Circul din faţa casei (fragment)

           de Adrian Sângeorzan

Într-o dimineaţă de august, nu mult după ce ne mutasem, cînd m-am trezit şi m-am uitat pe fereastră am văzut un elefant. Primul elefant din viaţa mea. M-am şters la ochi convins că am o vedenie în care viitorul mi se arăta sub forma şi greutatea lui adevărată. Un cort mare fusese ridicat chiar în faţa casei noastre şi vreo 5-6 oameni împingeau şi trăgeau uriaşul animal care era mai real şi mai speriat decît mine însumi. Am ieşit afară unde maidanul nostru devenise de nerecunoscut.

        Peste noapte venise circul. Zeci de oameni ridicau în mare viteză uriaşa cupola de pînză pe nişte stîlpi mari susţinuţi cu frînghi, pîrgihii şi scripeţi. O menajerie ambulantă era în curs de instalare chiar sub fereastra noastră. Multe vagoane pe roţi, nişte cuşti uriaşe cu gratii pe care le aşezau intr-un careu ca americanii din vestul sălbatec cînd erau atacaţi de indieni. Doi tigri, doi lei, trei maimuţe, nişte ponei, un şarpe boa, o focă, doi pelicani de la noi , lupi năpîrliţi, păsări exotice, bibilici, plus elefantul din cort şi-o zebră cu dungile cam şterse. Radu, băiatul mezelarilor, care locuia la două case de mine, era deja afară şi privea toată vînzoleala muşcînd dintr-o bucată lungă şi groasă de salam. Părinţii lui lucrau la fabrica de mezeluri, erau şi ei graşi iar casa lor era plină cu diferite soiuri mezeluri puse la uscat în cele mai neaşteptate locuri. Era singurul băiat gras din oraş şi nu i se putea spune altfel decît ”Grasul”. Se înfuria dacă-i spuneai aşa doar atunci cînd mînca şi mînca des. Odată la bătut măr pe unul mult mai mare ca el folosind bucata de salam ca pe un baston.

-Aştia cu circul vin în fiecare an, mi-a spus el. Anul ăsta au adus cu ei toată jungla. O să pută rău de tot. Cel mai rău mirosea elefantul, ca şi cum la animale mirosul ar fi fost direct proporţional cu mărimea şi era parcat chiar sub fereastra noastră. Unele animale erau folosite la numerele de dresaj, altele erau pur şi simplu parte din menajerie şi cine voia să le vadă trebuia să plătească. Dacă ignoram putoarea, noi eram foarte avantajaţi ca locaţie şi după cîteva zile păream parte din circul ambulant mişcîndu-ne liber oriunde voiam. Timp de două săptămîni viaţa găştii noasre s-a învîrtit în jurul circului. Eram prezenţi la fiecare reprezentare intrînd pur şi simplu pe sub prelată. Mi-a revenit dorinţa de-a mă face clovn şi exersam de unul singur diferite numere şi gagauri, fără să stîrnesc prea mult haz în jurul meu. Circul, în ciuda comunismului care schimbase tot ce mişca în Romania, rămăsese neschimbat. Mersul pe sîrmă se făcea în continuare pe sîrmă, săritorii la trapez zburau încercînd să prindă cu mîinile aceleaşi bare, în timp ce dedesuptul lor se mai puneau încă plase gata să-i prindă pe cei care cădeau. Încă nu începuse faza căderilor libere, fără speranţă, în golul pe care sistemul îl crea pervers în jurul nostru ca pe o carie existenţială.

Singurul lucru care nu-mi plăcea era dresura de animale. Detestam să văd puternicii lei supuşi ca nişte pisici forţate să facă lucruri fără rost. Elefantul de sub geamul meu era transformat în cea mai jalnică creatură. Nu pentru că puţea ci pentru că plîngea şi nimeni nu observa asta. Plîngea natural şi mi se părea cel mai fantastic lucru pe care-l făcea un animal în arena circului. Seară de seară cînd trebuia să se urce pe un tambur şi să să stea acolo într-un picior ca un malac stupid silit să  se prostitueze în faţa sălbatecului nostru tîrg, îşi schimba complet expresia feţei, ochi îi deveneu trişti şi plîngea cu lacrimi uriaşe albe care-i curgeau pe obraji şi trompă. Eu eram convins că elefantul acela avea un suflet al lui, altfel decît restul animalelor, un suflet în curs de dezintegrare. Cînd le-am atras atenţia celorlalţi au rîs neîncrezători iar ai mei s-au uitat ciudat la mine. Doar mama a reacţionat cumva spunîndu-mi că odată cînd era mica şi se apropia  şi ea de pubertate a văzut o oaie care devenise depresivă şi plîngăciosă după ce bunicul se hotărîse s-o taie de Paşte şi care se sinucise sărind într-o prăpastie. Am început  să studiez curios elefantul privindu-l ore în şir de pe fereastră. La un moment dat a început să-mi simtă prezenţa şi mă saluta cu trompa.

Aproape de menajerie stăteau familia săritorilor la trapez. Singura care observase lacrimile adevărate ale elefantului era fata acelor circari. O chema Nora şi am avut cu ea o relaţie de la bun început, adică de cum ni s-au întîlnit privirile pentru prima dată. De atunci am început să cred în dragostea la prima vedere sau cel puţin în acel tip de conecţie care dacă nu se arată de la început nu se mai arată niciodată. Era într-o dimineaţă în care eu intrasem ca de obicei pe sub prelata circului şi urmăream dintr-un colţ antrenamentul circarilor. Săritorii la trapez îşi antrenau în fiecare zi fata ca pe un viitor gladiator care va lupta în curînd pe viaţă şi pe moarte. Îi auzeam oasele trosnindu-i atunci cînd tatăl ei îi îndoia şira spinării pînă cind ceafa îi atingea  călcîiele. Aşa cred că m-a şi zărit pentru prima oară privindu-mă invers ca pe un tablou aşezat aiurea pe perete. Apoi s-a uitat la mine nepermis de mult pănă cînd tatăl ei i-a tras o palmă şi a început s-o îndoaie din nou ca pe-o păpuşă. Părea mai mică decît mine. Era scundă, slabă şi chinuită, cu un început de sîni şi de forme feminine ca gimnastele de la olimpiade. Avea nişte cearcăne neobişnuit de lungi pentru un copil şi pe gît două vene umflate care te făceau să crezi că în pieptul ei mic exista o tensiune mai mare decît putea ea să se îndure. Părea a se  antrena cumva pe dinăuntru chiar şi atunci cînd stătea nemişcată. Am urmărit-o cu mare atenţie cîteva zile la rînd. Strîngînd din dinţi în timp ce mergea  pe sîrmă, făcînd salturi incredibile la sol sau catapultată de–o trambulină la capătul căreia sărea mama ei care-o arunca în aer ca pe o pisică, aterizind pe umerii tatălui ei care nu era niciodată mulţumit. Nu părea deloc fericită de ceea ce făcea şi mi s-a părut că asist tot la un fel de dresură. Părinţii ei nu foloseau biciul dar nici cuburi de zahăr. Sau măcar vreun zîmbet cald şi recunoscător ca al mamei male atunci cînd luam un amărît de 6 sau 7 la matematică, materie care era mersul meu greoi pe sîrmă.  După un antrenament am văzut-o în faţa elefantului. Cu o mînă mînca un sanwitch cu cealaltă îl mîgîia sub bărbie şi cînd m-am apropiat de ea mi-a spus direct

   -Dacă tot îţi place să te chiorăşti la mine vreau să-mi arăţi casa voastră. N-am mai văzut o casă adevărată de cînd eram mică.

    -Cîţi ani ai? o întreb. Elefantul ne urmărea cu privirea de sus ca un arbitru atent.

    -Sunt mai mare ca tine deşi nu par. Am 15 ani. Eu împlinisem 13 iar elefantul după cum aveam să aflu de la ea, avea 45 de ani si-l chema Rajah. Un veteran care care colindase toată Europa şi un adevărat supravieţuitor al ororilor celui de-al doilea război mondial. În 1944 trenul în care era transportat fusese bombardat şi deraiase undeva în Transilvania. Rajah scăpat cu viaţă împreună cu cîţiva lei şi o zebră. Nemţii se retrăgeau iar ruşii care înaintau cu tancurile s-au trezit cu elefantul gonind speriat la liziera unei păduri, urmat de doi lei care mîncaseră intre timp zebra şi atacau oile oamenilor. Se spune că ruşii ar fi oprit atacul, nedumerţi de spaţiul geografic în care pătrunseră sau de posibilele trucuri ale armatei române, care cu numai cîteva luni în urmă luptase împotriva sovieticilor. Legenda calului troian, transmisă peste secole şi civilizaţii schimbase probabil.....Cîteva  tancuri au deschis şovăitor focul dar animalul a scăpat ca prin minune, alegîndu-se cu cîtava răni şi nişte găuri în imensele urechi. Înfometaţi ruşii mîncau orice iar elefantul ar fi putut asigura hrana unei întregi divizii. Spre iarnă cind dăduse prima zăpadă coborî în primul sat. Îl găsiseră nişte tărani mîncîndu-le fînul în şură şi fuseseră convinşi că-i o creatură trimisă de Dumnezeu sau de unul din spiritele acelea în care strămoşii lor crezuseră cu mult înaitea creştinizării. Pînă în primăvară cînd l-au folosit la arat. Trăgea trei pluguri după el.

         Am dus-o pe Nora în casă şi i-am arătat bucătăria şi camera în care stăteam cu toţii. Ai mei nu erau acasă şi am lăsat-o să se uite pe toţi pereţii deşi nu era mare lucru de văzut. Părea curioasă de parcă intrase într-un muzeu straniu. O interesau pozele noastre de familie. Într-una din ele eram toţi patru iar eu zîmbeam strîmb, nenatural, pentru că tata încercase în zadar să-mi arate cum se zîmbeşte cînd eşti la pozar. În timp ce purtam un sacou mult prea mare din mînecile căruia mîinile începuseră să-mi iasă doar pe la 16 ani.

-În poza asta ai un zîmbet care nu-i al tău. Nici nu cred că ştii să rîzi cu adevărat. De asta-mi şi placi. Făcu apoi o pauză în timpul căreia eu nu am ştiut ce să fac şi am încercat, ca la pozar, să zîmbesc strîmb.

-Ai observat că elefantul plînge? am întrebat-o.

   -Plînge tot mai tare. Uneori îl aud noaptea bocind în hohote. M-am bucurat că în sfîrşit cineva văzuse asta. Mi-era c-o luasem razna cu depresia elefantului pe care o vedeam numai eu.

    -Cred că s-a săturat de circ mai rău ca mine.  Mi se părea atît de straniu că fata asta ura ceea ce făcea atît de bine.

       Iată-mă dintr-o dată faţă în faţă cu cineva dinăuntrul circului, o viitoare mare acrobată, care detesta lumea în care trăia. O poziţie destul de confuză pentru mine mare admirator al circului ca idee şi mod de viaţă. Începusem deja, fără să-mi dau seama, să tînjesc după mişcare, după schimbare, după migraţile pe care le presimţeam în viaţa mea. Fata asta se săturase deja de ele, voia să se trezească în fiecare dimineaţă în acelaşi loc, într-o casă fără roţi. Îi plăcea pînă şi locul înghesuit în care trăiam noi. O cameră în care te mişcai greu şi cu-o oarecare frică din cauza mobilei vechi şi-a scaunelor agresive de care te izbeai la fiecare pas  S-a aşezat în singurul nostru fotoliu ca într-un tron şi mi-a comandat cu o voce de prinţesă sigură pe ea.

-Vino şi stai lîngă mine. Nu te mănînc. M-am aşezat lîngă ea mecanic fără să aştept a doua invitaţie. Eram atît de înghesuiţi încît eram sigur că ceva neobişnuit trebuia să se întîmple. Mi-a pus o mînă după umeri şi m-a rugat să fac şi eu la fel. Eram foarte lipiţi unul de altul şi mirosul ei de femeie, un miros nou, supranatural, m-a tulburat peste măsură. Parcă un inger mi-ar trecut pe la nas aripa lui parfumată. Singurul lucru care-o mai umaniza în momentul acela, apropiind-o de copilăria comfuză din care eu eram încă departe de-a ieşi, era o agrafa metalică care-i prindea strîns părul la marginea frunţii, dezvelindu-i-o mai mult decît trebuia. Aşa mi-o aduc mereu aminte. Cu acei ochi mari neliniştiţi, cu fruntea largă ca o pajişte pe care părul, deşi ar fi vrut, n-o putea acoperi din cauza acelei veşnic prezente agrafe care părea aşezată acolo pe vecie, trecîndu-i prin părul negru, prin piele, oasele capului şi prin gîndurile ei care altfel sa-r fi ţinut greu laolaltă.

 -Ştii să săruţi? m-a intrebat. Am dat din cap afirmativ, cît am putut de tare, ca şi cum de asta ar fi depins viaţa mea viitoare, şi am aşteptat să văd ce se întîmplă. M-am aplecat spre spre ea însă nasurile noastre ni s-au atins ca două obstacole aşezate aiurea. După ca şi-a trecut limba peste buze mi-a găsit gura cu ele. Am stat ca un prost pînă ce ea mi-a strîns obraji cu mîna ca pe o cireaşă care trebuia să-şi scuipe sîmburele. Buzele mi s-au deschis şi atunci i-am simţit cu adevărat umezeala, mirosul, respiraţia şi limba care toate la un loc mi-au intrat sub piele dîndu-mi nişte ameţeli cum nu avusem nici atunci cînd ardeam de febră iarna, doborît de cea mai grea amigdalită. Cînd ne-am dezlipit unul de altul vocea îmi dispăruse şi am rămas mut şi roşu. Cînd a intrat mama am reuşit după o lungă pauză să spun:

-Ea e fata săritorilor la trapez...cea care zice că elefantul plînge...Mama n-a avut nici o reacţie. Spre surprinderea mea nici nu m-a certat nici nu m-a oprit s-o mai aduc la noi. Adoua zi a lăsat pe masă o farfurie cu prăjituri făcute de ea în casă şi mi-a spus s-o servesc dacă mai trece pela noi.

            -Fata circarilor nu pare să mănînce de trei ori pe zi, spuse ea. Eu nu voiam decît să ne aşezăm din nou în fotoliul acela şi să continuăm de unde lăsasem acel prim sărut din viaţa mea. Nora însă s-a repezit pe prăjituri şi nu s-a oprit din mîncat decît atunci cînd mai rămăseseră două sau trei, pe care şi le-a înfundat într-un buzunar. A trebuit, deşi n-aveam chef de elefant, s-o însoţesc la menajerie unde a hrănit animalul cu prăjiturile mamei. Era o relaţie clară între intre ei, pentru că atunci cînd apărea Nora, Rajah începea să-şi fluture urechile ca pe nişte aripi atrofiate. O adulmeca senzual cu trompa legănîndu-se fericit de pe un picior pe altul ca un malac nătîng căruia i se înapoiase jucăria. După ce s-au terminat prăjiturile s-a aşezat în genunchi în faţa noastră, iar Nora s-a căţărat din două mişcări sus pe capul lui.

            -Hai urcă şi tu, ce aştepţi! O face doar pentru noi şi-o face de plăcere de data asta. M-am urcat cu frică şi m-am aşezat călare pe gîtul elefantului în spatele ei. S-a ridicat cu noi încet de parcă nici nu eram acolo şi a vrut plece. Deabea atunci am băgat de seamă lanţul gros cu care era legat de unul din picioarele din spate. Începu să-l zgîlţîie apatic ca un ocnaş masochist care nu îşi pierduse încă ultima speranţă şi care-şi folosea lanţul ca pe un instrument care producea o muzică stranie. Eram lipit de Nora şi neavînd unde să-mi aşez mîinile i-am înconjurat pieptul. Îi simţeam fiecare coastă ca pe nişte clape osoase si deasupra lor sînii mici şi tari, aproape osoşi şi ei, din care ieşeau ţepene sfîrcurile care-mi gîdilau podul palmelor ca două trompe neliniştite, miniaturale. Îi simţeam în nări mirosul şi începusem inconştient să-i mestec una din urechi, care îmi intrase singură în gură. Nora s-a întors apoi cu faţa spre mine, m-a înconjurat cu picioarele şi mi-a dat prima prima lecţie de sărut, lungă şi convingătoare. Toate astea la un loc deveniseră mai mari şi mai puternice decît elefantul de sub mine care se topea încetul cu încetul. Nu ştiu cît am stat cocoţaţi acolo pe gîtul lui, însă ştiu că din seara aceea au început pentru mine toate femeile, cu mirosul, sînii, buzele şi ochii închişi ai Norei. Noaptea n-am adormit pînă spre dimineaţă. Am privit pe fereastră circul din faţa casei care văzut la lumina lunii părea dintr-o dată mai mic, parte din peisajul veşnic, prăfuit din jur. Auzeam lanţul legat de piciorul lui Rajah, care zăngănea a neputinţă şi mi se părea straniu ca un animal atît de puternic, cel mai mare de pe pămînt, stă neputincios şi condamnat într-o menajerie. Intuiam, percepeam dintr-o dată totul cu o parte din mine care nu ştiusem că există, un fel de organ nou, necopt, ca un transplant care încă nu-şi găsea locul nici în trupul nici în mintea mea. Simţeam vag că ceva se va întîmpla în curînd cu mine şi o nelinişte ciudată, prima nelinişte din viaţa mea, mă invadă ca o apă tulbure, mîloasă. Uitasem Şieul şi scurta mea viaţă anterioară se îndepărta de mine în viteză, ca un peisaj văzut dintr-un tren care fuge cu viteza sunetului. Rajh mă simţi şi scoase capul din cortul lui atât cât îl lăsă lanţul şi mă salută cu un trîmbiţat lung.

            Zilele care au urmat n-am făcut decît s-o pîndesc pe Nora adulmecînd-o ca un pisoi  în călduri care se plimbă buimac şi somnambul pe acoperişuri. Mi se schimbaseră toate priorităţile, ca nişte pioni pe o tablă de şah care începuseră să se mute singuri între ei pînă ce nu mai ştii cu ce culoare joci. Mă întîlneam mai rar cu cei din gaşcă, mă interesau mai puţin trasul cu arcul, escapadele prin păduri sau pescuitul la rîu. Ziua urmăream antrenamentele acrobaţilor, pîndind ascuns momentul în care părinţii Norei o antrenau, chinuindu-i în fel şi chip corpul mărunt. Era un chin s-o privesc, ceva masochistic, pentru că nu părea mai fericită ca Rajah, însă nu-mi putea lua ochii de la ea. Ştia c-o privesc. Aşteptam venirea serilor cînd începea spectacolul circului pe care-l ştiam pe de rost. Atunci mă întîlneam cu Nora şi mergeam în fundul grădinii unde ne întindeam pe fînul uscat adunat într-o căpiţă care cu fiecare seară se lăţea tot mai tare. Nora mă descheia la pantaloni şi se juca cu mine altfel decît fata miliţianului din Şieu. Nu mai era acel joc de-a v-aţi ascunselea printre haine cu miros de naftalină. Uneori creşteam neaşteptat şi mă întăream în mîna ei şi atunci toată fiinţa mea tulbure se aduna acolo în excrescenţa dintre picioare ca într-un refugiu de care nu ştiusem pînă atunci. Îşi ridica rochia şi-mi aşeza mîna în locul pe care le cunoşteam, dar care acum vibra, se mişca şi se umezea ca o fiinţă vie. Nu purta chiloţi şi în una din ultimile seri mi-a spus:

            -Cînd am să vin la anul o să intri înăuntrul meu. Încă nu eşti pregătit pentru asta. Nici prin cap nu mi-a trecut s-o contrazic sau să-i pun vreo întrebare idioată. Era clar că avea dreptate iar eu n-aveam încă nici urmă de orgoliu masculin. Mi-a crecsut mult mai târziu, odată cu mustaţă, barba, coşurile şi acele erecţii inutile şi chinuitoare cu care nu ştiam ce să fac. Pe-atunci voiam să-nvăţ treptat tainele lumii, iar instinctele încă mi se zbăteau în tăcere în menajeria nebănuită a minţii mele.

A doua zi era duminică, se odihnea şi circul iar Nora a apărut îmbrăcată frumos pe pajiştea din mahala unde mă jucam cu băieţii. Am introdus-o ca pe-o mică celebritate, însă nu părea interesată de compania celorlalţi. Nu voia şi nici nu cred că ştia să se joace ca un copil normal. Deabia atunci am realizat cît de diferită era de noi ceilalţi. Nu era nici copil nici adult, nici fetiţă nici femeie. Oamenii circului erau fără îndoială altfel decît ceilalţi oameni; asta mă atrăgea, dar îmi şi producea o oarecare frică.

            -Vreau să mergem în oraş să mâncăm îngheţată, mi-a spus arătîndu-mi o bacnotă de 5 lei, care era suficientă şi pentru alte destrăbălări. I-am lăsat baltă pe ceilalţi, care mă invidiau cu siguranţă, mi-am pus pantalonii şi pantofii de duminecă şi le-am spus alor mei că mă duc la biserică.  La biserică? Asta era prea de tot, niciodată nu mă dusesem aşa tam-nisam la biserică.

            -Fata circarilor vrea. Am spus-o ca să mă dezvinovăţesc cumva. Apropiarea de Dumnezeu mă făcea întotdeauna să nu mă simt în apele mele, mai ales cînd minţeam. Mama ne punea şi acum să ne rugăm seara înainte de culcare şi ştiam c-ar fi vrut ca noi copiii să fim ceva mai religioşi. Adică mai cu frica lui Dumnezeu căci până la urmă era vorba despre frică şi asta nu prea-mi plăcea. „Dumnezeu vede şi ştie tot, ai grijă” suna ca o avertizare supremă, însă eu nu eram de loc convins că El se ocupă cu aşa ceva. Mă rugam seara fără convingerea că la capătul celălalt ar fi cineva care mă ascultă.....(relaţia mea cu El se schimbă în timpul crizei pubertare cînd simt că ar fi cineva....frica....).

            I -am arătat Norei şcoala unde voi merge la toamnă. Habar nu aveam cum arăta pe dinăuntru însă pe dinafară era somptuoasă, masivă, apăsătoare. Construită de germani în timpul imperiului transmitea un fel de garanţie apăsătoare a continuităţii unei lumi care va rezista în timp indiferent de vremuri şi orînduiri.  Am ajuns în partea veche, medievală şi am intrat în cofetărie. Am luna două îngheţate de ciocolată pe care le-am lins în tăcere la o masă aşezată afară privind oamenii îmbrăcaţi frumos care treceau pe Corsso înspre bisericile lor. Cea mai apropiată era uriaşa catedrală germană din care răzbătea sunetul grav al orgii. A vrut să intrăm înăuntru. M-am mirat că-şi face cruce şi se aşează pe una din bănci ca şi cum ar fi venit acolo cu treabă. Apoi a început să se roage iar eu am vrut să-i spun că asta nu-i biserică ortodoxă însă m-am abţinut. Dacă mama se ruga dumineca în bucătărie de nu s-ar putea ruga un ortodox într-o biserică catolică. Ai mei nu mergeau la nici o biserică de frică să  nu fie văzuţi şi turnaţi. Ateismul devenise aproape o materie predată în şcoală însă nimeni lua prea în serios necredinţa. Oricum, îşi puteau pierde slujbele de profesori. Orga începu un imn puternic, toţi se ridicară în picioare şi cîntau în germană(ce cîntec?). Stomacele şi piepturile noastre întrară într-o vibraţie stranie şi răscolitoare ca nişte cutii de rezonanţă. Ca şi cum credinţa ar fi existat pînă atunci chiar acolo, în burţile noastre, fără ştiinţa noastră. Ştiu că împărtăşeam aceleaşi senzaţii pentru că Nora îşi puse mîna pe piept, un timpan a cărui vibraţii trebuiau oprite şi mă privi ca un om care începe să  intre în transă. Aproape am tras-o afară şi cînd am ajuns în parcul oraşului m-a întrebat foarte serios:

            -Tu crezi în Dumnezeu şi în înviere? Mi s-a părut o întrebare prostească dea dreptul, fără să realizez că era pentru prima dată în scurta mea viaţă cînd cineva îmi punea o întrebare atît de complicată, fără un răspuns adevărat.

-Habar n-am. Am preferat s-o duc la chioşcul din parc, unde cînta famfara oraşului, aceleaşi valsuri şi marşuri care nu făceau să vibreze nimic în noi.

-În seara asta e ultimul spectacol. Mîine împachetăm şi plecăm.

Nu mă gîndisem pînă atunci la plecarea ei. Mi se făcu un gol în stomac, tot acolo unde vibrase orga catedralei şi asta mă făcu să cred că în burta mea e ceva mai mult decît locul unde se duce mîncarea. Ne-am plimbat prin parc în tăcere. Nora a încercat de cîteva să mă ia de mînă însă mie mi se părea aiurea ca doi puşti să se plimbe mînă în mînă prin parcul oraşului în văzul tuturor. Nu mi se părea însă de loc nepotrivit să facem ceea ce făceam în căpiţa de fîn. Poate că în seara asta, ultima noastră seară vom merge mai departe, deşi habar n-aveam cît de departe pot să meargă un băiat şi-o fată. Mi-era clar că vom ajunge doar acolo unde Nora voia să ajungem.

-Ne vom vedea la anul. Între timp am să-ţi scriu.

-Şi eu unde să-ţi trimit răspunsurile?

-Nu ştiu. Circurile ambulante n-au adresă.

         Fragment din romanul „Circul din faţa casei” de Adrian Sângeorzan