Un personaj inexistent

de A.O. Kenada

 Ziua în care mi-a venit pentru prima oară ideea că, poate n-ar strica să mă sinucid, a fost o zi ca oricare alta: nici mai rea, nici mai agresivă, nici mai monotonă decît toate celelalte de pînă atunci. Dar cum? Foarte simplu: un şnur de catifea  neagră, neapărat neagră, sau un cordon din mătase naturală, neapărat naturală. Ce aspect duios au cîteodată cadavrele în descompunere? Oamenii le privesc, unii sînt indiferenţi, cinicii se amuză, discută între ei. Altora li se face greaţă. Dacă m-aş pricepe, mi-aş face sepuku. Procedeul acesta aparent brutal şi sîngeros, ascunde în el o nobleţe atît de tragică încît, întotdeauna, ideea propriu-zisă, ideea sinuciderii, trece pe planul al doilea.

În ziua aceea însă continuam să mă strecor printre oameni stăpînit de un bizar sentiment. Moartea este şi un sentiment. Deodată, cineva mă prinde de mînă: Încotro? Nu ştiu. Cotidianul este o inversiune perversă, un fel de spaţiu vital care se restrînge continuu. Iar spaţiul meu vital s-a redus la cîţiva centimetrii pătraţi, populaţi de o coropişniţă mîncătoare de trupuri şi un ceva indefinibil. Acel ceva indefinibil aş putea fi eu, dar nu sînt. Sentimentul acesta se numeşte angoasă.

(Da, bunul şi necunoscutul meu personaj, încerc să scriu un roman despre sinucigaşi. S-au mai scris pînă acum o mulţime de astfel de cărţi, unele foarte bune, altele foarte proaste şi subiectul a rămas totuşi departe de-a fi epuizat. A mea nu ştiu cum va fi, dar, cum nu sînt sigur pe ce simt alţii, scriu despre ce simt eu. Pentru mine, literatura înseamnă, sau ar trebui să însemne, în primul rînd expresie. Iar expresia nu e nimic altceva decît un sumum de trăsături - ceea ce putem surprinde dintr-o străfulgerare insondabilă. E o constatare mai veche, care nu-mi aparţine pe de-a-ntregul.

S-ar zice că literatura secolului XX reprezintă, în mare, o incursiune pe marginea suportabilului - cînd vom păşi oare dincolo, dincolo de acest suportabil, în zona insuportabilă, pentru mulţi, a neantului? S-a spus, nu o dată, că modernul are, mai mult ca oricînd, conştiinţa realităţilor inversate. Angoasa este numai una din multiplele expresii ce definesc o asemenea realitate. Literatura tinde acum să devină ea însăşi un personaj, iar personajul un mit. Mitul cui? Al omului? Nici pe departe. Mitul a ceea ce ar trebui să fie omul şi nu e.)

Dăunezi, cineva afirma că sinuciderea a devenit o modă. Nimic mai fals. Sinuciderea a fost dintotdeauna o modă. Sînt aproape sigur că primul om care a ridicat piatra pentru a doborî fructul oprit a fost un sinucigaş. Un gest care l-a împins definitiv spre opţiune. Sentimentul despre care vorbeam adineaori ar putea fi definit, aproximativ, cam în felul următor: Eu nu sînt eu. Eu nu mai sînt eu. Dar cine oare? Un altul? Nici vorbă, eu sînt eu şi totuşi nu sînt!

În general, suicidul reprezintă expresia cea mai elocventă a sentimentului de insecuritate. Insecuritate în faţa cui? În faţa realităţilor imediate, bineînţeles. Dar atunci cînd dimpotrivă, ea constituie o revoltă împotriva senzaţiei superficiale de securitate, o alternativă de a trăi nedecis? Desigur, lucrurile sînt mai complicate, iar putinţa noastră de a le explica e limitată. Putem construi la nesfîrşit parabole care să exprime realitatea, sau chiar omul, dar cine s-ar încumeta efectiv să trăiască o asemenea parabolă?

Să-l urmărim de pildă pe Manuel. Îl vom vedea într-o singură zi săvîrşind cele mai mai incredibile aventuri. Totul se va termina printr-o sinucidere. Dar Manuel nu e Manuel, Manuel este Iosif, cel mai intim prieten, de fapt singurul prieten al lui Maxim şi amantul Mariei. Personajele sînt simple ficţiuni, dar pot fi reale – şi, la urma urmei, poate că şi sînt reale. Cel care inventează un personaj, dispune de el ca de un bun personal, îl poartă prin cele mai diferite medii, pentru ca abia apoi, abia la sfîrşit, să descopere stupefiat că nu el, ci invenţia, personajul acela odios şi meschin a condus jocul şi că de fapt, romanul pe care vreau să-l scriu nu e altceva decît o posibilă, fantastică, reală înscenare, iar autorul: propriul său personaj.

Să lăsăm deocamdată personajul în pace şi să ne întoarcem puţin la ziua aceea în care m-am trezit, dintr-o dată, posedat de ideea sinuciderii.

Tocmai mă pregăteam să ies din casă, cînd am auzit telefonul sunînd. Am ridicat receptorul, gîndindu-mă la Maria. Mă întîmpină însă o voce impersonală, masculinizată, hermafrodită, sinucigaşă, faustică, temperată, mussoliniană:

“Alo, Manuel?”

“Nici un Manuel!” am urlat exasperat. Cît o aşteptasem pe femeia asta şi uite, acum îşi bătea joc de mine!

“Ba da, eşti Manuel! Îţi recunosc vocea. N-are nici un rost să te ascunzi. Numele tău e Manuel!”

(Siguranţa mă deprimă întotdeauna.)

Manuel şi mai cum?” întrebai zemflemitor.

“Manuel şi atît. Dacă te-ar mai chema şi altfel, n-ai mai fi Manuel.” (Pauză îndelungată). “Gata, s-a sfîrşit. În noaptea asta te vei sinucide! Tu nu mai eşti tu!”

“Du-te dracului de coropişniţă!” am strigat. “Eu nu sînt Manuel!” Şi am trîntit receptorul în furcă.

Am avut totuşi timp să aud în urma mea rîsul drăcesc al celui cu care  vorbisem.

În sfîrşit, mergeam pe stradă, gîndindu-mă la această stranie conversaţie, apoi la Maria, la Iosif şi la personajele care îmi vor popula romanul.

Dintr-o dată am simţit că respir cu marte greutate, în pofida faptului că mergeam din ce în ce mai încet. Atmosfera se rarefiase, se evaporase dinaintea ochilor mei uluiţi, în vreme ce orizontul se multiplicase, se multiplica mereu, undeva la infinit, greu de precizat pînă unde, devenise chiar el un personaj, devenise eu, dispărea, devenise altul, Maxim, o posibilitate îndepărtată, deprimantă, sclerozată, secerată de întrebări şi răspunsuri, dar pînă cînd? Pînă în secunda în care mă voi redesprinde de el, cînd identitatea mea se va reîntoarce şi o voi regăsi spînzurată dinaintea oglinzii!

În aceeaşi zi, la marginea oraşului, a fost găsi cadavrul unui necunoscut răsturnat într-un şanţ. Poliţiştii n-au reuşit să identifice cadavrul şi, cu atît mai puţin pe criminal, deşi existau suficiente dovezi din care reieşa, cît se poate de clar, că omul decedase în ajun, în urma unor violente şi repetate lovituri de cuţit. Oamenii au început să se agite, circula chiar zvonul că o bandă monstruoasă de ucigaşi apocaliptici acţionează nestingherită prin cartierele de est ale oraşului, săvîrşind acolo cele mai incredibile şi mai abominabile fărădelegi – dar pînă la urmă poliţiştii îl vor identifica pe criminal, însă criminalul nu există, este un fals, un demon al înscenărilor inexistente, trunchiate, obsedante, răsturnate, mortul nu este altul decît Manuel care, între timp, a învăţat să-şi facă sepuku, demonstrativ, în faţa asistenţei care-l aplaudă cu o ironică şi turmentată muţenie, iar multiplele lovituri de cuţit sînt, în realitate, una singură, o tăietură înfricoşătoare în formă de “Z”, făcută cu atîta răceală, cu atîta dexteritate, încît legea a găsit de cuviinţă existenţa unui criminal, un fals criminal, o copie perifidă a realităţii, un simulacru al identităţilor noastre pierdute, un mastodont preistoric aruncat în arenă de către o falsă lege pe care, oricît ne-am strădui, nu vom reuşi să o cunoaştem, în fond un om, un biet om, a cărui singură vină este aceea de-a nu se fi lăsat prins pe cînd încerca să-şi pună capăt zilelor şi care a putrezit, ani în şir, undeva unde nimeni nu ştie, bineînţeles, în compania binevoitoare a şoarecilor şi coropişniţelor fără cap.

În Piaţa Universităţii, lumea se agită, vociferează. Înţeleg. Echipa locală a pierdut meciul cu vestita campioană naţională. Masa de oameni pare împărţită în două tabere, ba nu, în trei: liberalii, conservatorii şi centriştii. Aceştia din urmă fac grup aparte. Sînt mai puţin numeroşi, vorbesc în şoaptă. Am impresia că pun la cale un atentat. Împotriva cui? Împotriva celorlalţi, fireşte. Nemulţumirea e însă evidentă în toate cele trei taberele. Echipa locală nu va demisiona de bună voie, va încerca să trăiască încă un an pe socoteala bieţilor cetăţeni. Pînă atunci, tentativele (care?) de compromis vor fi sortite eşecului, dar în final, totul se va termina cu un happy-end zgomotos: conservatorii se împacă liberalii, centriştii se pupă cu liberalii, ceilaţi le urmează exemplul şi se supun voinţei generale. Se vor face pronosticuri care desigur, se vor adeveri întocmai.

Din mulţime se desprinde un individ înalt, deşirat, o figură ştearsă de politruc ratat. Mă prinde de mînă: încotro? Nu ştiu. Scenariu se repetă pas cu pas. Unde am mai auzit asta?

“Vrei să scrii un roman despre sinucigaşi?” mă chestionează sec individul.

Rămîn perplex.

“în lumea noastră, în aceste vremi, nimeni nu se sinucide fără motiv”, continuă el. “Seria glorioasă a sinucigaşilor fără motiv va fi inaugurată azi!”

“Cînd?”

Individul nu se grăbeşte să-mi răspundă.

“Unde? Cine o va inaugura?”

“Tu”. Voce lichidă, impersonală, indiferentă.

Ah, blestemată siguranţă! Mă găsesc la un pas de moarte, o ştiu, la un pas de mine însumi şi eu refuz. Nu mi-e frică, senzaţia fizică este însă îngrozitoare.

“Priveşte-i!” mă îndeamnă el aproape smulgîndu-mi braţul. O durere cretină îmi terorizează intestinele.

“Priveşte-i bine! Toţi aceşti oameni sînt gata să se sinucidă fără motiv. Ei, dar aici e tragedia lor! Toţi, dar absolut toţi, au cîte un motiv, mai mult sau mai puţin bine întemeiat. Toţi încearcă zadarnic, se chinuie să-şi ascundă nedumerirea, motivul. Toţi, dar absolut toţi, mimează. Unii nici măcar nu sînt conştienţi de primejdia care îi paşte. Pînă în ultima clipă, motivul fiecăruia va rămîne ascuns, dar atunci, în secunda finală, se va trezi, va ţîşni la suprafaţă. Totuşi, prea tîrziu!... Atunci izbucneşte în om pofta de viaţă, părerile de rău, spînzuratul a trecut deja în lumea drepţilor! Şi dacă, din întîmplare sau neîntîmplare, se rupe funia sau mă rog, creanga, motivul se va ascunde din nou, mai aprig decît înainte, pînă cînd omul nostru ajunge să se convingă singur că aşa ceva nu există, că el nu are motiv şi de aceea se poate sinucide. O iluzie, o biată şi efemeră iluzie! Comedia se repetă, funia nu se mai rupe, creanga rămîne aşa cum a scuipat-o ştim noi cine, ziarele anunţă, pe ultima pagină sau pe prima, cu litere de-o şchioapă sau mai mici, funcţie de importanţa candidatului, o nouă sinucidere, un nou deces, şi cînd mă gîndesc la milioanele de suflete care se nasc în zilnic, dintre care peste jumătate sînt genii ratate, îmi vine să-mi pun şi eu ştreangul de gît, bineînţeles, fără motiv1”

(Ei, ce zici de asta, personajule? Îţi place scenariul? DESIGUR, cititorul se va plictisi de moarte urmărindu-l, nu va pricepe nimic sau, dacă va pricepe, va afla că eşti un intrus, că nu ai ce căuta aici, printre noi!).

Mă întorc spre dreapta. Acolo sînt ochii mei multiplicaţi, umflaţi, spintecaţi de peşte. “A început, aşa încep toate!” îmi spun aparent nepăsător, dar ştiu că în mine doarme nisipul mai îngheţat decît vidul. “Aşa încep toate, cu verzi pajişti pe care pasc cîinii, şi lupii se hrănesc numai cu zeamă de struguri roşii, ehe, îşi amintesc sărmanii de zilele bune, unde eşti TU, ŞTIM NOI CINEEEE?!”

(Ce nebunie să înţelegi lumea ca pe-o armată de trîntori trăind pe socoteala primului om, şi el un sinucigaş care, după cum îţi voi spune, a avut puterea şi voinţa necesare pentru a doborî fructul oprit, fără să se mai urce în copac. Poate că şi el a fost un trîntor, dar pe seama cui trăise? Răspunsul e unul singur. Pe seama lui ŞTIM NOI CINEEEE!)

Mă uit stupefiat la această armată de trîntori. Ipohondria este boala secolului, boala omului înnebunit, tranchilizat, subnutrit, supraîngrăşat şi supranormat, după cum schizofrenia ar putea fi denumită boala minţilor alese. Manuel este ipohondru, schizofren, neurastenic, obsedat, posedat de Diavol şi de bunul Dumnezeu, criminal al propriului destin, vanitos şi corupt. Într-un cuvînt, un posibil artist (ca şi cum cuvîntul “artist” ar mai avea astăzi vreun sens!).

Ar putea fi individul slăbănog care mă terorizează, mă sufocă, îmi smulge braţul. Dar nu, e chiar el, Manuel, Satana are grijă de noi, frate!

“Priveşte-i!” urlă.

“Priveşte-ţi personajele, Manuele, uită-te ce blînde sînt, cum te privesc NĂTĂRĂULEEEEE!”

Deodată, toţi îşi întorc privirile spre mine. Îngrozitor, sînt chiar eu, eu multiplicat în acest monstru compact, personajul odios şi necesar al realităţilor noastre! Este chiar Este chiar El, Marele Sinucigaş, primul şi ultimul, el pretutindeni, blestemul şi ironia destinului artist (ca şi cum cuvîntul “destin” ar mai avea astăzi vreun sens!). Gata, s-a dus dracului romanul. Cum să lupţi împotriva unui personaj inexistent?