Aşa a fost scris

de Mădălin Roşioru

            Povestea spune că nu puteai nimeri intrarea în acea vale dintre munţi decât din întâmplare, şi că oricine ar fi căutat-o cu tot dinadinsul n-ar fi izbutit cu nici un preţ să dea de ea. Eu unul nu cred că e adevărat. E drept că Valea rămăsese multă vreme la adăpost de priviri străine şi nimeni nu le căutase de sănătate locuitorilor ei, lucru care nu-i lăsase pe aceştia nici mai veseli, nici mai trişti, nici mai deştepţi şi nici mai proşti ca înainte. Aveau ei o anume credinţă adânc înrădăcinată în fiinţa lor că la dânşii în sat e buricul pământului şi mai multe nu, încât n-avea nici un rost să le dovedeşti că nu-i aşa. Şi oare cine le putea dovedi, la urma urmelor, că nu aveau dreptate?

Privită de sus în jos, Valea părea o uriaşă carte de piatră – sau cel puţin cu aşa ceva ar fi asemuit-o cei mai învăţaţi şi mai firoscoşi dintre noi – , departe de lume şi aproape de cer, buchisită în fiecare zi de soarele ca un şcolar sârguincios şi cuminte, de la stânga la dreapta, şi deschisă când mai la început, primăvara, când către sfârşit, în zilele de iarnă, deşi, de cele mai multe ori, n-ai fi putut spune unde anume a rămas uitat într-însa semnul de carte, întrucât vântul nu prea bătea s-o răsfoiască şi iernile erau mai degrabă blânde, ca şi când nici n-ar fi fost: zăpadă nu se zărea decât pe crestele care o înconjurau şi, de multe ori, pomii, zăpăciţi, ba uitau până să şi mai să înflorească, ba dădeau rod, de-a mirare, de mai multe ori pe an.

Despre Vale nu s-ar fi putut spune nici că e mare, dar nici că e mică.

De ajuns, le ajungea tuturor, aşa cum le ajunsese până acum, deşi se găseau unii mai firoscoşi ori mai învăţaţi să creadă că, într-un târziu, Valea n-o să mai fie încăpătoare nici pentru oamenii ei, nici pentru dobitoacele lor, şi Dumnezeu ar fi trebuit să le mai rărească rândurile, cumva, poate printr-un potop, precum odinioară, dar toţi cădeau curând la pace că mai e mult până va sosi vremea aceea, care poate nu va sosi, pentru ei, niciodată, că sunt, pe lumea aceasta, şi multe minuni îngăduite, cum s-au văzut şi încă se mai văd la tot pasul, măcar să caşti ochii bine, că ele sunt musai acolo.

Şi tot minune e orice vieţuitoare lăsată de Domnul, care se naşte, creşte, sporeşte în putere, apoi dă înapoi şi moare, lăsând loc altei vieţuitoare de soiul ei sau poate de alt soi. Aşa că nu se cuvenea să-şi facă griji pentru nimica, pentru smintirile care le mai tulburau unora judecata. Că, pe Vale, de bine, de rău, o duceau bine, şi, stând strâmb (pe o coastă sau pe alta) şi judecând drept (ca vinul din căni sau apa din fântâna de obşte, singurele drepte de felul lor), oamenii nici nu prea aveau de ce s-ar plânge.

Valea era locul unde n-aveai cum să pierzi nimic. Dacă ai fi scăpat un bostan pe una din coaste, l-ai fi găsit către cotorul cărţii, unde se adunau oamenii la palavre, babele la tainit şi cele patru pârâuri să se verse în fântâna obştească, de la care beau apă cu toţii, ei şi dobitoacele lor.

Biserica, ridicată Dumnezeu ştie când, că avea nişte draci împietriţi din zbor pe la streşini, cum nu se mai văzuseră prin alte părţi – cel puţin aşa povesteau cei care ieşiseră din Vale şi mai nimeriseră drumul înapoi – se afla alături de fântână, în partea de răsărit a acesteia. Popa nu-i lăsase să-i deie jos, că zicea că sunt şi ei buni la ceva, sperie grindina şi alungă vremea rea. Pe lângă faptul că fuseseră cândva îngeri, deşi grindina şi vremea rea nu cred că ştiau toate asta. Printre ei se iţeau alte arătări ciudate: şerpi cu plete de femeie şi bot de miel, capre cocoşate, cu cap de leu şi coadă de şarpe, peşti cu picioare şi multe alte blestemăţii nefireşti.

Înspre apus dădeai, fireşte, de crâşmă. Şcoală nu se ridicase decât de curând, şi ca s-ajungi la ea trebuia să treci prin cimitirul din spatele bisericii, printr-o livadă de meri încărcaţi de roade pe care nimeni nu punea gura şi nici nu-ndrăznea să le scape în cazanul de  ţuică, aşa că le lăsau viespilor şi albinelor, să le bâzâie cât or pofti, sau păsăretului de tot soiul.

Se spunea că, dacă te-ai fi înfruptat din tainul gâzelor, păsărilor şi-al morţilor, ori ţi-ai fi pierdut cu desăvârşire minţile, ori ai fi căpătat la schimb altele noi, ceea ce, la urma urmei, tot aia e. Când treceai prin cimitir mai că te lua cu ameţeală, de la fructele putrezite peste morminte, printre flori.

E de la sine înţeles că, aşa cum acolo nu puteai să pierzi nimica, în afară de vreme, nici nu puteai găsi ceva. Lucru care mi se părea îndeajuns.

Sus pe coaste, dincolo de case şi de postaţele arate, se întindeau fâneaţa şi islazul, mărginite de pădure şi de crestele munţilor. Nu te puteai rătăci nicidecum: dacă beai peste măsură rachiu sau vin la cumnatul din deal, te rostogoleai peste noapte până la fântână, trecând de-a dura prin gardurile de mărăcini şi prin ţarcurile de capre sau oi, te spălai dimineaţa pe ochi, dacă nu ţi-i scoseseră mărăcinii din garduri, şi gata! îţi vedeai peste zi de ale tale, dacă mai aveai cu ce, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Statui din vechime, chipuri cioplite în piatră, ziduri şi trepte însemnate cu slove ciudate pe care nu le pricepea nimeni se iveau cu sfială din loc în loc, ca şi cum şi-ar fi cerut iertare că sunt aşa cum sunt: prea mari să nu le vezi sau să le dai la o parte, ori să le foloseşti pe undeva prin gospodărie.

 Şi chiar să le fi smuls careva cumva din pământ, unde să le fi dus?

 * * *

 Azi taica popa i-a învăţat pe copiii veniţi la şcoală că nu e nimic dincolo de Vale. „Cum nimic?” a îndrăznit unul mic şi cu ochii mari, mai din spatele încăperii, pe care toţi îl luau în tărbacă şi-l puneau să păzească gâştele cât jucau eu bâza şi leapşa pe ouate. „Păi, dacă n-ar fi, nu s-ar povesti?” îi dovedise popa. Ş-apoi, toţi cei scăpaţi în lumea largă care nimereau înapoi în vale spuneau la fel când erau întrebaţi ce e dincolo:

„Păi, ce să fie? Nimic, fir-ar a dracului de treabă, ce vreţi să fie?”

Pentru cei mici era mai bine aşa. Că destui s-au răznit şi-au plecat din vale după cai verzi pe pereţi, şi nu li s-a mai ştiut de urmă, ş-au rămas babele să-i bocească în fiecare duminică mai ceva ca pe morţii ştiuţi ce putrezeau sub mere. Lasă că ş-aici era o viaţă de trăit, şi poate mai bună ca prin alte părţi. Unii au plecat la învăţătură prin cele străinătăţi, şi tot aici au venit să îmbătrânească şi să moară şi să fie îngropaţi sub merele putrede din cimitir şi prohodiţi cu vorbe multe de babele puţine la minte.

Apoi i-a învăţat despre sfârşitul lumii, ceea ce pe copii i-a cam speriat, deşi, în sinea lor de păcătoşi, nu prea credeau că se va abate peste Vale.

Ăla micu’ a închis ochii şi şi-a închipuit cum ar fi. Nu prea i-a plăcut şi i-a deschis repede: văzuse o capră râioasă rozând un măr aproape uscat, mai din marginea cimitirului, lângă care se oua gâsca lui albă cu gâtul lung, care venise de departe cu o aripă ruptă şi nu mai plecase nici după vindecare: norocul lui că nimerise la el în bătătură. În vis gâsca ţipa foarte, foarte tare, şi bătea amarnic din aripi, încercând să chiorască râia de capră.

Acolo, lângă mărul aproape uscat, se ţineau şi parastasele, iar copii se puteau juca prin cimitir, dacă se plictiseau de mâncat sau de bătaie cu mere putrede. Uneori intrau sub mese şi încercau să se uite pe sub fustele babelor sau ale femeilor. Nu pricepea el mare lucru din ce vedea, dar simţea de fiecare dată o moleşeală plăcută în vintre, tare greu de înţeles.

O ducea bine, cum ziceai cei mari. Ştia că are cine să aibă grijă de dânsul: nu doar părinţii, fraţii sau surorile, ci şi îngerul păzitor, pe care, când era mai mic, îl vedea ceva mai limpede ca acum, de când se străvezise în aşa hal că nu-l mai deosebeai în preajmă-ţi. Iar dacă se rănea cumva sau cădea bolnav, ai lui îl duceau la o babă, care-l punea pe picioare cu tot felul de ceaiuri sau întorcând, cu degetele încârligate, fără să-l atingă, nişte cheiţe nevăzute, pe care le simţea în trup ca pe nişte furnicături călduroase.

Nu se grijea el de prea multe la vârsta lui, şi viaţa era tare frumoasă.

Dar îi era frică de capre, că semănau cu dracii – aşa le spusese taica popa – şi mai ales de caprele râioase. Şi se mai temea să nu viseze urât peste noapte, că tare degrabă visa toate prostiile despre care venea vorba peste zi, şi să nu mai facă în pat, că degeaba îl afumaseră cu pană de cocoş şi păr de câine: pesemne trebuia şi nişte păr de capră în toată treaba asta, ca să meargă descântecul. Nici de şobolani nu-i prea plăcea, noroc că asmuţea câinele pe ei (când nu stârnea iepurii din tufişuri sau vizuini).

Cel mai mult îi plăcea să păzească boii sau caii, că erau cuminţi şi nu plecau nicăieri: începeau să pască de la poalele dealului şi urcau uşurel spre locul în care îşi făcuse el culcuş. Rareori îi scăpa în porumb, şi-atunci numai dacă adormea pe coastă. Se mai temea şi de porci, că auzise c-ar fi mâncat, odată, un copil, şi-i ura din răsputeri când le ducea de mâncare. La mistreţi nu-l luase taică-su niciodată, că era prea mic. (Toamna, când se făcea porumbul, trebuia păzit de ciurdele de mistreţi de-acum sătui de ghindă sau jir, ori chiar de urşi, care mai mult stricau decât mâncau.

Primăvara, când fătau vitele, dădeau lupii, şi iar era rău: noroc cu pânda bărbaţilor însoţiţi de câini. Şi el era însoţit de un câine, uneori.)

Şerpi văzuse doar câţiva, ieşiţi la soare, în cărare, sau pitiţi prin urzici, unde oricum nu-i bine să-ţi faci nevoile, că nici n-ai cu ce te şterge, şi fusese tare mândru că nu se speriase de ei şi că, dimpotrivă, ei se cam înspăimântaseră de dânsul, aşa mic cum era. De balaurii numai auzise, dar nu zărise pân-acuma nici unul, iar maimuţă văzuse când era mic la nişte ţigani rătăciţi prin Vale care, cum veniseră, tot aşa şi plecaseră, la pleasnă, pesemne nici nu le prea păsa, de felul lor, încotro merg şi de unde vin.

Cât stătuseră ţiganii bătuse şi vântul, ţinea el minte bine, deşi era mic pe vremea aceea. Ai fi zis că ţiganii stârneau vânturile cu hainele lor largi, şi mai ales ţigăncile, cu fustele lor pe care parcă dinadins le roteau, râzând de tine cu dinţii lor albi. Tot atunci şi învăţase el vorba asta ciudată, vânt, pe care degeaba se chinuia acum s-o desluşească fratelui său mai mic, care nu văzuse vânt niciodată, că nici nu era de văzut, la o adică. La ei în vale fumul urca drept în sus şi nu se abătea nici la dreapta, nici la stânga, cum făceau oamenii care se întorceau noaptea sau dimineaţa de la crâşmă.

Într-o seară mâncaseră fasole şi slobozise, după părerea mă-sii, nişte vânturi (deşi el ştia că sunt pârţuri sau băşini, dar oamenii mari cunosc mai multe vorbe pentru acelaşi lucru, ca să nu-i înţelegi niciodată când vorbesc între ei): fratele lui mai mic a rămas de atunci cu ideea că ţiganii aceia, sau ce vor fi fost ei, trebuie că miroseau tare urât. Asta, ce-i drept, cam aşa era.

Mai auzise el şi de cai albi cu corn în frunte, dar nu văzuse nici unul.

Asta nu-l împiedicase să viseze, mai multe nopţi la rând, că se plimba pe un cal alb cu corn în frunte. Taică-su râsese de el şi-l trimisese la şcoală, că se săturase de atâtea întrebări tâmpite despre verzi şi uscate.

Taica popa le spusese el multe, dar nu destule. (Chiar încercase să le bage în cap cum că dinadins nu le spune destule, asta fiind, cică, spre binele lor, dar doar nu era prost să le creadă chiar pe toate câte le spunea taica popa, că popa e bătrân, dar tinerii ştiu cel mai bine.) Nu pricepea, de pildă, cum de Valea de la el din cap, pe care o visa cu ochii închişi, nu se vărsa niciodată în Valea din afara capului lui, dar se bucura că e aşa: putea trăi foarte bine şi fără cai albi cu stea în frunte, dar, ca să fie cinstit până la capăt, că aşa e bine, şi fără capra cea urâtă şi râioasă cu care se războise, pe viaţă şi pe moarte, gâsca lui cu gât lung la care ţinea atât de mult şi care se lua adesea după el când pleca încoace sau încolo, cu sau fără treburi.

 Le mai încurca el, uneori, dar ştia că în Valea din cap nu e soare şi nici nu ticăie ceasornicul. Când se va face mare va şti el cel mai bine care e una şi care e alta, ca nu cumva să zboare şi altfel decât în taina visului său.

 Dacă numai, crescând şi luându-se cu ale vieţii, nu va uita între timp.

 * * *

 La capătul cimitirului, după un măr aproape uscat, care se săltase pe rădăcinile dezvelite de ţărână curat ca un om în vârful picioarelor şi părea, din această pricină, mult mai înalt decât era de felul lui, dacă mai mergeai puţin dădeai într-o râpă urât mirositoare, mărginită de ciumăfăi şi de salcâmi care o şi ascundeau de ochii lumii – şi bine făceau, că tare urâtă mai era. Copiii îşi făceau nevoile de sus, de pe buza râpei, cu boltă, cum îi învăţau cei mari, temându-se grozav să nu cadă sau să nu-i tragă vreo dihanie din întunecime sau poate dracul însuşi, dacă era mai pe-nserate şi n-avea dracul altă treabă, de firul udului în jos. Tot de acolo încercau să dărâme, cu bulgări mari de pământ, cuiburile ciorilor din salcâmi. Iarba nu prindea în pământul negru şi uleios în care se înfunda piciorul, şi flăcări fugeau de colo-colo, prevenindu-te să nu intri pe tărâmul lor. O ţeastă uriaşă cu trei rânduri de dinţi, mare cât o căscioară, prăvălită pe o rână, te aţintea cu orbitele goale de îndată de te înfundai în acest loc neprimitor.

Alte oase, mult prea mari pentru orice dobitoc cunoscut de ei, se iţeau peste tot iar ceva mai încolo pământul bolborosea în taină, fumegând şi trimiţând din străfunduri mirosuri grele, de pucioasă. Nu încăpea nici o îndoială asupra acelui loc ocolit de toţi, în care nimeni nu îndrăznise să se afunde prea departe, deşi, cum nimeni nu-l numise desluşit într-un anume fel, putea fi orice altceva. Cei mai neînfricaţi dintre flăcăi apucaseră să vadă o gură neagră de peşteră, rânjind cu colţi de sare în cotlonul cel mai întunecos al râpei. Unii se jurau că, la gura peşterii, văzuseră cu ochii lor câteva moviliţe de hârci omeneşti, dar poate doar li se năzărise de la băutură, că nu era nimeni nebun să fi intrat în văgăună fără să fi băut nimic, ştiut fiind că Dumnezeu îi ocroteşte pe cei neajutoraţi precum beţivii.

Băbătiile chicoteau în taină şi mergeau în nopţile cu lună plină în râpă, la cules de ciuperci veninoase. Apoi chiuiau ca dezmăţatele şi vorbeau măscări, aruncând ciupercile pe foc şi înghiţindu-le fumul cu nesaţ, cutreierând apoi uliţele, cu chef de harţă. Nu se potoleau decât a doua zi, când cădeau, în larma cocoşilor, ţeapene la pământ, cu spume la gură şi cu poalele-n cap, în văzul lumii care le ierta, deh, că la anii lor li se slăbise şi mintea şi prinsese să le scârţâie din balamale, ca o uşă neunsă cu seu.

Erau acelea nişte nopţi în care mai bine era să rămâi încuiat în casă, că nu se ştie niciodată ce se mai poate întâmpla. Ca în noaptea în care dobitoacele prind grai, atâta doar că aceea nu venea decât o dată pe an.

 Bătrânele grozav ce se mai ruşinau, chipurile, la trezire, dar peste o lună o luau nesmintit de la capăt: noroc că oamenii ştiau ce şi cum şi se încuiau în case. Nici popa n-avusese ce să le facă şi le lăsase-n plata lor.

 * * *

 Ascultă-mă pe mine, ţaţă, că-s femeie păţită şi în putere şi ştiu cum stau lucrurile: nu-i nici o fericire să ţi se răznească bărbatul în afara Văii.

Cei dintâi care s-au răznit, în vechime, auziseră o poveste despre un beci ascuns, în buza pădurii, plin cu butoaie de bani, pe care cică l-ar fi descoperit o capră, dobitoc spurcat, că mai bine nici n-ar fi păscut pe-acolo.

Şi s-au dus atunci, toţi douăsprezece, cu unelte de săpat, să dezgroape beciul şi bănetul dintr-însul. Numai că, după ce s-au mai dezmeticit şi li s-au învăţat ochii şi cu întunericul, şi cu sclipitul banilor şi al podoabelor din butoaie, au simţit aşa ca un fior de gheaţă pe şira spinării, că simţeau că-i priveşte careva. Când s-au întors, au zărit un călugăr fioros, cu haine ponosite, slinoase, dinţii strâmbi şi ochi pătrunzători, ca de jăratic, stând cu picioarele încrucişate pe unul din butoaie, cu un bici în mână.

Şi numai ce-a pocnit călugărul din bici, râzând straşnic, că toţi s-au trezit, în aceiaşi clipită, care-ncotro prin lumea cea largă, de-a durat un an de zile până ce-au nimerit înapoi intrarea în Vale, şi n-au mai fost oameni de înţeles de-atunci, rămânând cu mintea dusă, căzând pe gânduri dintr-un nimic şi lăsându-şi gospodăriile, ba chiar şi femeile, de izbelişte, că, dacă era după ei, trebuia să aibă alţii grijă de ele. Nimeni n-a spus nimic, fără numai pe patul de moarte, când toţi s-au mărturisit şi au spus aceeaşi poveste, măcar că n-au murit toţi odată şi poate să mai fi vorbit între ei.

Da eu cred că adevărul s-ar putea să fie altul. Că aur din pământ, să-l întorci cu lopata, n-a mai văzut nimeni, de multă vreme. Eu zic că prin butoaiele alea să nu fi fost nişte vin din cel vechi, învârtoşat ca piftia, să-l întingi pe pâine şi mai multe nu. Şi că bărbaţii ăia au ajuns să nu mai ştie de ei, trezindu-se care-ncotro, ca după orice beţie mai straşnică, de nimereau şi prin paturile altor muieri, care, e drept, nu prea se supărau.

Cum, necum, treaba nu-i a bună. Că fu blestemul aurului, al vinului, al răzbirii sau al vorbirii în dodii, toate numai ale părţii bărbăteşti, tot un drac.

Eu am ştiut că urma să se-ntâmple ceva de rău, că toată ziua dinainte mi se zbătuse ochiul stâng, iar dis-de-dimineaţă am găsit oglinda spartă.

...N-am ştiut s-o mai lipesc la loc, măcar că am găsit aproape toate cioburile. C-aşa e şi cu sufletul omului: dacă se sparge în bucăţi, sănătate! nu mai e chip să-l dregi nicidecum. Aţa de se rupe-n două, faci un nod şi zici că-i nouă, dar omul nici că mai e om întreg. Aşa a fost şi cu omul meu.

De-aia zic eu că nici nu e bine să-l trimiţi dimineaţa, după ploaie, la adunat ciuperci, că, luându-se el cu culesul, cine ştie cum îi zboară gândurile într-aiurea, c-aşa sunt bărbaţii, nu se mulţumesc cu ce au, şi-odată nimereşte ieşirea din Vale şi p-aici ţi-e drumul, te lasă baltă cu gospodărie şi copii, să te descurci cum oi şti mai bine, ş-atunci să te ţii.

Nu-i lucru sănătos la casa omului bărbatul visător, că mai repede se răzneşte şi nu-i mai dai de urmă. Al meu, de bine de rău, a nimerit drumul înapoi, dar nu mai el acelaşi om, asta ţi-o spun eu şi tu trebuie să mă crezi.

Şi nici nu cred c-a văzut ceva pe Dincolo, că altminteri n-ar fi stat el cu gura cusută atâta vreme, deşi nu-s bărbaţii, în această privinţă, la fel cu femeile, care de mult ar fi spus tot ce era de spus, ba mai mult decât atât.

De-aia cată de-acum toată partea bărbătească de pe vale nu care cumva să-i calce pe urme, măcar că nu-i uşor, mai cu seamă când vine acasă pe patru cărări, întinzându-şi urmele peste tot, câtu-i uliţa de largă.

Ci eu zic că urmele desprinse de pe încălţări oricum sunt pretutindeni, şi se amestecă între ele cum dă Dumnezeu, iar soarta fiecăruia e hotărâtă nu doar de stele, ci şi de împreunarea nevăzută a urmelor lăsate de fiecare prin această lume. Că şi bărbatul meu cine ştie pe-ale cui urme o fi călcat!

(Oricum, pe drumul către crâşmă li s-au amestecat urmele neapărat.)

O avea el un of la inimă, de care nici c-o să mai scape, dar trebuie să-i înţelegem, că altminteri n-ar avea prilej nici de băut, iar vinul roşu se ştie că e sănătate curată şi mai abitir decât orice, ne face bine şi nouă, cumătră, noaptea târziu când au adormit copiii iar luna încă n-a răsărit. Că în orice lucru rău e o parte bună, eu aşa ştiu, şi Domnul le potriveşte bine pe toate.

Iar unele oglinzi poate e mai bine că s-au spart. Că şi fiecare ciob dintr-însa arată ceva, şi împreună dovedesc chiar mai multe decât dacă ar fi stat laolaltă, fiindcă fiecare priveşte în altă parte şi oglindeşte altceva.

 Proşti sunt bărbaţii că vor să ştie de toate lucrurile câte se află pe faţa pământului. Ci mai cuminte e să nu vrei să le ştii pe toate, că cine ştie multe moare, iar cine nu ştie multe, mult trăieşte. Că unele lucruri, chiar dac-ai putea să le afli, mai bine e să le laşi în taina lor, că aşa au fost rânduite şi lăsate de la Dumnezeu. Că şi Adam şi Eva, dacă ar fi fost ascultători, n-am mai fi pătimit acuma câte le pătimim, şi, măcar că nici n-am fi fost deloc, poate că ne-ar fi fost, aşa, în nefiinţa noastră de nici un fel, mai bine.

 * * *

 De Paşte, copiii porneau prin Vale cu ouăle vopsite, să se biruie, mai în joacă, mai pe bune, unii pe alţii. Care avea oul mai tare în Săptămâna Luminată, acela se dovedea cel mai vrednic de fală pe tot restul anului.

Demult, tare demult, se spune că un ou de gâscă le dovedise pe toate celelalte, aducând mare cinste micului său stăpân, ani de-a rândul. Gurile rele cârteau că nici gâsca cea voinică care-l ouase nu fusese chiar gâscă de felul ei, că avea gâtul ceva mai lung decât celelalte, pe care, vezi bine, le cam privea de sus, şi nici nu gâgâia ca proasta, cum le stă gâştelor în fire, de parcă nici n-ar fi vrut să se amestece cu neamurile lor proaste.

Acum copilul e moş, dacă n-o fi murit şi el. Gâsca s-a prăpădit de mult, cu mare vaier, căpătând de-odată glas la vederea unei vulpi. Dar povestea oului biruitor încă se mai spune pe Vale, cu fiece Paşte, an de an.

  Numai în privinţa felului în care se termină povestea părerile sunt împărţite. Unii zic că popa ar fi luat oul şi l-ar fi încuiat în altar, ca să nu dea prilej de smintire la oameni. Că lumea e plină de bazaconii, la ce bun s-o mai sporim şi noi cu încă una, şi să uităm de rânduielile dreptei credinţe.

Alţii ştiu mai bine. De fapt, toţi povestitorii ştiu cel mai bine cum stau lucrurile, dar asta nu prea se poate, să aibă toţi dreptate, că după fiecare, dacă e să-i crezi, lucrurile astea stau întotdeauna altfel, anume cumva.

Deci alţii ştiu mai bine că şi oul cel viteaz şi-a aflat şi el sfârşitul, în cel mai de laudă fel cu putinţă: anume, în luptă dreaptă cu un ou şi mai mare, şi mai vrednic, adus de nişte ţigani care treceau prin sat şi care aveau la pălărie pesemne tocmai penele păsării minunate care îl făcuse şi despre care se spunea că avea nu numai gâtul lung, dar şi picioarele: cum ar veni, şi ea putea să se uite de sus la gâsca flăcăului, ba chiar şi la flăcău!...

Acuma, nu se ştie dacă l-o fi mâncat careva. Nu cred că mai era bun de mâncare. Dar poţi să ştii? Sminteală e multă în oameni, că nimica nu mai e de mirare în ziua de azi. Dar, mâncat, nemâncat, un lucru e musai:

 La o săptămână după Paşte, cojile lui au prins a pluti pe apă către lumea de dincolo, trecând prin tărâmul blajinilor, cum ştie toată lumea.

Iar dacă e adevărat că, pe lumea cealaltă, toate lucrurile sunt întregi, atunci aşa o fi, de-acuma, şi oul cu pricina. Cu supărare să nu vă fie: ori de zace în altar pe o pernuţă de catifea, la loc de cinste, ori de se dă rotund în coaja lui de slavă, dovedit e faptul că poveştile se înnoadă, până la urmă, cum e mai bine, ca iţele din pânzeturi, că şi lumea lor trebuie ţesută cumva.

 * * *

 Taica popa doarme în fiecare după amiază măcar un ceas: aşa bun obicei a căpătat el din tinereţe, din vremea în care îl chinuiau alte năbădăi, cu care n-o putea scoate la capăt decât dacă trăgea puţintel la aghioase.

Ba chiar i se năzărea, atunci, că uită anumite vorbe, ca să-şi dea apoi seama că, de fapt, vorbele cu pricina nici nu le ştiuse vreodată, doar că se mai întâmpla, aşa, în dorul lelii, să le simtă lipsa. Dacă însă adormea, putea vorbi, în visele sale încâlcite, şi în tot soiul de limbi necunoscute, asemenea sfinţilor apostoli, ba chiar şi pre limba îngerească, că se putea tocmi pe îndelete şi cu înţeles cu nălucirile sale, care altminteri nu i-ar fi dat pace.

Mai era o pricină pentru somnul cel de peste zi. Mai avea taica popa un beteşug, mai cu seamă în nopţile cu lună plină: odată se sălta din aşternuturi şi pornea să colinde uliţele în cămaşă de noapte, teleap, teleap, cu mâinile întinse înainte, cum fac orbii să nu se lovească de lucruri, că ochii, de, îi avea închişi. (Te lua cu răcori, mai ales dacă îl asemuiai, la întunecime, cu miresele palide de la colţul malului, care ieşeau noaptea după feciori, să se nuntească în taină cu dânşii şi să-i lase, spre dimineaţă, storşi de vlagă, descusuţi, cu aţa ruptă şi cu vânătăi la gât, de la supt.)

Ba de multe ori îi rămânea cămeşoiul zdrenţe prin gardurile de mărăcini, şi numai ce-l puteai vedea pe popa, dacă te tăia vreo nevoie firească peste noapte, cu luna în spate, cădelniţând cu fuduliile lui cele măreţe şi spărgând gardurile cu mădularul învârtoşat, curat ca o oişte, care le făcea pe vădane mai tinerele să ţipe cu spaimă la vederea grozavei arătări, iar pe cele mai bătrânele numai să suspine adânc, aşa, în taină.

Eu aşa l-am apucat pe popa, de când mă ştiu, şi nici că s-a schimbat ceva cu dânsul. Boala asta nu-i din cele cu care să te poţi lupta, ci numai de la Domnul trebuie că va fi fost îngăduită, spre certarea slujitorului său.

 Părintele ştie că nici somnul cel de pe urmă nu va fi altfel. Atâta că visele şi trezia îşi vor schimba pesemne locul între ele, aşa, de plictiseală.

 Păi, până ce se vor plictisi din nou, şi vor dori din nou să facă schimb.

 * * *

 Printre ciudăţeniile Văii se număra o căruţă mare de fier acum ruginit, cu ferestre de jur împrejurul ei şi cu perechi de scaune pe două rânduri.

Stătea prăvălită pe una din coastele văii, în buza pădurii, înconjurată de copaci, şi parcă privea la vale cu un fel de ochi fără nimic în găvane.

Deasupra lor se arătau nişte semne ciudate. Un fel de şarpe stătea lângă un ou spart, apoi urmau o scăriţă cu o singură treaptă, o pereche de ouă, unul lângă altul, un unghi drept precum cel folosit de zidari, o altă pereche de ouă, unul deasupra celuilalt, un lighean şi iarăşi un şarpe.

Către partea dinainte a căruţei, care era mare cât cortul sub care se ţineau nunţile celor care nu mâncaseră, când erau mici, tot din farfurie, şi le ploua la nuntă, şi mai spre stânga, se afla un singur scaun, fără pereche, cu o roată cu trei spiţe, de care puteai învârti, uşor, la stânga şi la dreapta.

Căruţa scrâşnea din toate încheieturile ei ruginite şi dădea semne să mişte, atunci, din roatele din faţă, dar se potolea, repede, lipsită de putere.

Ca să te aşezi pe scaunul fără pereche trebuia să treci peste un băţ cu măciulie neagră, înfipt în podea, care te cam încurca. Şi el se mişca puţin, dar nu folosea la nimic. Scaunul ăsta era mai ciudat decât celelalte: când stăteai pe el, trebuia să ai grijă la nişte sârme sfredeluite şi ruginite care puteai să-ţi intre în cur. Ca să-ţi odihneşti picioarele, trei labe de fier se iţeau din podea, lucru care i-a umplut pe copii de mirare şi pe bărbaţi de spaimă: se vede treaba că în vremurile de mult apuse în care căruţa mai era folosită oamenii avea fie trei picioare, fie mădularul din mijloc era mai de nădejde pe-atunci, cam ca bâtele ciobanilor de pe coastă, în care se sprijineau când n-aveau altă treabă, sau ca al lui taica popa, de care tare s-a mai ruşinat, la vremea lui de tinereţe, şi el şi cu părinţii lui, crezând că e pedeapsă de la cel de sus şi preoţindu-se călugăr tocmai din această deosebită pricină, că, şi să fi vrut, n-ar fi putut avea femeie cu care să se-mpreuneze şi să zămislească plozi, decât numai cu vreo uriaşă din cărţi, precum cele pe care le-a înecat potopul, iar de cioplit din ea nu mergea, că nici din lemn de plop nu puteai să zici era. Toată căruţa asta cred că fusese vopsită cândva în galben, dar culoarea nu se mai cunoştea pe-alocuri.

E de prisos s-o mai spunem că aici se adunau copii, când şi când, să se joace. Cel mai mare stătea pe scaunul desperecheat din faţă, iar ceilalţi se rânduiau, cuminţi, după vârstă, înălţime, prietenie sau vecinătate, ori ca la şcoală, în bănci, pe scaunele perechi ce ţineau până în spatele hardughiei. Apoi îşi închipuiau că maşinăria porneşte şi că pleacă în lume.

Când se lăsa seara, nu era deloc greu să-şi închipuie că drăcovenia aprindea nişte felinare în partea ei din faţă, cu care vedea drumul, că doar nu era să nu meargă numai pe lumina zilei când erau atâtea drumuri de bătut şi lucruri de văzut. ...Se închipuiau pe drumuri largi, podite cu piatră, ba chiar cu o piatră lungă şi netedă, cât e zarea,  care nu se mai termina.

Pe jumătatea drumurilor desenaseră, în închipuire, o dungă albă, ca nu cumva să se ciocnească, din greşeală, cu alţii. Multă vreme s-au ciorovăit pe care parte a drumului să meargă, până când scaunul fără pereche din faţă le-a dat răspunsul: pe partea dreaptă, ca şeful să vadă bine pe unde merge, fiind mai aproape, aşadar, de mijlocul drumului.

Din când în când, la răscruci de drumuri, închipuiseră nişte felinare colorate, care să dea drumul la mers dacă erau aprinse în verde şi să-l împiedice când se aprindeau, ameninţătoare, în roşu. Şi, ca să nu se supere aşteptând de-aiurea ori să-i prindă schimbarea de culoare obştească fără veste, visând la cai verzi pe pereţi, hotărâseră într-un târziu ca-ntre cele două culori să mai fie una de mijloc, anume culoarea galbenă.

 Numai nume potrivit nu găsiseră pentru căruţa în care încăpeau cu toţii şi care-i putea atât de departe prin lumea închipuirilor lor copilăreşti, de care cei vârstnici ar fi râs – să le crape burta. Bănuiau ei că trebuie să fie ceva cu şerpişori şi ouă, dar nu puteau băga mâna-n foc pentru asta.

După fiecare călătorie închipuită, măgăoaia ruginită şi gălbuie îi lăsa pe toţi, obosiţi, dar mândri nevoie mare de isprăvile săvârşite, în faţa şcolii.

 * * *

 Ştiu de la femeile mai în vârstă că fetele de seama mea îşi pot citi viitorul în fântâna din mijlocul satului. Asta numai în nopţile cu lună plină şi dacă şi-au păzit fecioria, care, până să le ia cineva la bani mărunţi, e averea lor cea mai de preţ. Aşa mi s-a spus, şi eu aşa cred că şi este, pentru că în spatele fiecărei poveşti e ceva adevărat, mai cu seamă în privinţa poveştilor tăinuite, care nu trebuie să ajungă la urechile tuturor, ci numai a unora, că altfel nimeni nici nu s-ar mai obosi să le tăinuiască.

Dar eu una nu vreau să-mi cunosc viitorul altfel decât în chipul cel firesc în care îl află toată lumea, adică la timpul potrivit în care găseşte cu cale să se scurgă în clipa de faţă pe care o trăieşti. Dacă fântâna îţi arată ceva de bine, n-ai de ce să te temi. Dar ce te faci dacă îţi desluşeşte, împotriva vrerii tale, un viitor care să nu-ţi fie pe plac? Că dacă lucrurile sunt scrise dinainte, n-ai cum să li te-mpotriveşti, şi numai rău îţi poate face aflarea din timp a nenorocirilor. Aşa gândesc eu, cu mintea mea de-acum şi cu puţina mea ştiinţă de carte pe care am agonisit-o, împreună cu ceilalţi copii, la şcoala de pe Vale. Şi mai gândesc că poate vreau să intru şi eu în rândul lumii, să mă mărit cu cinste, aşa cum se cuvine, pătând cearceafurile cu dovada neprihănirii mele, şi mai ales să nasc copii, cât mai mulţi, băieţi şi fete, chiar dacă aducerea lor pe lume va fi cu mare chinuială, că de la maica noastră Eva ni se trage. Sănătoşi să fie şi să-mi trăiască, să am de la cine primi o cană de apă la bătrâneţe, când n-oi mai fi bună de muncă.

Că o femeie mai lesne se poate mântui în felul ăsta, şi chiar popa e silit să-o ierte şi s-o împărtăşească după tipic: n-are încotro, măcar de-ar avea poprire şi pe o sută de ani. Că nu e după voia lui, ci după legea sfântă, scrisă pe fruntea oamenilor cu degetul de însuşi bunul Dumnezeu.

Că veni vorba, şi miresele lui Hristos au partea lor de mântuire, dar nu e pentru mine. Când eram mică, tare mă mai temeam nu cumva să mă răpească dintre oameni mănăstirea sau nebunia, ca pe unele din mătuşile mele, care vorbeau în dodii, miroseau ciudat şi de care îmi era cam frică.

 Fusese numai vina lor că îşi căutaseră bărbaţii în nălucirile fântânii şi-n oglindirea lunii, iar nu la horă, ca toată lumea. Eu de altă oglindă decât cea în care mă gătesc pentru joc nici n-am nevoie: o voi păstra nespartă şi limpede pentru bărbatul meu, cel care îmi va fi fost menit, ca să aibă în ce să se bărbierească duminică dimineaţa, înainte de a merge la biserică.

 * * *

 Toată lumea ştia despre cartea ascunsă în altar, nu numai popa. Se credea că, de fapt, biserica fusese înălţată în acea vale ferită de lume tocmai pentru a o adăposti. Unii ziceau că la zidirea ei trudiseră o parte din cetele îngerilor căzuţi, pentru a li se mai ierta din vină, şi că ale lor erau chipurile de piatră de pe ziduri, care încă o mai apărau. Putea fi o poveste ca oricare alta, dar, chiar dacă n-o fi fost adevărată, le suna bine tuturor. 

Popa nu zicea nici câr, nici mâr despre povestea cu pricina. Pesemne o fi fost un sâmbure de adevăr într-însa, dar era mai bine ca lumea să-şi închipuie că-i doar un basm de adormit copiii şi de speriat fetele de măritat.

Oricum, povestea cărţii nu privea în chip deosebit pe nimeni, că tot nu citea nimeni din ea, una-două, toată ziua – bună ziua. Nimeni, în afară de popă, şi numai înainte de marea trecere către lumea de dincolo, după ce se spovedise cu de-amăruntul, ca la carte, urmaşului său într-ale preoţiei.

Ce-or fi citit, numai ei ştiu. Poate o poveste precum cea de faţă, în care suntem cuprinşi cu toţii, dar c-un adaos de câteva file înaintea noastră.

Poate ş-amintea de tinereţe, sau chiar depăna firul vieţii până în pântecele maicii sale, când era doar un boţ tremurător de carne, cât bobul.

Sau poate revedea păţaniile strămoşilor, din mica lor trecere prin astă viaţă. Poate citea crâmpeie din vieţile sale viitoare, de-i vor fi fost scrise.

Eu unul am o bănuială a mea, că altul era adevărul (de va fi fost doar unul singur pentru fiecare preacinstit popă ce-şi făcuse veacul prin Vale), sau la asta m-aş fi aşteptat dac-aş fi fost eu popă (deşi e limpede că nu-s):

 O carte albă, preacurată, şi cu nimica vinovată. Carte de va fi fost!...

 * * *

 Cu puţină vreme înainte de moarte, bunicul mi-a încredinţat taina preschimbării oamenilor în dobitoace. Ajungea să-i priveşti nu mai mult de o clipă în adâncul ochilor şi să rosteşti un descântec din puţine cuvinte ca fiecare să se preschimbe pe dată în dobitocul cel mai potrivit cu apucăturile firii sale. Fusese, fără îndoială, cel de pe urmă gând al său, înainte să-şi zărească moartea alunecând încoace şi-ncolo pe sub podinile afumate ale odăii, ca o pasăre neagră, deloc grăbită, apropiindu-se încetul cu încetul, crăunind abia auzit, ca un suspin nehotărât, şi înghiţind, deja sătulă, în sec.

…Se mântuise în afuriseniile nevestei, care nu-l iertase nici acum – şi ţinea să i-o reamintească chiar în pragul morţii – că-i făcuse o vreme ochi dulci drăguţei sale dintâi, o oarecare Ilinca din deal, chiar după ce îl atrăsese, cu fermece multe, în mrejele ei, primenite şi binecuvântate mai apoi de taina cununiei. „Mai du-te acum la curva aia oacheşă din deal, dacă mai poţi!” îi şuierase bătrâna, cu obidă, chiar după ce îşi părăsise, îngrozit, trupul uscat, ca de sfânt din icoanele vechi, şi nu ştia încotro s-o apuce.

Eu nu fusesem de faţă la săvârşirea sa dintre cei vii, dar ştiam că ultimul chip pe care îl strivise sub pleoape fusese al meu, lumina ochilor lui şi bucuria bătrâneţilor, nepotul pe care-l crescuse şi de care se despărţise, la începerea anilor de şcoală, cu lacrimi în ochi, de care el, Vârtosul – cel mai puternic om nu doar de pe Vale, dar şi din lumea pe care apucase s-o străbată cu piciorul, pas cu pas, cucerind-o cât vezi cu ochii şi dincolo de zare, în alixăndria sa la fel de minunată precum cele din cărţi, ţăranul dârz şi atotştiutor, neînfrânt cât i-a fost dat să trăiască, nici de neprieteni, pe care-i privise întotdeauna, cu străşnicie, în ochi, nici de locuri sau vremuri străine ori vrăşmaşe – găsise în sfârşit cu cale să nu se mai ruşineze.

Primisem gândul său de pe urmă, greaua sa moştenire, ca pe un vaier grozav ce spintecase cerurile, şi nu-i desluşisem ascunzişurile decât după împlinirea celor lumeşti, când ţărâna îi primise trupul odinioară uriaş, acum împuţinat de bătrâneţe şi beteşugurile ei. Apoi descântecul se cuibărise, cu un firesc desăvârşit, în întreaga mea fiinţă, întărindu-mi oasele şi îndreptându-mi spinarea cu o ştiinţă nelaîndemâna celor mulţi, de care şi mie îmi era întrucâtva teamă şi pe care singur aş fi lăsat-o de izbelişte, dacă numai mi-ar fi fost îngăduit, dacă şirul părinţilor mei din veacuri, pe care îi simt adunaţi sub fiecare călcătură a piciorului meu drept şi în fiecare privire a ochiului meu drept, nu m-ar fi oprit, cu tăria unor legi de dincolo de vremuri şi timp, de la o asemenea neobrăzare şi smintire nemaivăzută...

            ...Au trecut anii. Sub ochii mei, lumea s-a schimbat. Nu întotdeauna în bine. Am privit în ochi, şi mai mult de o clipă, o sumedenie de oameni. Fiecare cu destule apucături întrutotul potrivnice înfăţişării sale omeneşti.

La unii, dobitocul se străvedea în poreclă, iar la alţii în nume, care tot o poreclă va fi fost cândva, în vremile de care nu ne mai aducem aminte, până să se împerecheze cu numele de botez şi cumva să se mântuie.

Cu fiecare privire, simţeam un neastâmpăr din ce în ce mai mare dindărătul ochilor, acolo unde adastă, în întunecimea de nepătruns a minţii, privirea cu care sufletul nostru slab şi plin-ochi de arătările şi desluşirile vieţii trăite din nou va zări, în ceasul cel de pe urmă, slava lumii de dincolo în care îi va fi dat să păşească, până la următorul soroc, când luminile sale se vor vădi neajutorate, lăsând să irumpă din adâncurile beznei sale lăuntrice o altă şi altă privire, mereu proaspătă, deşi dintru început degrabă sortită orbirii, după cum au fost scrise, în taină, rânduielile acestor lumi.

Nerăbdător, descântecul sta să se rostească, murmurându-se, în taină, asemenea acelor crâmpeie din liturghie pe care preotul şi le aminteşte, cu voce înceată, doar sieşi, la adăpost de urechile păcătoase ale credincioşilor – pentru că aşa a fost scris. Dobitoacele din grădina fără margini a acestei lumi (şobolanii scârnavi pândind cu ochii roşii din întunecime şi zoaie, boii cuminţi, cu ochi apoşi, aşteptând să fie înjugaţi pentru un ultim drum croit spre veşnicie de bunicul care acum nu mai este, tigrii cu ochi de sticlă, desfătându-se regeşte în moliciunea blănilor tărcate, plesnind de cruzime la vederea prăzii ce se adapă neştiutoare pe carpetele persieneşti sau din Chitai, iepurii cu fulgi de zăpadă tremurându-le în ochii larg deschişi până şi când dorm, purtători nevrednici ai unei frici din veac, balaurii cei mândri de stirpea lor cu ochi de jăratic, şerpii deochetori, cu ochelari şi fără, cu sânge rece şi pleoape străvezii, părând neadormiţi ca însuşi duhul de tulburare al păcatului, dintotdeauna încolăciţi în închipuirile noastre pe străvechi tulpini de măr înrădăcinate în temeiurile dintâi ale tocmirii lumii, caii cu ochelari şi fără, dar întotdeauna cu priviri blânde, înţelegătoare, înţelepte, aproape omeneşti, caprele cu urechi întoarse şi ţăcălii de ţârcovnic, despre ai căror ochi lipsiţi de strălucire nu poţi spune nimic deosebit, maimuţele cu ochi de bătrân, cocoşii cu ochi de peşte, gata oricând să trâmbiţeze o lepădare sau un răsărit, câinii de treabă, cu ochi vorbitori, porcii tolăniţi lângă troacă, cum se cuvine să rămână zugrăviţi întru veşnicie, cu ochii lor mici, genele murdare, urduroase, şi vederea scurtă a filosofilor clipei atât de pieritoare, precum şi celelalte dobitoace fără număr, mai întârziate sau mai iuţi, din ochiurile de văzduh sau ochiurile de apă ale căror rădăcini subpământene se întâlnesc pe celălalt tărâm cu Marele Ochean, ochiurile de pădure şi ochiurile de câmpie, fiare sălbatice sau îmblânzite de om, setoase de sânge sau juruite a se hrăni cu ierburile cele fără de număr) aşteaptă, fără istov, să fie numite pre numele lor adevărat, şi întreaga nălucire omenească să ia odată pentru totdeauna sfârşit.  Iar cheia raiului pierdut zumzăie, neştiută de nimeni, scufundată în însăşi taina luminoasă din care s-a urzit şi care o şi apără, în mintea mea.

Ceasornicul inimii mele măsoară, clipă de clipă, soarta întregii omeniri – fără ca seminţiile celei de-a şasea zile a Facerii să aibă măcar habar de ce-i aşteaptă. Viaţa mea a ajuns, în vremea din urmă, o necontenită – şi zadarnică – amânare a mea de azi pe mâine, ca un arc încordat din care o săgeată stă să plece spre necunoscut, precum în pilda grăitoare a unui vechi filosof elin, prieten mie şi adevărului. Şi până voi da, la rându-mi, ochii cu moartea, voi purta, vezi bine, această povară a mea care mă priveşte.

Dar nimic nu se-ntâmplă, deocamdată: nimic. Cheia raiului – poate o voi trece, la rându-mi, altcuiva, când vremea va sosi, în chip de nedorită moştenire pentru care poate voi fi urât. Nimic nu se ştie dinainte, deşi totul a fost însemnat deja, în amănunt. Cheia e, deocamdată, la adăpost, şi nimeni nu o va răsuci în lăcata care, de la facerea lumii, i se potriveşte.

            Cu ochii măriţi de o spaimă nenumită, încă mai privesc lumea în ochi.

 * * *

 Cel dintâi bătrân de pe Vale care şi-a pierdut vederea a început, la puţină vreme după aceea, să vorbească în dodii, câte-n lună şi-n stele.

O vreme nimeni nu l-a băgat în seamă, până să priceapă că vorbele lui nu erau lipsite de tâlc. Moşul le spunea când e mai potrivit să ia mierea din stupi, când să are şi să semene, când să culeagă şi să treiere, când s-a făcut de brazde şi când e bine de mers la pădure după lemne de foc. Şi lumea venea să-l hrănească şi să capete sfat de la dânsul în oarece pricini nelămurite, cum ar fi vremea cea mai potrivită pentru bărbat să se împreuneze cu femeia sa încât aceasta să zămislească băiat sau fată, după trebuinţele gospodăriei sau după încuscrelile tocmite pe înserat, la crâşmă, cu ani buni înainte ca pruncii să se nască, necum să se cunoască sau să se placă, din pricină că Valea nu e mare şi trebuie să te gândeşti din vreme la toate, dacă nu vrei să se amestece sângele şi să se subţieze, precum vinul îndoit cu apă, că un singur prost al satului e  numai de-ajuns.

Apoi, însă, moşul s-a obrăznicit peste măsură şi a-nceput, cu de la sine putere, fără să i-o ceară nimeni, să proorocească, aşa, în dorul lelii.

După ce i-a spus unuia când o să moară, şi omul a murit întocmai cum prevestise moşneagul şi la vremea statornicită de acesta, obştea a hotărât, ca să nu-l omoare, că e păcat de Dumnezeu să ucizi om bătrân, carele de la Dumnezeu s-a bucurat de viaţă lungă, să-i taie numai limba, dar moşul a-nceput să plângă şi nimeni n-a mai cutezat să se apropie de dânsul. Apoi mai mulţi bărbaţi cu urechile înfundate cu ceară l-au izgonit în pădure, poate l-or ucide fiarele. E mult de-atunci. Moşul o fi murit, dacă nu răpus de vreo sălbăticiune sau de foame, măcar de bătrâneţe. Dar lumea încă se teme să nu-l întâlnească în pădure şi să nu le spună când vor muri.

Unii susţin că l-ar fi văzut bântuind la capătul satului, înspre pădure, într-o noapte cu lună plină, şi au fugit mâncând pământul la arătarea sa.

Al doilea bătrân de pe Vale care a orbit şi-a mâncat singur limba.

Urmele lăsate de lacrimi pe obrajii lui descărnaţi i-au înfricoşat pe cei care l-au văzut ultima oară, înainte să fugă plângând în pădure, spre a-i ţine tovărăşie, în duh, celui dintâi. Vaierul său se aude în anumite nopţi negre în care cel mai bine este să nici nu ieşi din casă. Copiii ştiu asta cel mai bine.

Cel de-al treilea bătrân care a orbit a oftat din rărunchi, s-a întors pe partea cealaltă şi a adormit. Încă mai doarme. Orbirea s-a ţinut departe de ceilalţi bătrâni şi nu se va apropia decât după ce al treilea moşneag li se va alătura primilor doi, săvârşindu-se din această viaţă. Dar clipa e departe.

 Unii zic că bătrânul de fapt a murit de mult şi doar se preface acuma că doarme, ferindu-se cu străşnicie să putrezească şi având grijă să mai suspine adânc, din când în când. După atâta amar de vreme, scursă de niciunde spre nicăieri, nu m-ar mira câtuşi de puţin să aibă dreptate.

 * * *

 Ascultă-mă pe mine, prostul satului ni s-a prostit de tot! Nu ţi-am zis eu că prea multă învăţătură strică şi că de la citit prea multe cărţi i se trage sminteala? Ţi-am zis! Mai ales după ce a murit bunică-su care-l crescuse de când era mic şi-l ţinuse şi prin şcoli înalte, de ajunsese să vorbească înflorit şi ciudat mai dihai ca popa-n biserică, de nu te mai înţelegeai cu el.

Păi, ce vorbe erau alea de le spunea el? Că tot omul vorbeşte ca să se înţeleagă cu alt om, şi nu altcumva, să nu se priceapă nimica din ce îndrugă, măcar că vorbeşte acelaşi grai şi-i musai tot dintr-un neam cu tine.

Întâi şi-ntâi, n-ar fi trebuit el să plece niciodată din sat, ori, dacă tot l-au înghiţit străinătăţile, nu s-ar mai fi cuvenit să se mai întoarcă. Eu aşa zic.

Degeaba era el de treabă, în felul lui, şi se uita la tine cu blândeţe când îţi vorbea în dodii, că tot nu pricepeai ce vrea de la tine şi te cam lua cu răcori pe şira spinării – şi tare mult ce-ncepeai să-ţi doreşti să te afli altundeva, cu treabă, că multe mai are omul de la ţară în gospodăria lui.

Apoi, treaba cu caprele. Păi nu-i era lui mai bine fără? C-au sporit juratele în preajma lui mai dihai ca iepurii, primăvara fiecare făcea numai câte doi şi trei iezi, şi de fapt numai parte femeiască, pârcii erau puţini şi cam de prisos, că oricum caprele se pârceau mai mult prin pădure, cu ţapii sălbatici, că numai în câţiva ani se sălbăticise ţălandrul de nici n-ai fi crezut. Că doar nu era să le ţină coroniţă de cununie legiuită: dobitocu-i tot dobitoc.

Ba altele aveau chiar căutătură omenească, lucru greu de îndurat, iar babele băsneau că sunt ale lui, că şi omul, care cică nici nu cunoscuse femeie în toată viaţa lui, se sălbăticise şi se dedase la păcate împotriva firii, că prea mult le iubea, dar eu unul, om bătrân şi cu toţi dinţii la locul lor, măcar că n-am ştiinţă de carte, că pe vremea mea nu se pomenea de aşa ceva, să meargă tot pruncul mucos la şcoală, ca acum, şi toţi să fie învăţaţi şi cu nasul pe sus şi să se destrame toate rosturile lumii, măcar că vârtutea mea în altă parte sălăşluieşte de ani buni, eu unul nu cred că se poate împerechea om cu dobitoc, decât numai în basme, care multe mai sunt pe lume, dară nu trebuie să le dăm crezare chiar la toate, ci numai la unele.

Şi chiar dacă s-ar fi împreunat, cum se mai întâmplă ciobanilor din creierii munţilor, pe care trebuie să-i înţelegem, altfel ar merge crăcănaţi cu toţii de la greutatea cea mare dintre picioare şi li s-ar aburi şi creierii, cu unele dintre ele, care erau mai frumoase şi cu părul mai cârlionţat şi mai lucios, tot nu cred să fi zămislit şi de la dânsul, ci numai de la ţapii sălbatici: mai curând căpătaseră uitătură de om de la multa tovărăşie ce-o aveau cu dânsul, că şi el se îmbrăca în piele de capră, curat ca un botezător ce era, Doamne iartă-mă, ci numai de capre, că şi ochii le sclipeau altfel, de parcă nu mai erau dobitoace proaste şi înţelegeau şi ce vorbeai în preajma lor.

Şi dacă n-ar fi fost decât mulţimea lor nemaivăzută, am mai fi înţeles.

Deşi, de multe ce erau, mare mirare dacă mai apuca să le mulgă pe toate, şi cred că mai degrabă le sugeau iezii pe coastă până creşteau mari, altfel nu văd cum de nu se bolnăveau niciodată şi se puiau aşa în neştire.

Ba chiar am auzit să le fi supt şi şerpii sau alte lighioaie spurcate care nu se-arată lumii de felul lor, dar toată lumea ştie că sunt adevărate, cum ar fi balaurii, că şi balaurii sunt mici când sunt mici şi au nevoie de lapte, să crească mari şi să capete puteri şi să-şi ia zborul către tărâmul celălalt. Că şi laptele de capră e doftorie curată şi rece precum sângele jigăniilor scârboase care foşgăie prin locuri necurate, şi se vede treaba că de-aia se şi caută: ce se aseamănă se şi adună, asta-i lucru ştiut. Dar cine poate şti? Că numai bunul Dumnezeu le ştie pe toate, care câte sunt şi cum sunt.

De speriat era că le chema pe toate după nume – şi toate-l ascultau.

Păi cine dracu’ a mai văzut capră care să asculte de vorba bună, că toate sunt nişte împieliţate, şi o sută dacă ai pe-o coastă, în o sută de părţi îşi iau drumul, dracul să le pieptene, că spurcate mai îs, şi ca înfăţişare, că arată ca dracul, încornoratele, şi ca apucături şi mai cu seamă având ele, de soiul lor cel rău, mare aplecare spre stricăciune, dacă sar pârleazul: rod mugurii înainte să dea-n frunză ş-aoleu ce putoare, de-ţi mută nasul din loc.

Mie nu-mi trebuie, Doamne fereşte, că mai bune sunt oile, deşi lapte dau mai puţin, că şi Domnul nostru Iisus Hristos a ales să vie printre noi ca mielul lui Dumnezeu şi nu ca ied, că dacă ar fi ales iedul, ied ar fi fost, şi nu miel, cum stă scris şi-o dovedesc scripturile, toate patru ca una într-un glas, măcar că şi ieduţii, ca şi multe altele, cât sunt mititei tare mai sunt frumoşi.

Şi ptiu! toate aveau nume omeneşti, ba chiar şi nume de sfinţi, Doamne iartă-mă, că avea tot calendarul dreptei credinţe numai pe-o coastă de deal, curat ca la nebuni, că uitasem să-ţi spui că băiatul făcuse şi vreo doi ani la şcoala de popi şi le ştia, toate rânduielile slujbei, ca la carte, ba chiar mai bine ca popa, care a mai îmbătrânit şi le mai scurtează şi el.

 Nu ştiu ce mai vorbea el cu caprele, că sigur vorbea, şi nu ştiu cum îi răspundeau, că sigur îi răspundeau, în felul lor. Altceva ce să fi făcut, toată ziua, pe coastă, bot în bot şi ochi în ochi? Că, de la o vreme, nici nu mai căuta tovărăşia oamenilor, şi a caprelor îi părea de ajuns, şi nici nu mai puteai spune câţi ani are, iar în socoteli te cam încurcai, că s-au cam dus la vale rosturile lumii, şi tinerii arătau a bătrâni, iar bătrânii îşi păstrau dinţii şi se dădeau la preacurvie cu tinerelele lăsate de izbelişte de bărbaţii lor.

Doamne apără şi păzeşte! Nu-l văd bine de loc! Păi cine o să grijească de el când va sosi vremea cea de pe urmă? Că zănatic cum e, îl prinde ceasul rău pe vreo costişă, şi n-o să-l privegheze decât caprele şi ţapii cei mari pe care, Doamne iartă-mă, i-a botezat cu nume de arhangheli.

Ba unele babe credeau că o să-l roadă caprele cu totul, de n-o să rămână oscior pe oscior dintr-însul. Eu nu cred, că babele, multe dintre ele, sunt cam slabe de minte, din pricină că n-au avut bărbaţi vârtoşi la vremea lor de tinereţe, iar acum li s-a-ncuibat nebuneala la cap. Că nici eu n-am putut să le mulţumesc pe toate la vremea mea, că tare multe şi nesăţioase mai erau, mai multe decât caprele ăstuia, ci numai vreo jumătate dintre ele, că restul erau urâte şi între timp se săltau din scutece altele mai tinerele şi nu se cuvenea să nu le caut de sănătate, de-au ajuns vecinii să bârfească prin alte sate că întreaga Vale ar fi din sămânţa mea şi că de-aia s-ar fi izgonit tineretul prin cele străinătăţi, ca să nu se împreuneze frate cu soră, că mare păcat este. Iar babele care n-au murit împăcate au rămas de nebune să toarcă la eresuri şi basme, poreclindu-mă „pârciu-ăl bătrân”, că de, am mai îmbătrânit şi eu, de mult am trecut de sută, dar dinţii în gură şi năravul hulpav şi pârdalnic din nădragi tot mi-au rămas la locul lor, dar-ar boala-n neamul lor de babe, că urâte erau şi la tinereţe, măcar că arătau ca babele şi-atunci, şi urâte şi nemăritate mi-au rămas şi-n ziua de azi, măcar că nu mai sunt tinere, şi la fel de proaste, că mai bine te duceai c-o capră pe coastă decât, Doamne fereşte şi iartă, cu vreuna din astea! De-aia le-a şi uitat Dumnezeu în viaţă, că de fapt nici n-au trăit vreodată în viaţa lor.

Multă prostie e în capul babelor, deşi n-am crăpat nici unul, ca să văd dacă e aşa, cu toate că mi-aş fi dorit uneori, deşi nimeni n-a văzut cum e prostia la culoare, decât numai când se străvădeşte în faptele oamenilor.

Într-un singur chip ar putea avea şi babele dreptate. Dacă dumnealui ar muri pe-o coastă şi ar putrezi cu totul, îngrăşând cu trupul lui şi cu oasele lui spălate de ploaie şi ninsoare topită ţărâna din care primăvara va ieşi în soare, drept hrană preasfântă caprelor sale multiubite, o altă iarbă, din care se vor împărtăşi cu toatele, că pe toate le-a iubit mai mult ca pe oameni, din tot sufletul lui chinuit, deie-i Domnul alinare, că şi cu nume le-a înzestrat, botezându-le cu apă când le ducea la adăpat (sau poate doar le spăla de praf şi le curăţa de căpuşe, descurcându-le bărbile şi pieptănându-le cu deştele, cine mai ştie şi cine poate şti, fără numai bunul Dumnezeu). Poate ar ieşi chiar grâu dintr-însul, că altă colivă nu văd să-i facă altcineva, şi oricum nu li se cuvine decât caprelor. Şi-o viţă de vie dac-ar ieşi, bine e s-o mănânce caprele până să se coacă strugurii, să nu se înfrupte vreun nenorocit dintr-însul, că ar fi păcat. Ori, mai ştii, poate trece vreunul toamna cu căruţa plină de hârdaie cu struguri şi n-are altă treabă decât să culeagă strugurii şi să-i adauge la ceilalţi, apoi să facă vin şi să-l ducă popii la biserică, pentru împărtăşanie, că ne-ar spurca pe toţi, şi zău că nu se cuvine aşa ceva, deşi mulţi am păcătuit îndeajuns, dar dobitoace nu suntem, chiar dacă apucături dobitoceşti am avut fiecare când a fost să fie, iar unii le vădesc chiar în numele cu care au fost înzestraţi de semenii lor.

 Ci numai într-un chip ar avea scăpare botezătorul de capre, care încordat şi cu frică a fost toată viaţa lui, de parcă-l apăsa, mai să-i frângă oasele, o taină nemaivăzută, neştiută de nimeni şi abia pâlpâindu-i în ochi, nerăbdătoare şi straşnică precum însăşi viaţa – şi aşa se va şi săvârşi de pe astă lume, alinându-se în cele din urmă şi îndrăznind să surâdă şi el:

Dacă numai ar da sfârşitul lumii peste noi toţi înainte să se prăpădească dânsul şi să-l mistuie, dinăuntru spre afară, taina pe care cu vrednicie o poartă. Trec anii, dar nu se mai ştie încotro, ori numai la noi în Vale, că lumea e largă, să le-ajungă urmaşilor – şi să nu se certe pe ea.

 Şi, judecând după cum a-nceput să curgă timpul, curat de-a-ndoaselea şi mai multe nu, nu se ştie niciodată nimic, deşi totul a fost scris în amănunt pe undeva. Eu unul nici nu-mi bat capul, că nici nu ştiu carte.

 * * *

 De un Crăciun s-a născut în Vale un prunc ca toţi pruncii, atât că nu voia să se trezească. Şi la ţâţă sugea tot în somn, şi era tare ciudată liniştea pe care ar fi trebuit s-o spargă cu ţipetele lui. Mai târziu s-a văzut că nici nu voia să crească, rămânând la fel de mic, chiar dacă sugea într-una.

Nu se ştie nici astăzi unde se ducea laptele, că de crescut nu creştea.

Apoi l-au botezat, după ce au găsit, cu chiu cu vai, un naş care să-şi ia asemenea povară de fiu întru credinţă. După botez s-a întâmplat ceva şi mai înfricoşător cu dânsul. A început să scadă, până ce nici sfârcul nu-i mai încăpea în gură, şi să devină străveziu, de vedeai tot ce-avea într-însul.

 Noroc cu o mâţă căreia îi înecaseră puii, că l-a primit şi a mai trăit o vreme, sugând la ţâţele ei. Apoi nu s-a mai zărit deloc, fie că se micşorase prea mult, fie că devenise mai străveziu decât aerul. Oamenii zic că şi una şi alta. Eu cred că n-a vrut să se nască, în primul şi-n primul rând. Şi dacă tot l-au aruncat pe lume, fără voia lui şi fără măcar să-l întrebe, asta nu însemna că nu putea încerca să străbată, în felul lui, drumul înapoi.

Alţii zic că l-ar fi furat o pasăre albă, ca un fel de porumbel, şi ar fi fugit cu el în cioc. Eu unul nu cred că porumbeii fură, nu le stă în fire.

 Numai ciorile şi găile sunt furăcioase, dar ele nu sunt albe. L-o fi dat la pui? L-o fi-nghiţit sau scăpat? O fi fost cioară vopsită? O fi fost pasăre?

* * *

Cum n-ai avut tu noroc pe lume, băiatul mamii, că se vede treaba c-aşa ţi-a fost scris! Că fată mare şi neluată de mulţi alţii ţi-a trebuit ţie, nu era mai bună o vădană tinerică, să ştie toate treburile casei? Că n-ai mai fi ajuns aici dacă m-ai fi ascultat! Că dormi acuma ca duşii pe cea lume şi nu te mai trezeşte nimenea. Că nici de murit nu mori, ca să-ţi fac pomenile, că şi eu-s bătrână şi mult n-o mai duc, nu mă mai ţine Dumnezeu, mă cheamă la dânsul, că e nevoie de mână de femeie bătrână şi pricepută în Rai, să ştie toate treburile gospodăriei şi să deretice şi să ţină toate rânduielile.

Şi de viu eu slujbele nu pot să ţi le fac, că nu se cuvine, e mare păcat.

Că n-ai vrut să mă asculţi, ş-acum mă laşi să te bocesc ca proasta, iar nevesti-ti nici că-i pasă, ară pe deal cu bărbăţia ta pe care nici n-a primit-o într-însa, că n-avea pe unde, dar de unde puteai tu să ştii, ori nu te-ai priceput, ori n-ai vrut să-i crezi pe ceilalţi dinaintea ta, care s-au betegit cu toţii, numai nu aşa de rău ca tine, că nici n-au luat-o cu cununie, ca prostul de tine, dar eu cred că n-avea, că dacă ar fi avut, s-ar fi împlinit cele fireşti.

Aşa de tare ce te-ai supărat tu pe viaţă, că te-ai dus la culcare fără gând să te mai trezeşti prea curând. La început era mai bine, când măcar te ridicai în capul oaselor să mănânci ce-ţi aduceam, chiar dacă nu stăteai de vorbă cu mine şi întrebai numai de ea. Apoi tu ai îmbătrânit, te-ai slăbănogit, ţi s-au şubrezit oasele şi ţi-au rămas mici, ca hăinuţele de copil.

Şi mai cu seamă mâna dreaptă ţi s-a uscat mai rău ca pastrama de capră, de n-a mai rămas decât pielea şi oasele din ea. Iar bărbăţia, dacă nu ţi-o fi luat-o nevastă-ta, pesemne ţi s-o fi ascuns în vintre, unde temură ş-acuma de frică, că tare mult a pătimit şi treaba tot nu şi-a făcut-o, că pe gură sau pe cur nu-i chip să însămânţezi o femeie, măcar că-ţi slobozi sămânţa într-însa, şi mai bine că-i aşa, că altminteri nici pruncul n-ar avea pe unde să iasă la lumina zilei şi-ar rămâne zidit înăuntrul ei, viu sau mort.

Şi de l-ar fi născut, prin vreo minune, că născătoare n-avea, n-ar fi avut cum să-l alăpteze, că nici sfârcuri n-avea pe ţâţe: aşa se născuse ea.

Şi l-ar fi dat să-l alăpteze vreo capră, care-i dobitoc jurat şi spurcat, cu năravuri urâte şi degrabă săritor de pârleazuri, asemenea cu diavolul la chip, şi s-ar fi aprins pruncul la cap, ca alţi oameni care au băut lapte de capră spurcată când erau mici şi s-au răznit devreme prin cele străinătăţi.

Iar ea a rămas la fel de tânără şi de frumoasă, roşie în obraji şi plesnind de sănătatea şi de tinereţea ta pierdută, maică. Păi nu-i păcat?

Că eu una ştiu: fiecare lacată ş-are cheia ei. Dar dacă-s şi lacate fără de cheie pe lumea asta? Ori chei fără lacată? Ce ne facem, maică, cu ele?

Că poate nu toate-s de la Domnul lăsate, deşi le îngăduie, ca se ne încerce pre noi, păcătoşii de rând. Că ţie vlaga şi viaţa, care-ţi mai rămăsese nescursă în ţărână, că aveai, dragul maichii, şi acel nărav de care mie încă mi-e ruşine, măcar că n-ai fost singurul câtu-i lumea şi pământul, deşi se vede treaba că i-ai întrecut pe toţi, ea una tot ţi-a sorbit-o, ţie şi altora, de-au crescut pe Vale atâtea buruieni despicate la rădăcină, ca omul la picioare, şi de-aia se vede c-a rămas tânără, măcar că-i bătrână ca şi mine la ani, c-o ştiu de mică. Ci n-ai vrut să m-asculţi. E drept că nici eu n-am ştiut să te cert, că tare drag mi-a fost de tine de când te-ai născut, aşa mic şi firav ca şi acum. Iar taică-tu s-a grăbit să moară, şi numai pe tine te-am avut pe lume, lumina ochilor mei. Dar păcatul meu care-o fi, Doamne, că nici popa n-a ştiut să mi-l desluşească, măcar că-i bătrân şi multe a mai văzut la viaţa lui? Că nu-i fiinţă fără greşeală, şi nici om fără de păcat.

Au poate nici nu-i păcat omenesc, de pe astă viaţă, măcar că nu se cuvine să gândesc asta, şi popa, dac-ar şti, mi-ar da canoane, de parcă nu mă canonesc eu destul, dar simt că nu e întâia viaţă pe care o trăiesc. Cine mai ştie, că toate-s ca un vis plăpând, şi multă nălucire a fost lăsată slobodă să cutreiere lumea şi minţile noastre, şi-n Vale se vede treaba că s-a adunat destulă, nemainimerind ieşirea, şi nici vânt n-a fost s-o risipească.

Iar tu n-ai vrut să m-asculţi, şi nici nu mă ajuţi acuma deloc: mai bine ai muri. N-ai grijă, băiatul mamii, n-o să te las să m-aştepţi multă vreme. 

* * *

 Cum-necum, nimerisem într-o seară intrarea în Vale. Nu şi ieşirea.

 În fiecare zi porneam cu noaptea-n cap spre pădure, dornic să-mi croiesc cale-ngustă spre lumea largă de afară, şi mă-ntorceam fluierând a pagubă pe la nămiezi, când îmi da foamea ghes, c-o basma plină ochi de ciuperci şi cu mure-n pălărie. ...Apoi îmi găsisem o codană, mă aşezasem gospodar adunat la casa mea, şi nici că mai plecasem de-acolo, intrând în rând cu lumea. Nici limba lor nu mi se mai părea ciudată, învechită sau fără cuvinte destule, întrucât o înţelegeam şi o vorbeam, la rându-mi, la fel de bine ca ei. Numai norii se preumblau pe deasupra Văii şi a casei mele, amintindu-mi că, dincolo de ea, lumea era tare largă şi aştepta să fie colindată în lung şi-n lat. Dar, din partea mea, n-avea decât: tot un cer se întindea deasupra mea şi tot un pământ avea să mă îngroape, tot un drac avea să lupte pentru sufletul meu şi tot un înger (poate) avea să mă scape!

 Sătul să merg în gol, oare pricepusem, într-un sfârşit, pildele cu săgeata şi broasca ţestoasă şi nu-mi mai trebuia să mă grăbesc niciunde?

Sau orătăniile chescăneau după mâncare şi grădina trebuia săpată?

 * * *

 Privită de departe, Valea părea o uriaşă carte. Privită de aproape, Cartea sfântă părea şi ea o vale mai pitică, dar în care se regăseau neapărat cu toţii. Aşa le desluşise taica popa în prima zi de şcoală, ca să nu-i sperie pe proaspeţii pedepsiţi la-nvăţătură. Apoi, după ce aflaseră şi singuri că scoarţele cărţii erau din piele de capră, crescuseră mari, descoperiseră cărarea spre crâşmă şi cărările înapoi spre casă şi nevastă – apoi uitaseră de toate, lăsând viaţa să curgă cum o da bunul Dumnezeu.

 * * *

 În vremea din urmă, caravanele de ţigani rătăciţi prin Vale se întâmplau din ce în ce mai dese. Vântul stârnit de hainele lor aproape că nu mai contenea. Şuviţele de fum din ogeacuri nici nu mai ştiau încotro  să se-ndrepte, iar nărozii de copii prinseseră un obicei ţigănesc, la care înainte vreme nici nu te-ai fi putut gândi: să înalţe zmeie, care jucau în văzduh cât era ziulica de mare, iar noaptea se dezlegau singure şi-şi luau lumea-n cap.

Norii se buluceau din toate părţile deasupra Văii, şi de multe ori, din înghesuiala lor, cerul mormăia şi scânteia ca o blană uscată de pisică.

 Lumea nu ştia ce să mai creadă, la ce să se mai aştepte. Unii ziceau că e mânia lui Dumnezeu şi că de-aia s-au înmulţit caprele pe Vale, că au chip necurat şi o să roadă totul, mâncându-i chiar pe oameni, încât voiau să le omoare (deşi e lucru ştiut că acela care va omorî vreun dobitoc, altfel decât pentru demâncare, îi va lua cu împrumut şi apucăturile, vreme de un an încheiat) sau măcar să le scoată ochii, încât singure să piară de foame.

Alţii spuneau că toate-s vechi şi nouă-s toate şi că, în vechime, se mai înmulţiseră caprele la fel de primejdios, ba chiar se cutremurase pământul din temelii, de mai multe ori, şi apăruse şi o şuviţă ruginie de sânge în fântâna obştească, semn neîndoielnic, şi totuşi nu se întâmplase nimic destul de rău, până la urmă Domnul-Dumnezeu arătându-se milostiv cu oamenii şi neîngăduind ca neamul lor greu încercat să se stingă pe Vale.

Eu unul nici că mă mai minunam de nimic: nici de bune, nici de rele.

 Am părăsit această Vale îndepărtată de lume şi atât de aproape de cer într-o frumoasă zi de primăvară, fără nici o părere de rău dar şi fără vreo bucurie anume, cu totul din întâmplare, luând, în somn şi ca prin vis, parcă, urma unui soi de porumbel alb cu ceva mic în cioc şi-a unui cârd de ţigani pălărioşi cu pirande borţoase, puradei în puţele goale, prapuri, zmeie, morişti, clopoţei şi canafuri, căruţe, cai mascaţi şi coviltire, pe un drum alb-verzui, presărat cu pulbere de stele, şi lăsând în urma mea doisprezece fii şi fiice şi – lucru de mare cinste pentru ei – nici o datorie, lumească sau ba.

 Nădăjduiesc că îi voi reîntâlni cândva, pentru că aşa va fi fost scris.

 [Constanţa, 3 martie – 12 mai 2005.]