Orice miracol durează trei zile

de Bogdan Mureşanu

Exilatul genovez, Giacomo d’Angelo, a pus piciorul pe tărâmul Histriei subţiat de fugă şi fără nimic altceva decât hainele de pe el, dacă nu-i punem la socoteala nestăvilita sete de putere, abilitatea pentru alianţe vremelnice şi priapismul care îi măcina clipele de răgaz. Se poate spune că Lumea a început în Histria în acel moment, fără sa fie consemnata cu precizie acea data. Cert este că genovezul a găsit acolo un ţinut în care tămăduitorii şi factorii de miracole se întâlneau la tot pasul, iar la orice răspântie se găsea câte un om sfânt atârnând la doi coti deasupra pământului, atât cât îi poftea inima. De altfel, mersul prin aer era mijlocul de transport preferat în Histria, înainte ca Giacomo d’Angelo sa instaureze Noua Ordine.

Acestuia nu i-a luat mult timp ca să-şi dea seama că locuitorii acelui ţinut trăiau într-o stare paradisiaca, vecina cu barbaria, însă fără brutalitatea acesteia. Nu cunoşteau vreo forma de organizare politica, deşi obişnuiau să trăiască laolaltă. Păreau foarte primitori cu străinii, poate pentru că el era singurul pe care-l văzuseră vreodată, şi acest lucru i-a dat sentimentul că a descoperit la rândul sau un soi de Lume Noua, asemenea celui mai ilustru dintre genovezi. Limba pe care o vorbeau era un soi de latina vulgara, de unde a tras concluzia că în vremuri de demult Histria fusese colonizata de fugarii din legiunile romane care luptaseră la nord de Dunăre. Era posibil să fi fost în majoritatea lor condamnaţi la moarte sau dezertori, altfel nu pricepea de ce nici unul nu se întorsese în Imperiu cu vestea că un astfel de ţinut exista dincolo de hotarele cunoscute. Intre timp orice urma a foştilor colonişti se ştersese şi în van a căutat inscripţii şi efigii care sa dea mărturie despre perioada în care se întâmplase. Nu găsise nici una, nici o singura piatră care să poarte o însemnare oarecare cu numele Legiunii sau al vreunui soldat, iar faimoasele drumuri pe care armatele romane purtaseră gloria Imperiului nu ajunseseră pana acolo.

După cum si-a dat seama, Histria nu fusese niciodată o parte a lumii din care venea şi din cate îşi amintea nici nu o văzuse pe vreo harta, ceea ce o făcea dintr-odată locul ideal în care dorea să-şi petreacă tot restul vieţii. Era ascunzătoarea perfecta pentru un fugar ca el, judecat ca anarhist şi condamnat la moarte prin spânzurătoare pentru înalta trădare şi conspiraţie împotriva Republicii Genoveze. Reuşise sa scape din închisoare cu o zi înainte de execuţie şi fugise către nord vreme de săptămâni întregi, traversând munţi şi vai, râuri şi mlaştini, pentru a se opri mort de foame şi de oboseala în Histria. Din pricina priapismului chinuitor, a siluit prima femeie întâlnita în cale, iar aceasta l-a luat apoi în casa ei unde i-a dat un loc de dormit şi l-a îngrijit ca pe un copil. Se pare că în loc de ura, Giacomo d’Angelo se alegea mereu cu recunoştinţa de pe urma violurilor sale de tâlhar la drumul mare, poate datorita patimii cu care îşi poseda victimele. Mădularul său mereu învârtoşat îl făcea un amant aproape perfect, închipuind noi şi noi acuplări, spre mulţumirea deplina a ibovnicelor sale din lumea întreagă. Prima sa iubita, Amalia Rodriguez, o portugheza de 16 ani neîmpliniţi, însă atotcunoscătoare în arta amorului liber consimţit, i-a prevăzut un viitor strălucitor, văzându-i mădularul înfoiat. “Nu ştiu dacă ai să cucereşti lumea aşa cum vrei, dar cu siguranţa multe femei o să-ţi cadă la picioare”, i-a zis. La fel s-a întâmplat şi cu cele din Histria, care mai de nevoie, mai de curiozitate, au trecut în număr mare prin patul său, revenind cu plăcere ori de câte ori se putea.

Cu geniul sau politic, care îl vârâse în atâtea încurcături în vechea lume, genovezul a recunoscut şansele care i se ofereau şi a profitat din plin de ele. Avea în fine ocazia să devina acel comandant carismatic şi autoritar pe care visase mereu să-l întrupeze şi iată că avea şi pe cine să conducă: o turma de miei nevinovaţi fără nici un pastor sau, printr-o comparaţie mai pe gustul sau, o corabie fără cârmaci. Primul lucru pe care l-a făcut a fost să-şi schimbe numele, zicându-si Giacomo Capodistria, capul celor din Histria. Fusese tentat să-şi adauge înainte un titlu pompos precum Generalissimul, însă a renunţat cu părere de rău pentru că n-ar fi putut impresiona cu astfel de tertipuri. Nimeni din acel loc nu ştia la ce foloseşte un general. Poate mai târziu, si-a spus mulţumit deocamdată de stratagema prin care devenea fără putinţă de tăgada un fiu al Histriei. Chiar cel mai de seama fiu al acelui ţinut, ba mai mult… capul Histriei, menire pentru care se pregătise, fără sa o ştie, toata viata sa! în acel moment, Giacomo Capodistria începuse sa viseze cu ochii larg deschişi cum va construi drumuri, poduri peste care vor trece armatele Histriei spre victorie, de ce nu chiar spre Genova?, iar în fruntea lor va sta el, Părintele Patriei, Binefăcătorul, Civilizatorul care a scos ţara din barbarie şi a dus-o pe cele mai înalte culmi ale gloriei. Cufundat în dulcea reverie, genovezul îşi mărturisi sieşi că era gata să facă istorie în Histria, mai ales că Istoria nu exista acolo, aşa cum nu exista nici Timpul şi măsura lui în ore, zile, ani sau regrete.

“Tot ce aţi ştiut pana acum este greşit”, le-a spus, “eu sunt vestea cea buna, de care aveaţi atâta nevoie şi nu am să preget cu nimic până nu am sa aduc Histria pe pământ. Acolo, de unde vin eu, a continuat netulburat chiar dacă ceilalţi nu pricepeau o iota din păsăreasca lui, oamenii trăiesc în cetăţi, în palate atât de înalte incit nu le cuprinzi cu privirea, iar corăbiile pe care le construiesc străbat toate marile lumii, aducând mirodenii şi vietăţi nemaivăzute.” O parte dintre ascultători s-au arătat mişcaţi de povestirile lui, mai ales cei fără nici un talent special la ridicarea în văzduh sau la săvârşirea miracolelor, iar aceştia au devenit mai târziu soldaţii din cumplita Legiune de fier, însă majoritatea celor adunaţi să-l vadă n-au fost înduplecaţi cu nici un chip de mascatoarele sale tablouri. aşa că, proaspăt numitul Giacomo Capodistria, aducându-si aminte de vorbele Amaliei Rodriguez, s-a văzut nevoit sa cucerească Histria mai întâi prin femeile de acolo. Iar aceasta îndeletnicire i-a luat ceva vreme, cu neputinţa de măsurat însă, atunci când Timpul nu exista.

S-au deschis cerurile şi s-a cutremurat pământul şi atunci am ştiut că un străin a pătruns în Histria, îngreunând-o cu paşii săi. Stele cazatoare răscoleau cerul cu plete de foc, iar râurile curgeau dinspre mare către munţi. Ploua în neştire cu peşti stricaţi peste adăposturile noastre şi am înţeles semnele pe care ni le aduceau norii. Totul în jur vestea începutul nenorocirii şi căderea Histriei în păcatul fiinţei, pe care îl vestiseră înţelepţii şi sfinţii, dar nu ştiam ce va sa vie. Peştii stricaţi începuseră sa miroasă îngrozitor, putrezind în căldura teribila de după ploi şi atunci mulţi dintre noi l-au văzut pentru prima data. Era aşa cum se povestea: mic şi îndesat, cu chipul tăiat, braţe puternice şi cu un mădular ce lăsa brazda adânca în urma sa. Se vedea că era un bărbat iute la manie şi tare aprig, chiar dacă pe atunci era lihnit de foame şi sfâşiat de nesomn. Văzându-l pe străin atât de nevolnic şi de lipsit de apărare, ne-am spus că Sfârşitul nu putea fi atât de pricăjit şi am vrut sa-l îmbunam. I-am dat femeile noastre, îngăduindu-le să-i nască prunci pentru că el sa devina unul de-al locului. I-am ghicit gândurile şi i-am vorbit limba doar ca sa ne facem înţeleşi, dar totul a fost în van. Nimic nu l-a înduplecat sa renunţe la instinctul său de fiară sălbatica în faţa căruia sufletele noastre nu găseau apărare. Ar fi putut să devina un fiu al Histriei nemuritoare, însă a ales sa o prefacă după chipul şi asemănarea sa: încrâncenat, plin de patimi şi avid de putere. Am fi putut sa-l ucidem ca pe un prunc nevolnic, dacă am fi ştiut ce este moartea şi uciderea! Dar nu ştiam! Binecuvântata fie năpârca şi veninul din colţii ei! Binecuvântat fie sfântul pământ al Histriei şi şarpele răzbunării ascuns în adâncurile sale!

Istovit de haosul care domnea pretutindeni în Histria, Giacomo Capodistria hotarî să instaureze legile gravitaţiei şi preceptele raţiunii în acea lumea îndărătnica, în care se simţea încă un străin. Era satul de femeile care se ridicau deasupra patului tocmai când erau cuprinse de febra extazului, lăsându-l greu ca o piatra intre aşternuturile jilave de dragoste. Era furios pe puţinii prieteni pe care si-i făcuse în Histria pentru că trăiau într-o lume miraculoasă în care totul era posibil. Aşa că a vestit trecerea la o Noua Ordine, asemănătoare celei din care fusese exilat. A început prin a vorbi despre zădărnicia ridicării în văzduh şi a sfârşit prin a o interzice cu desăvârşire. Fireşte că a fost luat în derâdere şi o vreme oamenii locului au practicat mai departe vechiul lor obicei, însă pedepsele au devenit tot mai necruţătoare. Cel prins levitând sau măcar încercând sa se desprindă de pământ era imediat prins cu laturi sau cu năvoade pescăreşti şi legat de pietre de moara prin lanţuri de fier. Acela se zbătea astfel vreme de săptămâni pana când învaţă sa uite cum se zboară. Câmpuri întregi erau semănate cu cei care nu aflaseră de Noua Ordine din Histria sau o ignorau, iar aceştia aproape că trăgeau pământul în sus după ei, atât de tare se opinteau în lanţurile grele. Un timp, zburătorii păreau că vor reuşi sa prăbuşească cerul peste veneticul care dorea sa schimbe lumea aşa cum o ştiau încă de la Facerea Histriei. Cei mai neîmblânziţi n-au putut decât sa se smulgă din legăturile de fier şi să se ridice printre nori de unde nu s-au mai întors. Cei care au rămas s-au avântat în văzduh din ce în ce mai rar, iar în scurta vreme nimeni n-a mai îndrăznit sa se revolte şi astfel Giacomo Capodistria a reuşit sa impună legea gravitaţiei în Histria. Mulţi ani după aceea, nu va mai face nimic altceva decât să privească satisfăcut, legănându-se într-un balansoar pe veranda, mulţimea pestriţa de trecători ce se plimbau încoace si-n colo prin faţa casei sale. Fiecare pas pe pământ îl va simţi atunci ca pe o încununare a victoriei sale şi orice umbra pe cerul senin îl va străpunge cu bănuiala că lucrurile ar putea reveni oricând la starea dinaintea veniri sale în Histria.

Succesul cu zburătorii i-a dat atunci imbold sa meargă mai departe cu planul sau şi să le explice tuturor avantajele Timpului. La acest capitol insa, a întâmpinat numeroase piedici ridicate de ignoranţa deplină a locuitorilor din Histria care trăiau într-un prezent continuu, amestecând de-a valma trecutul cu viitorul. Semnele că de data aceasta lupta va fi mai grea erau nenumărate şi Giacomo Capodistria a crezut pentru o clipa că lupta pentru o cauza pierduta, dar de cate ori nu simţise la fel în cetatea Genovei! Odată a auzit o femeie bătrâna spunând: “Oare şi mort va fi tot la fel de înverşunat?” şi atunci a ştiut că trăia şi murea altfel decât toţi locuitorii Histriei. Părăsea viaţa pentru totdeauna asemeni tuturor oamenilor pe care îi cunoscuse oriunde în alta parte a lumii, iar aceasta descoperire l-a umplut de mânie şi de singurătate.

Dar cum sa-i faci sa înţeleagă esenţa Timpului pe cei care nu cunosc nici măcar deosebirea între a fi mort pentru totdeauna şi a trăi? Şi-a dat seama că avea o sarcină la fel de complexă precum cea de la Facerea Lumii, dacă nu cumva chiar mai dificila, fiind îngreunata de obişnuinţele locului. Giacomo Capodistria era chemat sa prefacă lumea Histriei, sa o metamorfozeze după chipul şi asemănarea sa, iar conştiinţa acestui fapt i-a dat putere sa meargă mai departe şi să-i înveţe pe cei din Histria ce este viata şi moartea. Asemeni unui Ars moriendi, din cele pe care le răsfoise în mănăstirile din Toscana, Giacomo a elaborat micul tratat despre moarte ce purta titlul nefericit de “Moartea fără profesor”. Era structurat în doua părţi: în prima se vorbea despre purificarea prin moarte, iar în cea de-a doua despre răsplata din cerurile descrise cu abilitatea unui cartograf celest în culori cat mai strălucitoare. Fireşte nu se înţelegea de ce trebuie să mori în lumea aceasta pentru a deveni nemuritor într-o alta, însă genovezul clarifica toate nelămuririle într-o mica addenda.

Argumentul hotărâtor, pe care îl rumegase îndelung în singurătate, avea să vină într-o zi când a chemat toata suflarea Histriei pe unul din câmpurile unde câţiva zburători neîmblânziţi atârnau încă de lanţurile grele de fier. Purtând o uniforma cu fireturi de aur pe care o croise chiar el, Giacomo Capodistria le-a spus celor de fata: “Priviţi acest câmp. Priviţi-l bine căci aşa arată Iadul pe pământ. Veţi scăpa de el odată cu mine, dar pentru asta trebuie sa mor mai întâi.” Murmurele aprobatoare i-au dat de înţeles că se afla pe calea cea buna aşa că a continuat: “Însă cum pot eu să mor, dacă voi nu credeţi în Moarte?” Se pare că în acel moment aproape toţi locuitorii Histriei au fost de acord cu el, pentru că mai mult de jumătate din suflarea de atunci a pierit pe loc din proprie voinţă. Au murit aşa cum ştiau sa o facă, adică trecând pe nebănuite în lumea viselor din care odinioară se întorceau cu uşurinţa, cu deosebirea că de aceasta data nici unul nu a mai revenit în Histria. Ceilalţi au aşteptat ca Giacomo Capodistria să-şi tina cuvântul la rândul său şi astfel sa izbăvească Histria de prezenta lui, însă atât au avut de aşteptat, încât moartea a devenit un obicei respectat de toţi.

Blestemata fie umbra pe care străinul a lăsat-o pe pământ! Umbra şi soarele în care a găsit intrarea în Histria, aşa mort de foame cum era, întocmai ca un câine fără pripas. Până atunci trăisem în linişte fără să ascultăm de alte legi decât de cele ale inimii. Când simţeam că zburam, ne desprindeam tăcut de pământ şi ne înălţam în văzduh, iar când simţeam că murim, închideam ochii şi treceam dincolo unde ne aşteptau cei dinainte şi cei nenăscuţi. Blestemate fie legile lui pe care le-am ascultat cu supunere oarbă încât am ajuns să avem rădăcini în pământ şi sa nu mai ştim ce este plutirea în văzduh! Blestemate fie şi femeile care i-au născut nenumăraţi fii cu aceleaşi apucături turbate! Blestemat şi dat uitării sa fie numele monstrului pe care mintea sa diabolica l-a creat doar pentru a ne ucide lent. Înainte de Timp eram atât de fericiţi şi lipsiţi de griji! Eram veşnici şi vieţile noastre se scurgeau către moarte asemenea râurilor în mare şi niciodată nu ne-am gândit sa măsuram cu ceva dragostea sau naşterea. Durau exact atât cât vroiam, nici mai mult, nici mai puţin. Cui i-ar fi trecut prin minte că un mister atât de mare se poate măsura cu clepsidra, cu ceasul, cu minutele? Cel mai mare rău pe care ni l-a făcut străinul, dat uitării sa-i fie numele!, este că ne-a lăsat sa credem că totul are o explicaţie, o pricina pentru care exista. Că sentimentele au o durată anume în timp şi că măsura este una şi aceeaşi pentru toţi. Înainte, mulţi dintre noi trăiau mai multe vieţi fără să simtă remuşcări, se năşteau de mai multe ori şi mureau de cate ori avea pofta fără sa pricinuiască vreo paguba bunului mers al lumii.

Blestemata fie ziua în care străinul a intrat în Histria pentru că de atunci avem zile şi nopţi, minute şi moarte! Pentru că de atunci am învăţat să murim şi să ne fie frică de trecerea Timpului.

“Nici o umbra pe cerul Histriei, nici un nor în sufletul meu”, îşi spunea adeseori Giacomo Capodistria în anii ce au urmat, privind în sus din balansoarul aşezat pe verandă. Era înconjurat, ca întotdeauna în lunga sa viata, de o liota de copii avuţi cu nenumăratele ibovnice a căror singura menire era să-i astâmpere priapismul ce îl mâna mereu şi mereu către noi aventuri. Din când în când mai tipa la ei sa se potolească, apoi îşi aţintea din nou ochii tăioşi către tăriile cerului, pândind orice schimbare de nuanţă. în privinţa umbrelor de pe cer avea dreptate căci de ani de zile nici un zburător nu se mai înălţase în văzduh, însă în sufletul său se ascundea încă o nemulţumire ca un gigantic nor. Era preocupat de mulţimea de tămăduitori şi sfinţi care hălăduia de la un capăt la celalalt al Histriei, schimbând cursul râurilor, amestecând de-a valma zilele săptămânii impuse cu atâta greutate prin Noua Ordine şi astfel punând în pericol tot ce înfăptuise până atunci. O vreme trebuise să-i cruţe şi chiar să se prefacă că îi încurajează, pentru că ştia din prima sa patrie, din cetatea Genovei, că deznădejdea supuşilor este duşmanul de moarte al unui conducător puternic. “Speranţa în prăbuşirea unui regim politic îl face să continue, iar lipsa ei îi pune capăt”, îşi zicea amintindu-şi de unul dintre paradoxurile puterii.

Era o duminica ca toate celelalte de la începutul Timpului, când genovezul a hotărât să termine odată pentru totdeauna cu tagma sfinţilor şi a factorilor de minuni, dintre care îi detesta cel mai abitir pe cei care îşi ziceau “solomonari”. Aceştia erau aducătorii de ploaie, înzestraţi cu puteri nebănuite asupra mărilor din jur şi asupra norilor. La porunca lor, valurile se înălţau cât casa de mari şi se abăteau cu furie asupra ţărmului, iar din cer putea să ploua zile întregi cu broaşte râioase cat palma unui bărbat în toata firea. Şerpii veninoşi şi alte târâtoare scârboase din adâncurile pământului ascultau de un astfel de om ca de un îmblânzitor. Tocmai din pricina solomonarilor a decis sa fie mai precaut şi sa nu interzică miracolele cu desăvârşire.

După ce a mai zăbovit o vreme în balansoar, a tras aer adânc în piept şi a mai privit o data la Histria ce purta încă urmele dinaintea venirii sale. “Este clipa bătăliei finale şi se cer pregătiri speciale”, şi-a zis intrând în casă. A îmbrăcat uniforma cu fireturi aurite şi a trecut în fata oglinzii anunţându-se răsunător: Generallisimul Giacomo Capodistria. Mulţumit de ţinuta sa, a trecut la fapte, ordonând sa se tipărească afişe mari cu scrisul: “Orice miracol durează cel mult trei zile” şi să fie lipite la orice răspântie, astfel încât toata lumea să le vadă. Apoi a împânzit Histria cu oamenii săi din Legiunea de fier, cu ordinul sa aresteze pe oricine nu respecta noua lege. S-a preumblat săptămâni întregi prin toate cotloanele Histriei, pândind şi cea mai mica abatere de la cursul Noii Ordini, ce ironie, tocmai el care fusese judecat ca anarhist în cetatea Genovei!

O vreme, şi slava Domnului şi trimisului sau pe pământul Histriei, acum se putea măsura vremea în ore, zile, ani şi regrete, lucrurile păreau a-i da ascultare deplină până într-acea zi când, aşezat din nou în balansoarul de pe prispa casei, a simţit că nori grei se adunaseră deasupra casei sale. A sărit în picioare, tulburat de o presimţire neagra, şi s-a îndreptat către poarta, dar nici n-a făcut bine doi paşi că a şi început să plouă cu toate târâtoarele iadului. Curgeau din ceruri şerpi cu aripi, broaşte râioase cu ochi beliţi, tritoni morţi şi sirene descarnate, cai de mare cu solzi şi alţi diavoli, printre care o jumătate de om calare pe o jumătate de iepure şchiop, aşa cum nu văzuse nici măcar în cartea doctorului Ambrozie, “Despre monştri şi alte fiinţe nemaivăzute”, pe care o răsfoise odată într-o mănăstire din Francia.

Beat de furie a urlat către cer: Cine a făcut una ca asta va plăti cu capul! Mă jur pe viaţa mea! Nici n-a băgat de seama că o vipera, ieşita dintr-o crăpătura a pământului, i se încolăcise de picior. Cu ochii aţintiţi către norii mustind de diavoli, nici n-a simţit muşcătura mortala, însă în câteva ore şi un munte de regrete era mai umflat ca un buboi. L-au dus către pat pe braţe şi abia a mai avut putere sa poruncească tipărirea unor noi afişe cu scrisul: “Orice miracol durează cât este necesar”, că a şi murit.