|
Un câine mort pe drum de Adrian Drăgan
Cei treisprezece mergeau de mai multe zile prin ținutul acela arid, un desert aproape, acea împărăție dezolanta de pietre încinse, praf și arbuști meschini presărați ici și colo, ca o caricatura a vieții. Mergeau poate spre o cetate, una anume sau oricare nu prea contează, mergeau spre una dintre așezările oamenilor unde aveau sa le spună iarăși acele vorbe care îi făceau pe toți cei care îi ascultau sa uite de acoperișul spart, de caprele pierdute pe deal, de fântâna secata și de atâtea alte griji care le alcătuiau, ca un mozaic cenușiu, viata și să își aducă aminte de ei înșiși, de ei cei de dincolo de întâmplări bune sau rele, de bucurii sau necazuri, datorii sau plăceri, de parcă s-ar fi dezbrăcat de carpele îmbibate de sudoare și praf ale trupurilor și si-ar fi contemplat, ca pe o ciudățenie plăpânda, un monstru doar pe jumătate om, sufletul. Ei, care duceau cuvântul, mergeau în tăcere ăi, poate, sub soarele nemilos în pedeapsa ca și în dragoste se întrebau ce caută ei acolo, cum au putut ajunge în acea pustietate ei, care cu atât de putina vreme mai înainte, își vedeau de acoperișurile sparte, de caprele pierdute, de năvoadele rupte. Poate câte unul se gândea la tatăl său care a murit și la înmormântarea căruia nu a fost, altul la nevastă, unul poate la o țarina sau la niște bani pe care ar fi trebuit să îi primească daca nu ar fi plecat. Nici unul nu regreta, dar cu toții se mirau, deși înțelegeau. Cel din frunte, la care priveau pe furiș încă fără să creadă, la ce se gândea oare? Era atât de tăcut poate ars de soare și rănit la picioare de pietre se gândea la ceva ce a făcut de mult Iar daca el nu rostea nici un cuvânt, lor le era greu sa vorbească fata de el vorbele lor li se păreau atât de sărace, de stângace, de pieritoare... Erau, toți, oameni în toata firea, fiecare dintre ei trăise destule incit sa nu se piardă cu firea prea ușor, dar lângă el se simțeau ca niște copii, sfioși și neștiutori și totodată neîndemânateci, așa cum se simt adulții în preajma unui copil. Deși îl ascultaseră de atâtea ori și îl priviseră, de-a dreptul sau pe furiș, de nenumărate ori, de fiecare data când îl auzeau rostind ceva, orice, și de fiecare dată când ochii lor timizi îl cercetau, simțeau un nod în gat și inima bătând mai repede decât de obicei, ca atunci când primești o veste importantă. Așa a fost mereu de când l-au văzut și l-au auzit prima dată, parcă mereu, cu el, era prima dată, deși bătuseră amar de drum împreuna și multe nopți dormiseră strânși lângă el în jurul unui foc plăpând. Îl știau așa de bine încât, dacă ar fi închis ochii, l-ar fi putut reconstitui până în cel mai mic amănunt, de la vorba la praful de pe sandale și totuși parcă nu știau nimic despre el, era ca o carte pe care au parcurs-o de mii de ori, litera cu litera și acea carte ar fi fost avut paginile albe, sau ca o poveste pe care au auzit-o de mii de ori incit o știau cuvânt cu cuvânt, dar acea poveste ar fi fost într-o limba necunoscută. Apa din burdufuri era calda, dar și așa ei se bucurau de ea rușinându-se de el, deși și el o bea cu pofta, trădând aceeași sete care lor le părea de necrezut, de parcă s-ar fi așteptat ca lui sa nu îi fie sete. Vedeau pe picioarele lui zgârieturi roșietice ca pe picioarele oricărui drumeț, și mințile lor nu puteau pricepe cum pietrele sau mărăcinii îl pot răni, ochii lui erau strânși mărturisind aceeași durere, dar lor li se părea scandalos ca și pe el, tocmai pe el, sa îl doară lumina cruda a soarelui. Le era cu neputința să accepte că pielea îl ustura și pe el, că ochii îi lăcrimau din pricina prafului, picioarele îl dureau și setea îi jupuia gâtlejul pe dinăuntru, ca un șarpe fierbinte. Acestea sunt necazuri de-ale noastre parcă își spuneau, doar noi avem dreptul la ele, doar noi le meritam. El trebuie sa fie străin de ele, își spuneau cu nădejde, pe el setea, oboseala, durerea nu îl pot atinge, dar apoi îl vedeau sorbind cu pofta lor o gura de apa sau strângând dinții cu suferința lor atunci când un spin îi zgâria glezna și sângele picura în praful insensibil al drumului ca și sângele lor. Și totuși el merge atât de liniștit, fără să se vaite, cum ar fi făcut ei daca prezența lui nu i-ar fi rușinat, gândeau fără resentiment, mai mult îi scotea din fire gândul ca și el ar fi împărtășit aceleași suferințe meschine cu ei. Meschine și cu atât mai umilitoare, firești și cu atât mai greu de acceptat. Cureaua sandalei care te roade și cu timpul și milele parcurse iți taie pielea și îți transforma fiecare pas într-un chin insuportabil și ai vrea sa îți tai piciorul și sa îl lași acolo ca pe un băț; arsura simțita la fiecare înghițitura de parcă ai fi un circar neîndemânatic care se înțeapă în fundul gâtlejului cu sabia lui de circ; fiecare respirație prefăcuta într-un supliciu și care te face să visezi să-ți răzui gâtul de toata zgura aia pana ce nu o sa mai rămână nimic din el; capul încins care pleznește în mii de steluțe și sfere roșii care plutesc apoi în fața ochilor și te amețesc, capul strâns ca de un coif strâmt croit din durere și arșiță pe care îti vine sa ți-l scoți și sa-l arunci cât colo și cate și mai câte, și mai presus de toate oboseala aceea în care se aduna toate, toate care te îndemnă să îți spui că legătura asta de oase pe care o porți nu e mai buna ca una de vreascuri, ca burduful de sânge nu e decât unul cu apă stricată și viermănoasa, și atunci simți că vrei să te lași de toate, să îți arunci cât colo ca pe o povara prea grea trupul asta care numai rele îți aduce, la ce ne-o mai fi trebuit daca e doar pricina de durere sau păcat, colcăiala de murdarii și duhori ca duhoarea câinelui ăstuia mort, ce greață nesfârșita, sa o luam mai la stânga, pute de îți mută nasul din loc, poftim, nasul și mirosul lui, la ce or fi bune, ca sa ne facă scârba cu miasme de astea, sau ochii ăștia care mângâie cu oroare pântecul viermănos al mortăciunii Însă el nu a ocolit hoitul, ba mai mult, s-a oprit lângă botul rânjit al animalului, speriind muștele. Praful plutea în zare, iar cei doisprezece își acoperiseră nasurile și gurile cu cârpe, chinuiți de duhoare și de toate celelalte, spunându-și iritați că da, sigur ca da, el este imun mirosurilor ăstora, sta și se uita, la ce naiba însă, e doar un câine mort în deșert și pe deasupra e și pe jumătate putrezit, daca lângă fiecare mortăciune o să stăm așa sau te pomenești că o să îl învie Ca o speranța, acest gând alungă cârtelile nerostite și îi făcu sa se strângă roată în jurul câinelui mort la capătul căruia veghea un om slab și înalt, așteptând cuvintele sa fie rostite și minunea făptuita. El tăcea insa, privind pierdut rânjetul acela trist și grotesc, vântul îi arunca șuvițele lungi și castanii, năclăite de sudoarea și praful care nu se sfiiau de el peste față și el, pierdut, și le dădea la o parte cu gesturi mecanice, distrate, un om la căpătâiul unui câine mort cine știe de ce. Și într-un târziu, vorbele au răzbătut plutind ireal în aerul încins: Ce dinți albi are murmura, mai mult pentru Sine, Iisus.
|