în camera de la intrare masa răsturnată, ziare mototolite şi aruncate pe jos, scaunele…… şi mai ales un miros de stătut, o casă care trebuie neapărat aerisită." Bătrânul se opri brusc din povestire şi-i făcu semn lui Iovan să se apropie cu scaunul, apoi îl apucă de braţ fără să-i dea drumul. Iovan, iniţial încercă să se smucească, dar renunţă imediat când observă în ochii bătrînului o licărire aparte, o lumină venită din suflet. Iovan încremenise ca o stană de piatră şi povestirea bătrânului încă nu se terminase, presimţea că tocmai esenţialul avea să urmeze. Bătrânul îi dădu drumul şi-i spuse în şoaptă: " Mi-am terminat cafeaua." Iovan se ridică imediat să comande încă două cafele, nu-l mai preocupa nimic altceva în momentul acela decât satisfacerea bătrînului. Era foarte important pentru el să nu riposteze, nu trebuia să facă nici o greşeală.. In tot acest timp îşi dădu seama că bătrânul era un personaj important în viaţa lui, nu trebuia să-l scape din vedere. Într-un moment de răscruce pentru el, apariţia bătrânului îi putea furniza, dacă nu adevărul, măcar câteva piste pe care le-ar putea încerca. Cine ştie! Asta gândea Iovan în acele minute scurse în tăcere, şi, deodată,  îşi dădu seama că n-ar fi regretat nici dacă, în cele din urmă, bătrânul s-ar fi ridicat de la masă după a doua cafea şi i-ar fi zis "Povestea a luat sfîrşit, trebuie să plec". Nu, nu s-ar fi supărat deloc. I-ar fi mulţumit bătrînului pentru poveste, şi mai ales pentru faptul că l-a ales pe el să se destăinuie. Această amabilitate pe care a avut-o faţă de el şi această deschidere nu făceau altceva decât să-i dea curaj. Iovan, dus pe gânduri, plescăi satisfăcut , iar bătrânul tresări, şi parcă prin vis lumina de pe faţa lui dispăru. "Ce e, te-ai plictisit? Îţi arde de ducă?", întrebă bătrânul parcă puţin enervat. "Nu!, nu, Doamne fereşte! Îmi….", se bâlbâi Iovan. "Taci şi ascultă", continuă bătrânu, "în camera de unde venea lumina se afla tatăl băiatului. Era întins pe jos, lîngă pat, iar în mâini ţinea strâns un cuţit. Fiul de-a dreptul speriat a vrut s-o ia la fugă, dar tatăl imediat strigă după el şi-i spuse să stea liniştit că nu-i face nici un rău, "ştiu pentru ce-ai venit!" Se ridică de jos şi îi spuse fiului unde se aflau banii. "În dulapul de la perete, sertarul de jos, în cutia neagră se află toţi banii strânşi de mine de o viaţă." "Dar, tată ce e cu tine?", îngăimă fiul tremurînd. "Nu-i nimic, ia banii şi pleacă, lasă-mă, te rog." "Nu se poate, arăţi….", i se opri un nod în gât, nu mai ştia ce să spună, dar continuă, "ce ai de gând să faci?" "Nimic băiete, nimic, ce ştiţi voi, eu sunt pierdut de mult, acuma du-te, şi lasă-mă!" "Ce tot spui acolo, nu pot să plec, nu înţeleg eu mare lucru dar sunt convins că ai nevoie de cineva să te ajute, ai nevoie de mine, spune-mi?" Atunci fiul observă pentru prima dată lacrimi în ochii tatălui. Îşi lăsase cuţitul din mâini şi ghemuit la marginea patului plângea. Fiul se apropie şi începu să-l mângâie încetişor pe creştetul capului. Tatăl, în genunchi în faţa fiului, ridicînd ochii înlăcrimaţi din podea i se adresează în cele din urmă dezvăluind taina ce o poartă: "Fiule, iartă-mi neputinţa ce mă poartă printre valuri, ca o furtună pe mare şi nu mai îmi dă pace, căci corabia s-a scufundat de mult, iar marinarii nu mai trag la rame, s-au pierdut precum heruvimii printre arhangheli! Iartă-mi zîmbetul acru, seară de seară schimonosit de alcool, şi nu mai îmi pot stăpâni instictele nebune ce-mi ies din minţi şi mă cutremură din tălpi până în creştet! Iartă-mă! Iartă-mi urletul în gol, parcă dus în văzduh de diavol ce-mi şopteşte la ureche noaptea să mă iau de păr şi să urlu pînă nu mai pot! Iartă-mă fiule, că sufletul mi-e greu de parcă ar fi încărcat de moloz, ce-mi taie respiraţia şi mă înăbuş într-atât încât nu mai ştiu de mine, iartă-mă! Oh! Cerule!, de m-ai fi crucificat pe veci!, să nu uiţi că nu voi lupta, eşti prea sus pentru mine, iar eu, Doamne ajută! sunt mort de mult, sunt mort dinainte de-a mă naşte. Şi îţi mai spun, în faţa fiului meu, să nu uiţi niciodată cine sunt – „muribundul tău ce-l încerci înadins şi-l înalţi prin nebunie, într-a nebuniei soartă”. Da!, fiule, iartă-mă! că nu pot fi ceea ce ţi-ai dorit întotdeauna, un tată model ce se sacrifică pentru familie şi-ţi umple sufletul cu bucurii mărunte. Iartă-mă, fiule, că nebunia ce există în mine, ca într-un lepros ce nu mai are viaţă, mă va conduce în infern şi nu mai am iertare, că bunăvoinţa Domnului e mai presus de toate, dar simt că nu mai e loc şi pentru mine. De altfel, ce spun, mă aflu deja în Infern! De aceea fiule, cu lacrimi în ochi îţi spun, fără să-ţi cer, dacă mă poţi înţelege: dă-mi binecuvîntarea ta şi lasă-mi cearşaful asudat de nebunia mea la locul lui, că eu mă duc curând, că eu nu mai am nici un Dumnezeu pe-acest pămînt! Dumnezeul meu!, unde eşti Doamne?… Sunt singur!, cu desăvârşire singur! Eu nu mai pot să cred şi nici nu ştiu dacă am avut puterea să cred vreodată, am rămas singur! Neputincios de singur!Înţelegi, fiule…Iartă-mă!” Fiul, cu respiraţia tăiată, gâfâind - de parcă ar fi alergat şi nu ar fi stat în faţa tatălui să-i asculte durerea ce-l măcina - îi spuse din adâncul sufletului: "Te iert!, tată, te iert pentru totdeauna!" Astfel fiul îi dădu binecuvântarea lui deschizînd în sfârşit porţile tatălui extenuat, ca un copil, în baia de lacrimi. "Nebunie! Nebunie! Nu ţi-e milă de cei oropsiţi ce-ţi pică în plasă, ca într-un năvod uitat pe malul mării". Acestea au fost ultimile cuvinte ale fiului care după aceea plecă. Nu se mai ştie nimic de-atunci, încotro şi-a îndreptat paşii fiul, ce s-a mai întîmplat cu tatăl, dacă cuţitul, pierdut, a mai folosit cuiva, nu se mai ştie nimic", continuă bătrânul din ce în ce mai greoi. Nu mai putea să vorbească. Se lăsă o linişte apăsătoare, încărcată de fum de ţigară, urât mirositoare, iar la masă stăteau două feţe pierdute în uitare, nemişcate, care nu mai puteau să răspundă decât disperării. Iovan, într-un târziu, se ridică încet de la masă, plecă capul în semn de salut, şi se furişă cât putu de repede afară. În contact cu aerul rece simţi fiori în corp, şi, cu mâinile în buzunare se îndepărtă de bufet, holbându-se mirat, către cer. Iovan nu se mai putea gîndi la absolut numic. Nu-i ieşea din cap povestea bătrânului, şi mai ales faţa acestuia. Mergea călcând pe pietrişul umed, măsurându-şi paşii, iar din când în când scotea un sunet printre dinţi. Îi era silă, de-abia se mişca, se simţea obosit şi nu mai avea putere nici măcar să gândească. Se simţea îngrozitor de prost în acea noapte ploioasă, nu mai ştia ce să creadă. "De ce lumea asta e atît de păcătoasă? N-au ochi să privească! N-au urechi să audă! E o adevărată bătaie de joc! Cât nu mi-aşi dori să mă prefac în cenuşă! Dar pot oare?" Bălăngănindu-se de pe un picior pe altul se opri la un moment dat şi se rezemă de zidul unei clădiri. Stătea aşa, cu ochii larg deschişi privind în gol, ca printr-o ceaţă  transparentă. Dintr-o dată se întoarse cu faţa către perete şi începu să plângă. Ruşinat de starea lui jalnică se opri din plâns, se şterse bine cu mânecile cămăşii, şi cu ochii aţintiţi spre zid, citi, "Marina a fost violată de…..", scuipă dezgustat şi începu să alerge până când se opri în faţa unui semafor, la prima intersecţie. "Ştii tu cine sunt eu? Ştii tu?", întrebă răguşit Iovan, pe omul-semafor. Apoi plecă mai departe, acum mai încet, traversând în diagonală intersecţia celor trei străzi. Avea un mers leneş, ca după o zi de muncă grea, iar din când în când îşi întorcea privirea către intersecţie de parcă ar fi uitat ceva acolo - ar mai fi avut ceva de spus. Puţin surprins de propriile lui mişcări, mai ales de întoarcerea regulată a capului spre locul unde purtase dialogul-monolog cu omul-semafor, ripostă fără ezitare: "Ce proşti suntem! Nu ne dăm seama că nu mai respectăm nimic în noi!, nici măcar în legea firii noastre!" Iovan, cu faţa scorojită de frig, cu oasele bărbiei ieşite în afară, încerca să dezlege ultimele taine ale nopţii. Îi era frică! Şi nu ştia de ce. Mergea agale, gândurile fugindu-i dintr-o parte în alta, încercând, parcă, să-şi revină dintr-un vis adânc. Îi era sete? Ba nu-i era sete. Îi era frig? Ba nu-i era frig. Era doar speriat. Dar nu oricum, era speriat de moarte. S-ar fi aruncat la picioarele bătrânului să-i salveze trupul, chipul. Îi era milă, şi în acelaşi timp ciudă. Ciudă pe cine? Pe bătrân? În nici un caz. Ciudă pe el însuşi. Pe el, că există. Zarurile au fost aruncate, şi o simţea pe deplin. Nu mai avea alt drum, decât el însuşi într-o luptă continuă cu el însuşi. "De ce mai exist?, stau şi mă întreb eu, oare. De ce?, în fond şi la urma urmei nu mai însemn nimic, nici măcar pentru mine însumi. Al dracului bătrân! Nu cumva era o prefăcătorie de-a lui, el şi acea poveste? Nu, nu se putea, i se citea pe faţă! Era un om care-şi purta crucea de ani şi ani de zile. Noi suntem eroarea, cei care ne prefacem, dacă stau şi mă gîndesc eu bine, nu el. Uff!, mă trec fiori când văd cum curg gîndurile prin minte mai rău ca sîngele prin vene. Ce să-i faci! Nu ştiu încotro mă îndrept şi unde mă opresc!" Iovan, sleit de puteri, exclamă arătând cu degetul către locul unde a făcut cunoştinţă cu povestirea bătrînului: "- Bietul de el! Să fi fost într-adevăr nebun? Nu! Nu cred! Se înţelege de la sine că nu!"