Dragostea şi Uitarea

                                                                                                   de Bogdan Mureşanu

Cei care spuneau ca Elena Capodistria îşi pierduse minţile şi se închipuia o floare a soarelui, rotindu-se după ochiul orbitor de pe cer, se înşelau amarnic. Vroia doar sa se cufunde în uitare. Încerca cu disperare să uite ca şi-a ucis bărbatul, cuprinsa de furie când l-a văzut cu alta în pat, trăgându-si la repezeala nădragîi  şi inventând cu stângăcie scuze nătângi. Scuze la fel de batjocoritoare pentru inteligenţa unei femei ca şi cele pe care mama ei le suportase ani de-a rândul de la şotul infidel. “Draga mea, nu este ceea ce crezi. Pot să-ţi explic” erau cuvintele pe care le auzise de atâtea ori rostite de tatăl ei si pe care, era sigura, mai toţi bărbaţîi  din Histria le ştiau pe de rost, mai bine chiar decât orice rugăciune.

Nu indura gândul ca o mai înşelase şi-n alte dăţi fără ca ea să-şi fi dat seama, aşa ca se străduia să-şi aducă aminte când anume i s-a părut că pielea lui mirosise altfel. Cu narile umflate, respira din nou aerul unor nopţi trecute, când pe harta trupului de bărbat în plina putere dibuise un odor sărat, de fiară sălbatica. Era acelaşi pe care îl răspândeau armăsarîi  după împreunare, o ştia şi se mira ca nu şi-a dat seama atunci. Era acelaşi miros acru ce plutea în încăperea unde l-a ucis, implantându-i un stilet veneţian – ironia sortîi ! – drept în inima sa de urmaş al genovezului Giacomo Capodistria. Nu o tulbura amintirea sângelui roşu – vineţiu şi nici ţipetele isterice ale celeilalte – Cu tine, n-am nimic, i-a zis, îmbracă-te si pleacă! – ci trupul lui de colos, rămas dintr-odată dată fără vlaga, ce îi  stăruia neîncetat în faţa ochilor, orice ar fi făcut, oriunde s-ar fi dus. De aceea căuta cu disperare lumina, vrând parca sa înlăture cu bisturiul orbitor imaginea imprimata ca o pecete pe tot ce privea. De aceea se rotea nebuneşte ca o floare a soarelui, găsindu-si alinarea doar în timpul zilelor senine, pentru ca noaptea, la lumina candelei de rugăciuni, mica icoana din fata ochilor, înfăţişând-o ca pe Maica Domnului în braţe trupul Mântuitorului înjunghiat în inima, se rotea ca-ntr-un caleidoscop pana ce tot creierul îi  era inundat de replici fidele si tapiserii  însângerate reprezentând la nesfârşit aceeaşi scena. Atunci, sub bolta întunecata a capului, zeci de homunculuşi, meşteri şi calfe, înălţau schelele pentru a zugravi pe suprafaţa cortexului locomotor o fresca gigantică în vopseluri cu nuanţe blasfemice de roşu aprins. Pana dimineaţa când reuşea să adoarmă pentru putina vreme, toata mintea i se făcea asemeni unei oglinzi cu ape străvezii , sparta deodată în mii  de cioburi lucitoare ce-nchipuiau parţi din trupul lui.

Ca sa mai poată trai, a început sa uite, iar primul lucru pe care a încercat sa-l îndepărteze din minte a fost odaia în care au găsit-o cei doi fii , Polidor şi Teodor. Aceştia aflaseră vestea de la mătuşa Uriana, cea înzestrata cu darul de a vorbi cu morţii . Îi  găsise pe amândoi în curte pe când se întorceau de la vânătoare şi le spusese în felul ei înspăimântător: “Tatăl vostru a părăsit lumea asta. Mi-a lăsat vorbă să aveţi grija de ea”. Nu pricepuseră dacă trebuiau sa aibă grija de lumea întreaga sau de Elena Capodistria, dar nici n-avuseseră vreme pentru înţelegere. S-au repezit către hanul unde, în iatacul de sus, au aflat-o mânjita de sânge din cap pana în picioare. Pe chip avea întipărita un soi de privire năuca ce rătăcea în neştire pe pereţii  albi. I-au desprins cu grija mâna ce ţinea încă stiletul cu îndârjire, iar ea nu s-a împotrivit în nici un fel şi i-a urmat ascultătoare fără să simtă nimic din cele ce se petreceau în afara sufletului sau.

Cu cât se depărtau de încăperea în care zăcea el, cu atât lumea Elenei se îngusta, mărginindu-se în cele din urma doar la cei patru pereţi spoiţi cu var strălucitor unde îi  ţinea încă trupul cald în braţe şi-l privea cu toata dragostea. Acolo nu mai simţea nici un pic de ură, pentru ca acum era numai al ei, pentru eternitate, şi nu avea să-l mai împartă cu nici o alta femeie de pe această lume sau de pe alta. Şi în vise, aşa cum nu o făcuse cât el trăise, îşi va păzi iubirea de ielele răpitoare şi de alţi demoni ai nopţii  care pot tulbura chiar şi după moarte legătura sfânta dintre un bărbat şi o femeie. Îşi va aduce aminte de la preoţi că duhurile rele se împart după parte femeiasca şi parte bărbăteasca în cele ce se cheamă succubus si incubus, ispitind cu necurăţenia lor pâna si cel mai adânc vis în care se îşi făceau sălaş poftelor necuviincioase. Astfel va uita ce-i tihna somnului si îşi va trai nopţile în veghe, iar restul zilelor în lumina orbitoare a soarelui.  

·         

Au închis-o într-o odaie îndepărtata, aflată în aripa de răsărit a casei Capodistria pentru ca să aibă lumina toata ziua şi pentru ca Histria să uite încetul cu încetul sângele vărsat. Au spus ca îşi pierduse minţile ca să o scape de judecată şi în sinea lor au sperat sa aibă dreptate şi s-au străduit sa o dovedească. Elena părea singura care nu lua parte la propria-i întâmplare pentru că minţile îi  rămăseseră alături de imensul trup însângerat şi nu plecase de acolo nici măcar pentru o singura clipă. Nici n-a observat că era închisa într-o alta încăpere, la fel de albă ca aceea în care se petrecuse crima, dar fără nici un alt lucru în afara de salteaua de cânepa din colţ şi de candela cu ulei înmiresmat. Teodor a îndepărtat din lumea ei orice obiect ascuţit pentru că se temea că îşi va lua viaţa cuprinsă de remuşcări, îndată ce aburii  maniei se vor fi risipit. Aşadar, mâncarea i-o aduceau într-un castron de lemn, gata preparata şi neînsoţita de tacâmuri, iar draperiile le-au înlăturat ca nu cumva să încerce sa se spânzure cu ele. Nemaiavând altceva de făcut si neputând să-şi regrete cu adevărat fapta, Elena Capodistria s-a abandonat cu patima uitării  aşa cum odinioară se lăsase în voia dragostei.

A început prin a-şi şterge din minte ziua în care s-a născut şi nu i-a fost prea greu pentru ca oricum nu-şi aducea aminte nimic. Tot ce ştia aflase de la părinţii  ei şi de la sora sa mai mare, Uriana. Erau frânturi de poveste despre o ora târzie în noapte, despre o tăcere neobişnuita pentru un nou-născut şi cam atât. Le-a înlăturat pe toate din memorie ca si când n-ar fi fost, eliberându-se astfel de povara naşterii . În această viaţă, noi ştim cu siguranţa doar câteva lucruri: ca avem o singura mama şi o singură zi în care ne-am născut. Pater semper incertus est. Şi la fel de nesigură este şi ziua morţii  fiecăruia dintre noi, mai ales ca puteam muri de mai multe ori la rând, uneori chiar fără s-o ştim. Elena Capodistria nu mai voia sa ştie nimic din toate aceste amănunte biografice şi le-a aruncat fără nici un regret în flăcările uitării .

Sub bolta ţestei sale, un homunculus ca toţi ceilalţi, un fel de calif Omar al speciei sale, se pregătea sa arunce în foc memoria nefolositoare a Elenei. Cu voia ei, acesta strânsese toate mărturiile legate de ziua în care părinţii  au aflat ca odrasla lor cea mare, Uriana, avea darul de a vorbi cu morţii . Apoi, omuleţul a îngrămădit peste tot vraful amintirile materne legate de cei doi fii  ai Elenei: Teodor si Polidor. Torţa uitării  a fost azvârlita peste rugul uscat ce se înălţa în mintea ei şi l-a prefăcut pe data în scrum.

In tot acest timp, viaţa sa exterioara continua ca într-un tainic ritual al unei  religii  încă necunoscute. În fiecare dimineaţa cu soare, era scoasa din încăpere şi lăsata în curte sub supraveghere. Ajunsa acolo, se pironea într-un singur loc şi urmarea cu privirea ochiul galben de pe cer, dând astfel naştere în toata Histria zvonurilor potrivit cărora înnebunise şi se închipuia o floare a soarelui. Teodor nu a încercat în nici un fel sa stăvilească gurile rele, ba este foarte posibil ca el însuşi să fii  dat imboldul unor atare speculaţii . N-ar fi vrut sub nici un chip ca un Capodistria să fie judecat pentru omucidere, mai ales când verdictul se putea şti dinainte.

Uriana nici nu îndrăznea să se arate în cale sorei sale, pentru că era singura femeie care încă mai putea sa-i vadă soţul. La urma urmelor, ea avea darul de a vorbi cu morţii şi acest har putea trezi din nou gelozia Elenei Capodistria, gelozie ce o împinsese să săvârşească un omor. Uriana nu vedea nici un motiv pentru care aceasta s-ar fi înfrânat de la înfăptuirea celui de-al doilea, aşa că a preferat să întrebe de sănătatea Elenei de fiecare data când aceasta nu era în curtea casei.

Polidor părea singurul din familie cu adevărat covârşit de nenorocire, bineînţeles în afara de cel care murise, dar despre acela, Uriana zicea totuşi ca îl găsea mereu mai întremat atunci când se întorcea din lungile sale peregrinări pe tărâmul celor nevii. Polidor devenise tot mai trist si mai însingurat, parând chiar ca se fereşte de orice femeie. Poate ajunsese sa le învinovăţească pe toate celelalte de moartea tatălui său, mai puţin pe cea care o săvârşise. Şi cum ar fi putut de altfel sa-i găsească vreo vina oarecare Elenei Capodistria care se îmbăia în lumina soarelui, purtând mereu un zâmbet nebunesc pe buze?

In mintea ei, cetele de homunculuşi adunaseră toate amintirile de prin cotloanele memoriei, le făcuseră vraf şi le dăduseră foc demult. Se mistuiseră astfel însemnările ei de domnişoara fără prihană, zilele ruşinoase când a descoperit ca are sânge între picioare – a deveni femeie este o cale fără întoarcere, era unul din gândurile incendiate -  caietul cu poezele între filele căruia ţinuse un trandafir vestejit primit de la nu ştiu ce amorez turbat, amintirea unui inel cu rubine, primul sărut furat într-o căpiţa de fan, gustul unui mar auriu într-o seara oarecare de toamna, o strângere de inima într-o noapte rea, un cântec pe care îl auzise o data de la nişte ţigani, ochii  sfredelitori ai nebunului din faţa bisericii  – mereu o înspăimântau cu lucirea lor smintita, făcând-o să bănuiască că acela ştia mai mult decât spunea sau oricum decât se înţelegea din spusele lui şi a fost fericită să arunce în foc amintirea acelor ochi, întrebându-se de ce nu a făcut-o mai din vreme – trupul gol al celui ce avea să-i devina şot,  rochia alba de crinolina, diadema aşezata pe căpşor, intrarea triumfală în casa Capodistria, seara în care s-a lăsat pătrunsa şi a aflat că dragostea poate fi sfâşietor de plăcuta.

Împreună cu acestea, ardeau un morman de vagi bănuieli pe care le avusese de-a lungul primilor ani petrecuţi împreuna, amintirea unui miros de animal sălbatic pe care îl dibuise cu nările larg deschise când el se întorsese de la vânătoare, opintelile de la naşterea celor doi feciori – mai ardeau câteva romane cavalereşti şi regretul că viaţa ei nu fusese asemenea acelor prinţese ce oftau toata ziua privind în zare printre crenelurile castelurilor. Limbile de foc prefăcuseră în cenuşă până şi numele ei care nu-i va mai spune niciodată nimic. Uitase toate îmbrăţişările lui mincinoase, chiar dacă  aici întâmpinase cele mai multe piedici, căci trupul are şi el o memorie a lui, independentă de voinţa noastră – aceste amintiri se lăsaseră cel mai greu mistuite de foc, fiind îmbibate de lacrimile atâtor nopţi de aşteptare şi singurătate, însă în cele din urma homunculuşii  fochişti izbândiseră şi le prefăcuseră în cenuşă.

Pretutindeni în sufletul sau, domnea Uitarea, în afara unui singur colţ aflat undeva sus pe cupola minţii  şi în care se mai putea zări în culori şterse un sfâşietor tablou cu un bărbat în putere zăcând în înjunghiat în braţele unei tinere doamne. Nu mai ştia ce reprezintă acea scena şi nici cine sunt cei doi: cel mort si cea care îl jelea, dar nu se putea împiedica sa nu se întristeze de fiecare data când o revedea în întuneric. Avea nevoie de lumina, de cât mai multa lumină pentru a incendia şi ultima rămăşita de memorie. Avea nevoie de focul purificator pentru a înlătura tristeţea acelui tablou si avea sa-l obţină din afara sa.

Singura întâmplare care i-a mai tulburat viata exterioara, oricum într-o măsura mult mai mica decât pe a celor din jur, a fost marele incendiu ce a cuprins casa Capodistria. De săptămâni întregi, ploaia nu mai contenise, iar soarele nu se mai arătase de după draperii le norilor.

Elena se agăţase cu disperare de gratiile ferestrelor pândind o singura geană de lumina care sa-i şteargă din ochi trupul însângerat al celui mort, însă griurile pastelate guvernau cerurile fără nici o speranţă pentru timpul senin. Degeaba închidea ochii  cu furie, el continua să zacă acolo în privirea ei. Oricât s-ar fi zbătut şi oricât s-ar fi izbit cu capul de pereţi, acela nu se clintea o clipa. Elena avea nevoie de lumina şi dacă  soarele nu i-o dădea, atunci trebuia sa o capete cumva. A scos câteva scânduri din podea, le-a pus una peste alta şi le-a dat foc slujindu-se de candela. Când văpaia flăcărilor i-a mângâiat fata, i s-a părut că simte din nou senzaţia plăcuta a unor degete ce i se jucau prin par si a căzut în genunchi, cu ochii  în lacrimi. Era o amintire ce venea dintr-o alta viaţă despre care nu mai ştia nimic.

S-ar fi prăpădit înăbuşita de fum, dacă  Teodor n-ar fi spart uşa, scoţând-o pe data de acolo. Părul îi  luase foc, ca şi cămaşa de noapte, cu toate acestea s-a împotrivit din răsputeri, nevrând cu nici un chip sa părăsească încăperea luminata.

In acea seara, bărbaţii din casa au trudit din greu sa stingă vâlvătaia care cuprinsese întreaga casa. Au cărat găleţi întregi cu apa, au aruncat saci de nisip peste limbile mistuitoare de foc, dar tot n-au reuşit să salveze aripa de la răsărit. Femeile şi copiii au dormit în curtea din faţa casei, rugându-se pentru izbânda în lupta cu focul. în toata acea adunare se întrezărea o singura siluetă stând în picioare. Cu chipul scăldat de lumina, Elena Capodistria se bucura de soarele acela furios, stârnit în plina noapte. Sub bolta minţii sale, ultimele culori ale scenei ce o întristase atâta se pierdeau în negrul de fum, schelele raţiunii se prăbuşeau, iar tencuiala gândurilor se desprindea cu zgomot. Nisipul timpului din clepsidra sufletului sau se topea într-o uriaşa oglindă a nebuniei veşnice şi fără de margini.

Spre dimineaţa, Teodor Capodistria s-a arătat istovit de nenorocirea ce se abătuse asupra casei lor, dar în acelaşi timp uşurat să constate că mama sa nu era deloc în toate minţile. De fapt, aşa sperase încă de la oribila crima şi iată că în acea seara se dovedise a fi adevărat. Din nefericita întâmplare, Teodor aflase ca Elena Capodistria avea nevoie mai mult decât de orice altceva de lumina, aşa ca a închis-o într-alta odaie cu pereţii  acoperiţi numai de oglinzi. Câteva candele erau aprinse zi şi noapte, iar mica lor flacără se multiplica la infinit, prin jocul de sticla, într-o gigantica vâlvătaie.

Elena Capodistria  avea să descopere raiul în acea încăpere din care nu va mai ieşi niciodată. Când feştilele candelelor se vor fi stins de mult, tot va mai fi rămas o stea pe cer, oglindindu-şi razele în încăpere, iar ziua, soarele îi  va fi inundat nervul optic cu mii de culori nemaivăzute pana când Elena avea sa uite şi la ce este buna privirea. La scurt timp după acea, avea sa orbească, iar ultima imagine pe care o va mai păstra nu va fi deloc cea a iubitului ei, viu sau neviu, ci a unui soare portocaliu înconjurând-o din toate părţile. Se va roti încet în miezul de lumina până când mintea ei va căpăta lustrul unei oglinzi bine şlefuite.

Va fi uitata şi va da totul uitării. Va fi oarba ca o cârtita şi slabă ca o stafie după ce se va fi hrănit numai cu gândaci şi flori de mucegai. Va uita tot ceea ce a trăit, iubit sau urât, dimpreună cu numele şi chipul său de odinioară. Va înlătura totul din minte, mai puţin că totul are un sfârşit. Chiar şi după ce lumea întreaga se va fi sfârşit de mult, ea va fi uitat să moară şi nimeni nu va fi fost acolo sa-i aducă aminte.