 |
 |
 |
 |
|||||||||||||||||||||||||||||
 |
 |
|
||||||||||||||||||||||||||||||
 |
|
|||||||||||||||||||||||||||||||
 |
 |
|
||||||||||||||||||||||||||||||
 |
 |
|
||||||||||||||||||||||||||||||
 |
|
|||||||||||||||||||||||||||||||
 |
 |
 |
|
|||||||||||||||||||||||||||||
 |
|
|||||||||||||||||||||||||||||||
 |
 |
 |
|
|||||||||||||||||||||||||||||
 |
|
|||||||||||||||||||||||||||||||
 |
 |
 |
|
|||||||||||||||||||||||||||||
 |
|
|||||||||||||||||||||||||||||||
 |
 |
|
||||||||||||||||||||||||||||||
 |
|
|||||||||||||||||||||||||||||||
 |
 |
 |
|
|||||||||||||||||||||||||||||
 |
 |
 |
|
|||||||||||||||||||||||||||||
 |
|
|||||||||||||||||||||||||||||||
 |
 |
|
||||||||||||||||||||||||||||||
 |
 |
 |
|
|||||||||||||||||||||||||||||
 |
|
|||||||||||||||||||||||||||||||
 |
 |
 |
 |
|
||||||||||||||||||||||||||||
 |
|
|||||||||||||||||||||||||||||||
 |
|
|||||||||||||||||||||||||||||||
 |
 |
 |
|
|||||||||||||||||||||||||||||
 |
|
|||||||||||||||||||||||||||||||
 |
|
|||||||||||||||||||||||||||||||
 |
 |
 |
|
|||||||||||||||||||||||||||||
 |
|
|||||||||||||||||||||||||||||||
 |
 |
 |
|
|||||||||||||||||||||||||||||
 |
|
|||||||||||||||||||||||||||||||
 |
 |
 |
|
|||||||||||||||||||||||||||||
 |
|
|||||||||||||||||||||||||||||||
 |
 |
 |
|
|||||||||||||||||||||||||||||
 |
|
|||||||||||||||||||||||||||||||
 |
 |
 |
|
|||||||||||||||||||||||||||||
 |
|
|||||||||||||||||||||||||||||||
 |
 |
 |
|
|||||||||||||||||||||||||||||
 |
|
|||||||||||||||||||||||||||||||
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
- Radical Cool, Supremaţia Brown
- şi Cultura Post-narativă
de Paul Doru Mugur
“Le roi est mort, vive le roi!”. Istoric vorbind, în metabolismul unei culturi, manifestele sunt un fel de infuzii de entuziasm juvenil, capabil uneori să demareze un nou ciclu. Ironia face ca astăzi, cînd noutatea a devenit Dumnezeul suprem şi amnezia hiperkinetică globală este pâinea noastră cea de toate zilele, orice revoluţie are efectul paradoxal de a consolida puterea împotriva căreia se ridică. Manifestele sunt astăzi, din nefericire, mai degrabă strategii de marketing decât schimbări de paradigmă. Iată două exemple :
Pe 26 iulie 1996, cinci prozatori mexicani au publicat “Manifestul Crack” luînd decizia să se desprindă de tradiţia Realismului Magic şi să revină la, ce au numit, “dizlocare estetică”, multiplicitate şi haos. Unul dintre autorii acestui “Manifestului Crack“ foloseşte termeni foarte expliciţi de inchiziţie culturală : “Crackul aruncă la coş atât cărţile cărora le datorează ceva cât şi cărţile pe care Crackul le excomunică în calitate de inchizitor-pentru că există multe cărţi care ar putea fi arse fără milă sau şansă de recuperare. “
În noaptea de 10 spre 11 septembire 1998, doi tineri poeţi români scriu “Manifestul Fracturist“ în care declară că “fracturismul este primul model al unei rupturi radicale faţă de postmodernism” şi că “fracturismul este un curent al celor care există aşa cum scriu, eliminând din poezia lor minciuna socială (…) a celor care nu au speranţe carieriste, al celor care nu percep arta ca pe o tranzacţie socială iar viaţa ca pe o afacere din care să poţi scoate cu orice preţ profit“ . Cu aceeaşi ocazie ei întocmesc o listă a poeţilor români pe care-i consideră fracturişti (listă pe care, evident, se trec şi pe ei) şi afirmă că poeţii generaţiei optzeci sunt “jalnici şi ridicoli“ citând în mod explicit şi două nume din tabăra adversă.
Logica celor două manifeste este simplă şi dihotomică. Cu noi sau împotriva noastră. Alb sau negru. Ceea ce fac ei e rău, ceea ce facem noi e bun. Dacă vrei să fii cool, citeşte-ne pe noi şi aruncă-i la gunoi pe ăilalţi. Aceste manifeste sunt, de fapt, reclame.
Nu cred că asemănarea numelor lor este întîmplătoare. Crack şi fracturism. Expresii ale unui prezent sincopat. Video clipuri MTV, remixaje hip-hop şi colaje. Brava noastră lume nouă şi fragmentată. Cercetătorii vor mai dezbate probabil multă vreme de acum încolo nuanţele scrierilor lui Derrida dar, cel puţin într-o privinţă, Derrida a nimerit-o. Deconstrucţia este sigla perfectă pentru orice fel de manifest.
Şi totuşi, departe de afirmaţiile furioase ale manifestelor, în stilul literaturii actuale are loc o revoluţie tăcută. Am numit-o radical cool. Haruki Murakami, Frederic Beigbeder, Pedro Juan Gutierrez, Martin Amis, Chuck Palahniuk, Michel Houllebecq, Victor Pelevin, Hanif Kureishi, Yoko Tawada, Virginie Despentes, Brett Easton Ellis, Fernando Vallejo, Adrian Buz, Ionuţ Chiva, Claudia Golea, Ioana Baetica, Alexandru Vakulovski,...şi lista mai poate continua. Ce au în comun toţi aceşti scriitori? Personajele lor sunt adesea outsideri, rebeli, observatori fără iluzii ai societăţii contemporane. Nu sunt cinici ci doar plictisiţi ca detectivii din romanele lui Raymond Chandler. Beau, fumează, iau droguri, fac sex, călătoresc peste tot prin lume dar nu sunt niciodată satisfăcuţi sau fericiţi. Sunt lucizi şi frustraţi. Suferă de insomnie şi mizantropie. Uneori omoară fără motiv ca cele două adolescente din „Baise moi”. Alteori folosesc sexualitatea ca o formă indirectă de protest împotriva unui regim totalitar asemenea scriitorului cubanez Juan Pedro Gutierrez sau pleacă în căutarea oii fantastice ca personajul lui Murakami. Sunt prea obosiţi ca să mai creadă în ceva. Radical cool-ul este stilul neo-noir actual.
Manifestele şi radical cool-ul nu sunt strategia cea mai eficientă de pe piaţa de carte. Cărţile Sandrei sau ale lui Dan Brown nu au fost precedate de nici un manifest şi în mod cert nu sunt radical cool. Succesul mondial al tizilor Brown se bazează pe reţete verificate de milenii. Ce aşteaptă cea mai mare parte a cititorilor de la un roman? Dragoste şi suspans. Dă-le ce vor. Spune-le povestea. Nu te jena dacă Alexandre Dumas sau Emily Bronte au făcut-o cu mult înaintea ta de sute de ori mai bine. Aruncă în ceaun o teorie a conspiraţiei sau o istorioară picantă. Menţine-le atenţia cu orice preţ.
Istoria literaturii poate fi împărţită în patru perioade delimitate de inovaţii tehnologice: perioada orală, perioada manuscriselor, perioda textelor tipărite şi, respectiv, perioada digitală. Se poate argumenta că apariţia romanului a fost influenţată în mod direct de invenţia tiparului de către Gutenberg. Dacă acum treizeci de ani, întrebările se învârteau în jurul crizei romanului, acum, după toate experimentele postmoderniste cu non-linearitatea şi după dezvoltarea romanului la un nivel fără precedent de complexitate, modelul narativ al sensului însuşi şi, respectiv, relevanţa acestui model pentru noi devine chestionabilă. În fond, orice poveste este o minciună mai mult sau mai puţin frumoasă. O construcţie artificială. Poate că natura reală a lumii şi a sufletului nostru nu au nimic dintr-o poveste şi, dacă vrem să pornim în căutarea adevărului, trebuie să abandonăm complet modelul narativ. Este oare acest lucru posibil? Există şi sensuri non-narative?
Desigur. Întrebările cele mai pertinente însă sunt: dacă modelul narativ al lumii nu duce nicăieri care va fi modelul dominant în era digitală? În loc să citească, copiii din ziua de azi preferă să vadă un film sau să se joace pe calculator. Vor mai avea oare ceva în comun cu literatura produsele culturale ale viitorului? Ajuns aici, evit în mod deliberat labirintul dezbaterilor despre romanul hipertextual, intrigi variabile şi literatură interactivă care agită adesea cercurile teoreticienilor multimedia. De data asta, voi folosi o scurtătură. Cea mai elegantă demonstraţie a existenţei sensurilor non-narative este însăşi poezia. Iată o mostră veche de un mileniu:
- “Dacă intelectul este instabil
- Este copleşit de lume
- Un om slab îmbrăţişat de o curvă.
- Dacă mintea se disciplinează
- Lumea devine o femeie distinsă
- Care respinge avansurile iubitului ei.”
Abu Al al Ma`arri, poet sirian 973-1057
Sunt convins că şi în viitorul nostru digital, mai mult sau mai puţin narativ, poezia va fi acolo, sub o formă sau alta.