Opt povestiri

                                                                                                    de Alina Savin

1.

Nevoia de a privi prin globul meu de sticla era uneori acută. Trebuia sa ţin doar palmele întredeschise, cu degetele curbate, şi astfel vedeam prin spaţiul dintre ele lumea. Mi se întîmpla nu numai atunci cînd stăteam întinsa pe pat, şi priveam prin glob frunzele de castan udate de ploaie sau păsările în zbor. Uneori, în mijlocul oamenilor, mîinile mele trebuiau sa creeze din nou acea transparenta uşoară şi deformatoare, şi, ciudat, toţi cei din jurul meu îşi dădeau seama ca susţin greutatea unui glob de sticla, şi zîmbeau. Poate că îmi vedeau şi ei trasaturile fetei deformate, aşa cum şi eu îi vedeam schimbaţi, neştiuţi călători într-o lume a fantasmelor. Urmăream uneori, în felul acesta, perfecţiunile umane, dîndu-le la iveală grotescul din mişcările elegante, care păreau acum doar tîrîiri sumbre ale unor corpuri bolnave. Coapsele suple deveneau revărsări moi de carne învechită, rotunjimile mîngietoare doar schilodenii dizgraţioase. Machiajul aplicat cu măiestrie de miniaturist medieval se întindea într-o secundă pe jumătate din faţa cu gură sau nas enorm, porii acoperiţi cu pudră strălucitoare apăreau adînci ca nişte răni deschise, din care se scurgea fără oprire lichidul purulent, mirosind a cangrenă. Odată, o femeie de o urîţenie totală şi înduioşătoare a devenit, privită prin globul meu inexistent, cu diametru complet variabil, de o frumuseţe stranie, de insecta nobila. Ca şi cînd şi-ar fi dat seama de miracolul pe care îl înfăptuisem asupra trasaturilor ei care, pînă în acel moment, nu făcuseră decît sa îi îndepărteze pe oamenii îngreţoşaţi, ea mi-a zîmbit, s-a apropiat de mine şi mi-a vorbit, pentru prima data în viata ei funesta, cu cea mai înnăscuta cochetărie feminină. Şi sunetele ajungeau altfel la mine, filtrate prin sticla globului. Auzeam în stridente cele mai neaşteptate linii melodice, iar în banalele conversaţii mărturîşiri de nerostit. Într-un magazin de pantofi am auzit cu siguranţa fraza « În 1644, la Paris existau şaptezeci şi cinci de ateliere de imprimerie. », iar pe holurile universităţii « Dorinţa mea cea mai mare este sa călăresc goala pe o pantera uriaşă, iar parul lung sa-mi fie desprins pe spate. ». Nu am văzut niciodată prin globul meu de sticla lucruri neadevărate, sau care nu se întîmplau exact în acel moment. Au fost, poate, momentele cînd am trăit cel mai în interiorul realităţii, ghemuita în ea ca într-un ou uriaş, cu coaja străvezie.

Pe neaşteptate, globul s-a spart. Stăteam cu palmele întredeschise, ca de obicei, privind lumea prin spaţiul dintre ele. Cred ca îmi dădusem seama de multă vreme că acolo nu e decît o construcţie a mintii mele. De aceea, poate, m-am speriat atunci cînd aerul din fata mea a început sa se închege şi sa se îngroaşe în străluciri lăptoase; am simţit pe piele atingerea rece a perfecţiunii dure de sticla, a cărei greutate de necrezut am reuşit s-o mai susţin doar pentru cîteva secunde de teroare. Muşchii mi s-au relaxat dintr-o data, şi globul a căzut pe asfalt, spărgîndu-se în sute de bucăţi care reflectau lumina după-amiezii. M-am lăsat pe vine în fata cioburilor, trecîndu-mi degetele peste ascuţimile lor pline ; evidenţa era prea dureroasă, distrusesem ceea ce îmi fusese oferit cu infinită bunăvoinţă de o putere necunoscută. Acum, nu mai îmi rămăsese decît sa îmi repar greşeala fricii. Am adunat fiecare ciob, le-am pus pe toate într-un compartiment separat al genţii, şi m-am îndreptat spre prima postă. Sîngele care cursese din tăieturi mi se uscase, aşa ca nu am patat hirtia ca de Biblie a Paginilor Aurii, în care am cautat o sticlarie. Erau doua manufacturi particulare, cu nume complicate şi caractere ingrosate, şi numele unui sticlar particular, care parea, dupa adresa, sa stea pe undeva prin spatele Mitropoliei. Am mers pe jos, fără sa mă gindesc la nimic, fără sa mă astept la mare lucru de la calatoria mea. Scria pe o tabla mare, la intrarea în curtea casei « Sticlarie casnica », am sunat şi am asteptat, mi-a deschis un barbat mai degaraba batrin, inalt, imbracat cu pantaloni de catifea raiata. Mi-a făcut semn sa intru şi ne-am asezat amindoi la masa acoperita cu o fata de masa inflorata din curte, el mi-a povestit ca repara chiuvete sau cazi de baie crapate, ca e o meserie foarte buna, ca probabil mi-a fost recomandat de cineva dar ca nu va putea sa mă ajute decît la sfirsitul saptaminii. Fără sa-i spun nimic, am scos cioburile unul cite unul, şi l-am privit în ochi. S-a spart, i-am spus, cît am putut de calm, desi de multa vreme îmi venea sa pling. S-a spart, şi acum nu stiu ce sa fac cu el. M-am gindit ca mi l-ati putea lipi. Trasaturile lui s-au inmuiat dintr-o data, parea ca recunoaste gramada aceea neregulata de bucati de sticla, mi-a spus: a mai fost o fata care a venit anul acesta, tot aşa, cu un glob făcut ţăndări. Apoi a adăugat, cu blîndeţe : vino mîine. Sau nu, mai bine peste doua zile. A doua zi am sunat îndelung la soneria de la poarta, dar nu mi-a răspuns nimeni. M-am aşezat pe bordura trotuarului, şi am aşteptat pînă s-a făcut seara, dar nimeni nu a ieşit sau a intrat din casa. Au mai venit şi alţi oameni, au sunat şi ei şi au înjurat, dar nimeni nu le-a deschis. Au fost ore foarte chinuitoare, nu ştiam cine era fata dinaintea mea, şi nici nu ştiam daca voi mai avea vreodată propriul meu glob, pe care-l spărsesem din prostie, la fel ca toţi ceilalţi. Nu am putut să dorm, trebuia să îl am din nou. M-am îndepărtat de lume, trăiam pur şi simplu doar în gîndurile mele, regretînd amarnic globul. A doua zi am ajuns pe acolo cu puţin înainte de amiază. Voiam sa fiu sigură că timpul a fost suficient, bărbatul m-a primit în curte şi de departe am văzut, pe masă, într-un suport de lemn, sărmanul meu glob, cu carnea sticlei străbătută de reţele de tăieturi, cusături, lipiri, palid suferind în convalescenţă, care va rămîne veşnic cu sechele. L-am luat cu grija pe palme, fiind-mi frica sa nu se dezintegreze, şi l-am mîngîiat uşor. Nu l-am mai întrebat nimic pe bărbat, am uitat şi să-i plătesc. Am strîns globul la piept şi am ieşit cu el afara, în lumea constantă şi strălucitoare.

2.

Fetita cu maimuţa a ieşit din curtea unei case din spatele Mitropoliei. Ţinea maimuţa de zgardă, ca pe un cîine, şi părea adîncită în gînduri, era îmbarcată cu o rochiţă de catifea vişinie, cu guler de bumbac brodat, casa era pe undeva prin spatele Mitropoliei. Maimuţa avea pantalonaşi de catifea vişinie, cu o gaura pentru coada. Fetita a încuiat poarta cu o cheie pe care apoi a băgat-o într-unul din buzunarele ghiozdanului, un ghiozdan simplu, negru, fetita a încuiat poarta după ce a ieşit şi maimuţa, care părea solitară şi liniştită. Fetita nu m-a văzut, le-am urmărit de departe. Trecătorii se uitau la ele şi zîmbeau, sau rîdeau, sau se prefăceau că nu bagă de seamă, că nu le pasă că o fetita îmbrăcată în rochie vişinie duce de zgardă o maimuţă cu pantaloni vişinii, probabil că aşa au auzit că e frumos, că e politicos, că e un semn de nobleţe să pari indiferent atunci cînd ceva interesant trece pe strada. Eu nu numai că m-am uitat, dar am început să o urmăresc pe fetită, am uitat de toate treburile mele şi am început să merg după ea. Umbrele lor nu ajungeau pînă la mine, dar ştiam la cîţi paşi înaintea mea sînt după vibraţiile din murmurele trecătorilor, aşadar, mergeam după ele. Mergeau încet, ba chiar uneori se opreau, nu vorbeau, se ignorau, se vede treaba ca se cunoşteau de mult, ca de mult împart aceeaşi cameră, că nu mai au intimităţi, secrete şi amintiri neştiute. Mergeau indiferente, fetita a scos din ghiozdan un plic, pe care l-a rupt, şi din el a scos o mănuşă chirurgicală, pe care a umflat-o, era un balon mare cu degete de om, un balon alb, după ce l-a umflat, fetita i-a dat drumul şi balonul s-a învîrtit de cîteva ori prin aer, pînă a căzut, mort şi moale, pe asfalt, ea nu s-a mai întors sa se uite, doar a împăturit în patru plicul, l-a băgat într-unul din buzunarele ghiozdanului, acelaşi buzunar în care băgase şi cheia de la clasă. M-am aplecat şi am cules mănuşa. Era moale şi scîrboasă, ca o piele fără conţinut, şi păstra încă urme de salivă la orificiu. Mi-am reluat drumul după fetita. Îşi trecuse capătul zgărzii în jurul încheieturii mîinii stîngi, mergea aşa, avea amîndouă palmele libere, şi îşi mişca degetele de parca ar fi cîntat pe claviatura invizibila a coapselor ei drepte, androgine. Eu o urmăream. Ei rîdeau, ei se făceau că nu o vad. Era cald. Unele maşini claxonau. Maimuţa se apleca din cînd în cînd şi culegea frunze lunguieţe de salcie, pe care le mesteca o vreme, apoi le scuipa. Casele cu pereţii crăpaţi de la cutremure. Am ajuns în fata scolii. Copii care erau pe afara au început sa chicotească, aratînd cu degetul. Era clar ca mai văzuseră maimuţa. Fetitele o priveau obraznic, cu cochetărie. Asta m-a mirat. Fetitele aveau toate rochiţe de catifea vişinie, cu guler de bumbac brodat. Băieţii aveau pantaloni negri, sau blugi. Maimuţa avea pantaloni de catifea vişinie. Maimuţa se uita fix la fetita, cerea indurare. Şi-a încetinit paşii. Ea a tras-o de zgarda. A intrat într-un grup ciripitor, s-au îndreptat înspre scoală. În curînd o sa se sune, am auzit. M-a mirat acel « în curînd ». Copiii nu vorbesc aşa. Acesta e singurul lucru pe care l-am auzit spus de fetita. Am intrat după ei în scoală. Am pierdut-o. Era într-una din clasele astea mirosind a dezinfectant şi a acuarele. Dar unde? Am încercat sa-mi iau o figura acră de profesoară, am oprit un băiat care ieşise de la baie cu un burete picurînd în mînă, un burete mare, roz, de dus, în forma de peste, l-am oprit şi m-am întrebat ce e cu maimuţa aceea în scoală, iar el m-a privit obraznic şi mi-a zis ca nu e maimuţă, că e un maimuţoi, ca ea îl aduce la şcoala ca sa le arate celorlalte fetiţe ce au băieţii în pantaloni, şi rîd toate de se prăpădesc. Exact aşa a zis: ca e un maimuţoi, ca ea (nu i-a spus nume, i-a zis doar ea) îl aduce la scoală ca să le arate celorlalte fetite (exact aşa a spus, fetiţe) ce au băieţii în pantaloni. Şi a început sa rîdă, şi s-a îndepărtat legănat, ţinînd buretele puţin depărtat de corp, şi lăsa în urma lui o dîră lungă de picuri. În jurul meu au început sa treacă profesori pe jumătate adormiţi, eu am ieşit din şcoala, am plecat. Am uitat. Am uitat de fetita şi de maimuţa ei cu pantaloni vişinii. După cîteva zile, am trecut din nou pe acolo. Era seara şi ploua. Ferestrele casei aceleia erau luminate. M-am apropiat. poarta nu era încuiată. Am deschis-o şi m-am apropiat uşor. Am intrat în gradina, m-am udat la picioare. Ploua. M-am apropiat de o fereastra. Am privit. Maimuţa stătea, imobilă, cu fruntea lipită de geam şi se uita la întunericul de afară. Poate m-a văzut. Nu a schiţat nici un gest. Fetita era pe pat, se uita la televizor, la desene animate. Lîngă un perete, un trunchi de copac, crengi de plastic, flori. Maimuţa se uita impasibila la întuneric. Afara ploua.

3.

Ce putere aveau în ele cele două femei, de ne-au făcut pe toţi să ne oprim, şi să ne îndreptam spre marginea de faianţă a piscinei? Rînd pe rînd, am încetat cu toţii să înotăm, am ieşit unul după altul din apa verzuie, călduţă, mirosind puternic a sulf, şi de abia atunci cînd lichidul s-a purificat de orice prezenta umana, au intrat şi ele, fiecare tindu-şi cu grija copilul la piept. La început bineînţeles că ne-am mirat din cauza ca nu aveau pe ele decît slipi negri, cu acelaşi model din paiete verzi într-o parte, şi fiecăruia dintre noi i-a salivat, probabil, gura, văzînd stropii de un alb opalescent care le colorau sfîrcurile, tinere şi întărite, dar am uitat cu toţii de frumuseţea lor ireala, de năluci ale vieţii, şi le-am privit pur şi simplu, nemişcaţi la locurile noastre de pe marginea piscinei. Au vorbit tot timpul între ele, dar cuvintele lor ajungeau pînă la noi codate ca un cîntec într-o limba moartă. Îşi învăţau cei doi copii grăsuţi şi sănătoşi sa înoate, în timp ce ele îşi menţineau corpurile într-o poziţie de o verticalitate de nedescris. Prin crusta apei se li se vedeau picioarele cu musculatura fina ca a antilopelor realizînd complicate mişcări de dans lichid, de o eleganţă tăcută. Cînd oboseau, veneau amîndouă în partea unde nivelul apei e mai scăzut, şi făceau plimbări calme, una lîngă alta, legănîndu-şi copiii. Apoi se apucau iar sa înoate vertical, neluîndu-şi ochii de la fiinţele de carne moale care se zbăteau în faţa lor, cu capul în apa şi privindu-ne de acolo cu ochii lor mari şi fără gene. De abia la sfîrşit am văzut că apa piscinei începuse de mult sa se brînzească, devenind groasă şi albă, acoperită din loc în loc cu paiete mărunte şi verzi. După ce au ieşit din sală, îndreptîndu-se lin înspre garderoba, ne-am aruncat cu toţii la în lichidul acela al vieţii, într-o învălmăşeală de membre diforme, lovindu-ne unul pe altul cu ferocitate şi încercînd să înghiţim cît mai mult din darul lor.

4.

De necrezut cît era de linişte, într-o curte de pe o strada aproape de centru. Ca şi cînd întreaga grădină ar fi fost acoperită de un veşnic clopot de sticlă, cu pereţii atît de subţiri şi de limpezi, încît doar dacă ţi-ar fi trecut prin cap o asemenea idee dementă ai fi descoperit simplul adevăr. Pereţii subţiri ai clopotului de sticla lăsau sa treacă lumina de dinainte de apus, florile de castan, cîntecul mierlelor. Treceau, din cînd în cînd, oameni, cu paşi de pîslă şi vise ruşinoase. Amesteci toate culorile, cele mai pure culori, cele mai proaspete şi mai uleioase, le amesteci cu poftă, dar rezultatul e o pastă murdară căreia nu îi poţi spune culoare, o materie urîtă, rîncedă, o fecală fără miros, un noroi alunecos după o ploaie meschină. Amesteci toate înşelătoarele parfumuri într-un clondir cu marginile crestate, cele mai încîntătoare arome florale şi minerale, le amesteci pe toate, aştepţi să se pătrundă una în cealaltă, să se unească în trupurile lor lichide, dar cînd îţi apropii nările de vas, rezultatul e o scursură greţoasă, un miros pămîntiu şi ruşinos ca o bătrînă în lenjerie intima.

Ştiu, ştiu, şi eu m-am gîndit deseori la lucrurile acestea, dar nu am făcut niciodată experienţele, pur şi simplu am repetat mişcările mental, fără sa le pun vreodată în practică, aşa i-am spus, cît am putut de politicos, bătrînei care stătea pe scările vechi ale casei, cu lenjerie intimă ieftină, vizibilă prin capotul decolorat, fără vreo nuanţă anume, mirosind uscat, sfărîmicios. Trecusem pe strada aceea doar pentru ca nu am vrut sa iau tramvaiul spre casa, mergeam cu grijă, căutînd locurile cele mai nevăzute pînă atunci, culegînd frunze veşnic verzi de iederă şi conuri de brad. Intră, mi-a spus, atunci cînd am rămas locului, privindu-i fix păpuşa pe care o ţinea pe braţe, o păpuşă dintr-alea vechi, cu cap ceramic şi rochii de dantelă albă, cum nu se vad decît pe la anticariate. Intră, mi-a spus, aşa ca am împins portiţa de fier forjat, trecînd fără sa ştiu (de abia după vreun sfert de ora de linişte aveam sa descopăr existenta clopotului) prin peretele subţire de sticlă

inexistentă, şi m-am aşezat lîngă ea, lîngă cea care reuşise, într-un mod dureros şi plin de regrete, să înglobeze în ea toate culorile, toate mirosurile, toate chipurile de femei de pe lume, chiar şi al meu, chiar şi pe-al ei de dinainte de marea experienţă.

Multă vreme doar am tăcut, ignorîndu-ne, eu mă uitam la plantele din gradină, crescute în dezordine, ea nu ştiu ce făcea, stătea liniştită, apoi au venit cuvintele.

O ascultam cum vorbeşte sacadat despre minunile necunoscute ale lumii acesteia, în timp ce învîrteam de codiţă o frunză de arţar. Îmi povestea de lucruri care conţin în ele adevărul fabricat de oameni, despre o jumătate de kilogram de salam cu ardei învelit în

hîrtie aurie, sau despre mirosul de smirnă arsă al becului spart dintr-o cameră de demult, în care erau într-o vază cinci jerbere roşii, sau despre cum se răsfrîngea tot oraşul, ca întreaga pădure în crusta chitinoasă a unui gîndac de bălegar, în argintul lustruit al unui samovar rusesc, aşezat în vitrina unui magazin de haute-couture, între valuri de

mătăsuri străvezii şi broderii grele.

Nu m-a lăsat să ating păpuşa. A tras-o înspre sine atunci cînd am întins mina, cu mişcările hipnotice ale omului care a aşteptat prea mult timpurile de glorie.

Am renunţat. Toata copilăria mi-am dorit sa mă joc cu o astfel de păpuşa. Nu voiam decît sa-i simt greutatea în mîinile mele, sa îmi plimb degetele de-a lungul rotunjimilor obrajilor ei. A fost acesta semnul că trebuie să plec. Era şi timpul, în jurul nostru ziua se colora într-un albastru de cerneală. Mierlele tăcuseră.

5.

Plutea în jurul ei o prezenta de neînţeles, un strat de aer gros, cald, îmbietor, ca un lichid amniotic gazificat în petale transparente de flori ornamentale de săpun, pe care mişcările ei anonime şi bruşte îl făceau sa vibreze ameţitor. Rare erau momentele cînd puteam sta atît de aproape de ea încît sedimentul acela invizibil sa mă învăluie ca o îmbrăţişare furată. De aceea, exploatam pervers pasiunea ei morbidă pentru eşarfe colorate, pe care îi plăcea sa le poarte strîns legate în jurul gîtului lung şi străbătut de ameţitorul alfabet al ridurilor sidefii.

Umblam ore fără număr prin magazinele cochete din centrul oraşului, cautînd febril bucăţile moi de voal înflorat, pe care i le dăruiam apoi glumind, încercînd sa îmi păstrez pe chip semnele pierdute ale inocenţei, în timp ce i le aranjam pe umeri. Îmi doream o prelungire la nesfîrşit a momentelor acelora, mimînd o stîngăcie care îmi storcea toată vlaga, însă nimic nu se compara cu beţia pătrunderii în spaţiul ei sacru.

În perioada aceea mi-am întrerupt şi orice urmă de viaţă socială, nevăzutul care o înconjura fiindu-mi de ajuns. Voiam sa mă păstrez cît mai pură pentru întîlnirile cu ea, şi îmi supravegheam cu o stranie precizie igiena corporală şi alimentaţia. Mă spălam în fiecare seara cu o fiertură parfumată de petale de crin, bromelii şi frunze argintii de salvie, şi mîncam numai mere roşii, bine coapte, pe care le cumpăram învelite în celofan dintr-un aprozar care avea în vitrina statuia din ipsos a unei iepe albe, gestante, în mărime naturala, al cărei pîntec debordant, generos, îmi amintea, ilogic, de formele ei subţiri şi prelungi. Viata ei privată, micile ei secrete feminine nu mă interesau deloc. Îi eram recunoscătoare pentru faptul ca o inteligenţă superioară o socotise demnă de a fi centrul acelei energii care mă făcea atît de fericită. Chiar şi nebunia de la început se potolise, nu trebuia sa o văd decît o dată pe săptamînă pentru ca oasele mele, pînă atunci grele ca mişcate de resorturi interioare din metal inoxidabil, sa îşi expandeze consistenţa într-o materie rarefiată şi plutitoare. Alunecam apoi fără gînduri peste asfaltul topit al trotuarelor, simţind prin toţi porii transpiraţia frumos mirositoare a femeilor tinere şi sunetele în mille-fleurs ale clopoţeilor implantaţi în organele genitale ale bărbaţilor înalţi şi neştiutori.

Narile mi se dilatau, fertile, oferind trecătorilor imaginea cremoasă a plămînilor mei lacomi. Eram fericită, cu adevărat fericită, şi nu mi-am dorit niciodată, avînd, poate, presimţirea tulbure a unei iremediabile pierderi, sa pătrund în intimitatea ei anonimă. Totuşi, nu m-am putut împotrivi invitaţiei ciudat de tardive, ca după o îndelungată luptă, de a o vizita. Îţi voi face o cafea tare, cu mult zahăr, aşa cum îţi place ţie, mi-a spus, zîmbind, iar imperceptibila ridicare a colturilor buzelor ei a provocat o descărcare de forte în diafanul din jurul ei, căreia nu i-am putut opune slaba mea voinţa, astfel că, a doua zi (ţin minte ca era o după-amiază caldă, cu aer încărcat cu praf strălucitor de paiete, ca înaintea unei furtuni) i-am făcut fatala vizita.

Miliarde de timpuri au trecut pînă cînd arătătorul meu s-a deplasat din dreptul coapsei pînă la sonerie. Miliarde de timpuri în care părţi din mine se îndepărtau în goana, ţipînd din cauza primejdiei. Mi-a deschis, zîmbitoare, îmbrăcată cu o fustă lungă din vîscoză creponată şi o bluză transparentă, prin care i se vedea sutienul din tul, albastru-aprins, cu broderii. Gîtul îi era gol, proaspăt, în aşteptarea darului nepromis. M-a rugat sa mă descalţ şi m-a invitat în singura cameră a micului ei apartament pe care îl aranjase singura, cum deseori mi-a spus, inspirată de revistele italiene de decoraţiuni interioare. Pe rafturile din lemn nelăcuit străluceau porţelanuri Rosenthal şi vase galbene de sticla Gallé, sfeşnice din bronz aurit şi miniaturi indiene din imitaţie de fildeş. Ea tăcea plăcut impresionată de atenţia mea egal distribuită fiecărui obiect, iar eu respiram aroma de cafea fierbinte care se scurgea din bucătărie şi cea dulce-amăruie a ghimbirului din parfumul pe care şi-l pulverizase pe ceafă şi la încheieturile mîinilor. M-am întors apoi înspre ea, gîndindu-mă la cuvinte goale de laudă, dar privirile mi-au alunecat iremediabil de pe trupul ei, către fotografiile alb-negru de pe peretele din spate. Am trecut pe lîngă ea, şi m-am apropiat. Infăţişau aceeaşi femeie obeză, goală, cu carnea în nefireşti revărsări, aşeazată pe un pat mare. Îi priveam încordarea muşchilor gîtului gras, zîmbetul cu diferite grade de lascivitate în fiecare fotografie, machiajul gros al ochilor, rotunjimile de necrezut ale genunchilor, buricul ca o rana deschisa în mijlocul netezimii adipoase. Mă agăţam de fiecare detaliu care mi-ar fi putut da speranţe, dar vocea ei devenită dintr-o data stridentă a răsunat prostesc de sfidător în interiorul camerei, Sînt eu acum cîţiva ani, înainte de a slabi, De fapt, cred ca eram mult mai frumoasă atunci, aşa a spus şi fotograful. Sub fiecare dintre fotografiile înrămate, acesta se semnase cu carioca neagră, trimiţîndu-mi din trecut, ca un spirit al distrugerii, cartea de vizită a puterii lui dispreţuitoare. Ea s-a apropiat de mine, dar eu m-am îndepărtat, îngreţoşată. Vedeam acum clar straturile de carne moartă din jurul ei, care atîrna în franjuri putrede de pielea ei lucioasă. Mă bălăcisem luni în şir în lichidele pestilenţiale stoarse dintr-un cadavru obez, îmi spuneam fără oprire. Am împins-o la o parte, şi am alergat înspre hol. Mi-am luat în mînă pantofii şi am ieşit din apartamentul blestemat. Am alergat pe străzile pustii pînă cînd nu am mai putut să respir. Eşarfei frumoase pe care o cumpărasem pentru ea i-am dat drumul de pe un pod înalt. Am privit cum a înghiţit-o apa, purtînd-o înspre mare.

6.

Îmi cumpărasem de la un magazin din faţa bibliotecii un pachet de halva de susan. Îl ţineam, desfăcut, în mînă, şi mîncam bucaţele mici, zaharoase, picura uşor, nu mă grăbeam, nu aveam unde, mergeam, a fost o întîmplare că am trecut în ziua aceea, la ora aceea, prin fata Universităţii de Arte. Picura uşor, am continuat sa mănînc bucaţele mici şi hazaroase de halva de susan chiar şi atunci cînd am ajuns în fata Universităţii, chiar şi atunci cînd am intrat, chiar şi atunci cînd m-am îndreptat spre orar, era un panou luminat de undeva de sus de un neon nevăzut, m-am uitat la orar şi am vrut sa mă duc la un curs de la anul 3 de teoria picturii, pur şi simplu am vrut sa mă duc la cursul acela, nu am întrebat unde e sala, mă aşteptam sa o găsesc aşa, fără sa întreb pe nimeni, şi chiar aşa s-a şi întîmplat, am ajuns pe undeva pe la unul din etaje, era o uşă mare, vopsită în alb, lîngă care era o fata. Fata tăcea, fata stătea cu mîinile încrucişate şi privea tavanul, cu spatele lipit de perete, fata era îmbrăcată cu o rochie de în, roşie, avea mîinile şi picioarele date cu crema autobronzantă, pielea obrajilor îi era albă iar mîinile şi picioarele arămii, avea o rochie de în, roşie. M-am apropiat de ea, zîmbind, am întrebat-o dacă acolo se ţine cursul de teoria picturii, fata nu părea sa mă fi auzit, am mai întrebat-o o dată, atunci şi-a întors spre mine privirea plictisită, voit şi extrovertit întoarsă spre sine însăşi, şi-a întors spre mine privirea dispreţuitoare, atunci am văzut ca poalele rochiei erau murdare de vopsea, fata s-a uitat la mine şi la halvaua din mîna mea, şi a zis Da, apoi continuat sa privească tavanul, iar eu am intrat, cei din sala m-au privit ca pe o intrusă, m-am aşezat într-o bancă. Am pus pachetul de halva în faţa mea, pe pupitru, luam mici graunţe pe care le sugeam apoi, lipite de cerul gurii, pînă mai rămînea doar un rest vegetal fără gust, pe care îl inghiţeam cu scîrbă. Am ştiut ca se apropie profesorul atunci cînd fata aceea a intrat în sală, pielea îi era luminoasă, de un alb care făcea sa pară ridicol bronzul ei artificial şi roşul rochiei ei de în şi petele de vopsea de pe poale, pete aranjate cu gust, ca un model din sclipici şi mărgele colorate. S-a aşezat pe undeva prin primele bănci, a privit fără oprire uşa prin care a intrat, într-un sfîrşit, profesorul, era un bărbat înalt, îmbrăcat cu pantaloni din catifea raiată, negri, nu a privit pe nimeni, dar toţi îl priveau pe el, avea o gîscă vie sub braţ.

Profesorul nu a zis nici un cuvînt, ceilalţi nu au zis nici un cuvînt, profesorul a pus gîsca pe catedră, gîsca a rămas nemişcată, profesorul a scos din geantă un borcan de vopsea violet diluată şi un penson gros, a desfăcut capacul de metal al borcanului, şi-a trecut întîi degetul arătător prin pămătuful pensonului, a părut mulţumit, a băgat apoi pensonul în borcan, a început sa picteze penele albe ale gîştii, care stătea liniştită, ciudat de liniştită. Gîsca era ciudat de liniştită, eu mă oprisem din mîncat halva de susan, profesorul picta cu infinită concentrare, ceilalţi priveau. Nu ştiu cît să fi durat, profesorul picta cu infinită concentrare, poate să-i fi luat o oră, şi ciocul l-a făcut violet, gîsca stătea liniştită. Cînd a terminat, profesorul s-a îndepărtat puţin, a admirat gîsca violet, gîsca ireala, gîsca de pe alta lume, am admirat şi eu gîsca violet (poate şi ei, dar ei nu mai existau pentru mine, existau doar profesorul şi gîsca şi, poate, fata aceea enervantă cu rochie roşie de în), cred ca am început sa zîmbesc, cred ca mi se părea cel mai frumos şi mai artificial lucru pe care-l văzusem vreodată, zîmbeam. Dar profesorul nu mai zîmbea. Şi-a deschis încet geanta, a pus la loc borcanul de vopsea, căruia îi înşurubase capacul de metal, a înfăşurat pensonul într-o bucată groasă de pînză, a băgat şi pensonul în geanta, a scos un cuţit, un cuţit lung de bucătărie, cu plasele ieftine de plastic, cu plasele violet de plastic. A prins capul gîştii cu mina stîngă, s-a murdărit de vopsea, am văzut cum palma i se murdăreşte de vopsea, a retezat gîtul gîştii, gîsca a început să se zbată, aşa, fără cap, dădea înfiorător din aripi şi ne murdărea pe toţi de stropi de sînge şi de vopsea violet, pînă la urma a murit. Ceilalţi (care nu mai existau de mult pentru mine), au început să aplaude, profesorul s-a înclinat puţin, eu m-am ridicat, mi-am luat halvaua, am ieşit din sală şi am început sa alerg pe culoare, nu mai găseam ieşirea, toate culoarele erau la fel, spaţioase, luminoase, oribile, îmi era greaţă. Am ieşit, nu mai ploua, aerul era proaspăt, eu eram murdara de sînge şi de vopsea, am vomat lîngă intrare, o pastă galbuie, am împăturit cu grijă halvaua care rămăsese, am pus-o în geantă, sa o mănînc mai tîrziu.

Am continuat apoi să merg, prin aerul proaspăt şi umed, ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat.

7.

Pamîntul era gălbui şi sfărîmicios sub tălpile mele. Din loc în loc, pe platoul întins, rămăseseră mărăcini şi scaieţi uscaţi, iar pe cerul roşiatic se alungeau două dîre albe de fum, de la rachetele militare invizibile şi mute. Coborîsem din autobuz la poalele dealului, acolo unde se termina oraşul, cu ultimele lui case răzleţe, înconjurate de grădini de zarzavat.

Am mers vreo ora pînă să ajung la platou, trecusem pe lîngă două maşini care se ciocniseră, una era gri metalizată iar cealaltă albă, o femeie tînără ţipa şi bătea cu pumnii în geamul uneia dintre ele, i se desprinsese părul lung din care picurau fulgi argintii şi i se umflaseră venele albăstrii ale gîtului subţire şi unduitor. Din bluza împletită, cu nasturi descheiaţi de efort, îi ieşea un sîn rotund, cu sfîrc minuscul, iar celălalt şofer stătea paralizat pe scaun, fără sa spună nimic, cu centura de siguranţă încă prinsă în jurul corpului, cu mîinile încleştate pe volan. De pe platou se vedea oraşul îndepărtat, încadrat între două ape subţiri, strălucind argintiu.

Mă îndreptam încet înspre fundul de mare preistorica, o vraja mă chema înspre locul acela, o vraja cu expeditor necunoscut, dar care mă lovise în punctul dureros şi moale dintre ochi, tragîndu-mă, împotriva voinţei mele, cu un lanţ invizibil prins de un belciug gros, înfipt în pielea cicatrizata a frunţii. Eram deasupra unui oraş şi al unui fund secat de mare preistorica, simţeam că merg prin cerul fierbinte, cu particule roşiatice, simţeam cum devin, cu fiecare pas, sterilă, neroditoare, soarele invizibil îmi ardea încet ovarele şi voinţa. Mestecam încet mărgelele de lemn care se împraştiaseră în autobuz atunci cînd colierul mi s-a rupt, am reuşit sa reţin, în cădere, cîteva în palmele făcute căuş, le-am băgat în buzunarul de la piept al cămăşii negre şi le-am ronţăit pe drum, una cîte una, iar gustul de vopsea şi de fibre vegetale mi se amesteca cu cel al salivei uscate, alunecînd dureros pe git. Din loc în loc, pe platou, păşteau cai puternici, cu blana moale, maro-deschis şi coama lunga, albicioasa. Aveau cu toţii boturile mari şi catifelate îndreptate înspre marginea prăpăstiei. Şi atunci mi-am amintit ca o mai văzusem pe femeia care avusese accidentul, îmi apăruse în fata ochilor în timp ce mă uitam la un documentar despre cutremurele oceanice, a apărut dintr-o data, ireală, cu pielea de un galben-aprins, era goală pînă la brîu şi nespus de îndepărtată, îşi ţinea sînii cu mîinile, cu sfîrcurile ridicate în sus, dintr-unul curgea sînge, din celalalt lapte, jeturile lor subţiri mă încadrau aşa cum pe oraş îl încadrează rîurile, dar totul s-a destrămat atunci cînd la televizor a apărut o reclama cu o pisica care avea pe cap o pălărie ţuguiată de clovn, şi care mă privea pe mine, cu siguranţă pe mine, sarcastic şi fix, în timp ce dansa pe picioarele dinapoi. Am privit fundul de mare de sus, de la buza prăpăstiei, i-am cercetat de sus gurile grotelor pline de gunoaie şi excremente batrîne, urmele de focuri de tabără şi resturile menajere. Se vedea cărarea abrupta coborînd pînă jos, şi pentru prima data am avut curajul sa mă împotrivesc chemării de jos. M-am lăsat pe pamînt, m-am întins pe pamînt, şi am făcut din corpul meu un cerc în jurul darului care îmi fusese trimis : o cochilie de melc pietrificata, uriaşă. Am închis-o în spaţiul din mijlocul corpului meu contorsionat, cu gaura întoarsă către ochii mei, îi ascultam poveştile dinaintea lumii, şi eram fericita. S-a răcorit, au venit ţărani şi şi-au luat capii de lanţ, păreau ca nu mă vad. Cerul se înnegura, începeam să mă trezesc. Încă puţin, îmi spuneam, ascultam valurile moarte de milioane de ani ale marii în spectrul căreia mă întinsesem. Mă trezeam, dureros, cînd, din scobitura bătrînă a cochiliei a ieşit, tîrîndu-se adipos, un melc mic, tîrîndu-şi cu greutate cochilia colorata şi strălucitoare ca o bijuterie indiana. Am întins doua degete şi l-am apucat, cercul corpului meu s-a desfăcut, m-am eliberat, am căutat cu ochii o crenguţă ascuţită şi tare, părea de arţar, avea scoarţa neteda şi cenuşie, am ascuţit-o cu unghiile şi apoi am înfipt-o în inima melcului, care s-a retras în sine, am lovit de multe ori, pînă a început să mi se prelingea pe palma o zeama uleioasa, atunci l-am întors cu despicătura înspre pămînt şi am început sa-l curat de măruntaiele scîrboase. După aceea, mi l-am înfipt, curat şi mort, în buric. Vîrful ascuţit ieşea prin despicaturile cămăşii, şi am început sa merg repede.

Am prins autobuzul înspre oraş tocmai cînd pleca. Era acelaşi autobuz, se mai vedeau, pe sub scaune, mărgele pierdute. M-am aplecat şi am cules una, am mestecat-o, fericita, pînă am ajuns acasă.

8.

Eram ca după o mare bătălie. Nu conta daca învinsesem sau nu ; numărul morţilor era acelaşi. Era prea rece pentru luna mai, aşa că mi-am pus un pulover gros, mi-am luat umbrela şi am ieşit să-mi plimb armata rămasă în viaţă. Cuvîntul meu preferat din limba franceză e « déambuler », un verb grosolan, cu o sonoritate tăioasă şi obscenă. Unul din primele cuvinte pe care le-am învăţat în limba aceasta, ţin minte exact cînd, eram la sfîrşitul liceului, l-am căutat în dicţionarul meu fără coperte care a fost uitat de o prietena de atunci într-un metrou din Paris. Ce mi-a plăcut a fost cuvîntul « rar », scris cu caractere mici şi italice în paranteze, lîngă el. Ca pentru a-l anihila, ca pentru a indica în mod clar ca acel cuvint trebuie uitat.

Je déambulais sans but sur l’étroite rue de la Fôret.

Ea mi-a apărut în faţă fără să bag de seama. Totul în înfăţişarea ei ar fi trebuit sa mă mire. Totuşi, reuşise să combine fiecare element al fermecătorului tablou cu o precizie de autoportretist baroc. Nu m-am întrebat vreun moment unde a găsit ea rochia aceea impunătoare, de catifea verde-închis, cu falduri largi prinse sub sînii slabi cu o broşă de argint căreia îi săriseră pietrele, cu mîneci bogate şi pelerină subţire, cusută de gulerul răsfrînt, aşa cum nu m-am întrebat nici cine i-o fi dat crucifixul de aluminiu atîrnat de panglica subţire din jurul gîtului, sau şiragul de mătănii pe care îl ţinea în jurul încheieturii osoase. Am admirat mai întîi, ca şi cind aş fi vrut sa prelungesc la maximum plăcerea privirii, rama bogată, pe care degetele ei încleştate o ridicaseră la o înălţime suficientă cît să-i intre în vidul dintre lemnele frumos sculptate trupul tăiat de la talia subţire în sus de geniala mînuire a pensulei. Chiar şi fondul de ten pe care îl folosise ca sa îşi coloreze obrajii şi gîtul îi era mult mai închis decît pielea obrajilor şi, de aceea, părea ca timpul oxidase stratul gros al vernisului care trebuise să păstreze intacte strălucirile uleioase ale culorilor care îi compuneau irealitatea chipului. În planul îndepărtat se vedea strada îngustă, tăiată de linia de tramvai, casele înnegrite, gardurile pipernicite şi cerul gri şi rece. Îşi construise expresia accea pierdută, care privea undeva pe deasupra umărului meu, cu o migală maniacală, ochii îi erau de o irizare incertă iar porii plini de un sebum delicat. Poza cu o gratie plăpîndă, păstrîndu-şi trăsăturile vii în acea înţepeneală pe care ar fi vrut să o perpetueze la nesfîrşit, în uriaşul muzeu care devenise, printr-un simplu act de voinţă al unui personaj din propriul tablou, oraşul meu.

Cum sa nu o urăsc, chiar şi acum, pe femeia în vîrstă care a venit în fuga de pe o străduţă perpendiculară, agintîndu-şi braţele, rupînd vraja ? Cum să nu o privesc ca pe o profanatoare vulgară, atunci cînd îmi amintesc cum a smuls rama cea aurită din mîinile fiicei ei, punîndu-şi-o ei înşeşi pe umeri ca pe o cruce ? Cum sa nu mi se încreţească pielea de dezgust, atunci cînd mîinile ei de gospodină i-au prins fetei cotul fragil, tragînd-o după sine, cu sclipiri de panică în ochi, dar cu cea mai tandră voce de pe pămînt ? Cum să îi uit privirea ei moartă care mi-a fixat pupilele, care implora milă şi înţelegere, în timp ce încerca să ascundă din concretitudinea acelei după-amiezi umede de mai faldurile de un verde-închis ale uimitoarei rochii ale fiicei ei? Au plecat mergînd uşor, în urma lor a rămas doar o urmă goală şi decolorată pe zidul vechi al realităţii mele dezolate.

J’ai continué à déambuler sans but sur l’étroite rue de la Fôret.