de Mircea Dumitrescu

Sergiu Nicolaescu a debutat în 1966, în sistemul lung-metraj de ficţiune pe 35 mm, cu filmul Dacii, inaugurând astfel seria filmelor istorice, a aşa-zisei “epopei naţionale”. Creaţia celui mai prolific făcător de pelicule din România (38 de filme: în 17 dintre acestea a asigurat şi partitură actoricească; 8 în colaborare, 6 în colaborare plus interpretare, două pentru televiziune, unul fiind preluat şi în varianta lung-metraj) se caracterizează printr-un fals ritm alert (în fond fiind vorba de o simplă gălăgie), printr-un patetism desuet-romantic, amintind mai ales de anticul Miles gloriosus şi mai puţin de romanticul Tartarin din Tarascon, care avea un subtil simţ al umorului şi o oarecare seducţie a autoironiei – simptome ale inteligenţei pe care nu le identificăm în filmografia căznit sobră a lui Sergiu Nicolaescu, unde aerul patetic s-a asociat cu cel mai supărător dintre clişeele sale: formula “film de aventură”. Alte clişee ale modestei sale producţii, care, adunate, dau clişeul de referinţă al cinematografiei româneşti, “clişeul Sergiu Nicolaescu”: tematica simplistă, modalităţile schematice de exprimare, interpretările teatrale (teatralismul fiind, aşa cum am spus deseori, o maladie cronicizată a actorului român de film). Tentativele sale de inovare, sub ambele aspecte – fond şi formă –, au sfârşit în explicabilele eşecuri ale unui demers care se sprijină pe o lipsă (în cazul acesta lipsa de talent şi de forţă creatoare).

Orient Expres este în aceeaşi măsură un eşec. Dorindu-se succesiunea şi întrepătrunderea a două planuri temporale (1911–1916 şi 1935) şi a trei spaţiale (Paris, Monte Carlo şi România), aparenta unitate a filmului este dată de prezenţa unui personaj oarecum anacronic pentru tradiţia plebee a românilor, prinţul Andrei Morudzi. Trenul Orient Expres, care face legătura între Paris şi Istambul străbătând moşia de la Moruzeni, constituie pretext pentru rememorarea unor fapte, întâmplări şi personaje ale acelor timpuri şi locuri. Dar nefinalizate estetic, ambianţele evocate sunt neconvingătoare din punctul de vedere al culorii locale. Este şi motivul pentru care autorul – în raport cu care prinţul protagonist se vrea un fel de alter ego chinuit de problematici majore – pariază mai totul pe aspectele psihologice şi mentale (în dauna esteticului) şi pierde de bună seamă. Personajul-autor, un cozeur cu pretenţii de moralist şi filosof, cu intervenţii verbale stufoase (în fond un amplu şi neverosimil monolog deghizat prost în “set de principii” filosofice şi etice), sfârşeşte în deriziune şi penibil. De altminteri, partitura prinţului, partea cea mai ilară a peliculei, o rostogolire bolovănoasă de maxime şi cugetări, aminteşte de tradiţionalul Gâgă (corespondent citadin al lui Păcală şi Tândală – expresie a aparentei şiretenii şi prostii ţărăneşti, foarte populari în perioada interbelică şi în timpul războiului), minus umorul şi autoironia acestuia. Un atare discurs incoerent, care demonstrează faptul că autorul însuşi întâmpină mari dificultăţi atunci când este vorba să înţeleagă modelele mentale şi comportamentale ale propriului său personaj, ne pune din start în imposibilitatea de a stabili disocieri nuanţate, de a depista forme de comunicare între aşa-zisul filosofic şi aşa-zisul etic, de a pune ordine în această înşiruire crispată şi arogantă de sentinţe, dar suficient de transparentă ca să vedem în spatele ei cea mai importantă realizare a filmului: ratarea esteticului, o ratare care a reuşit să stabilească un nou record pe plan local. Cât despre interpretarea protagonistului (Sergiu Nicolaescu), aceasta merge pe linia cunoscută a prestaţiilor sale anterioare, adică evitând cu grijă firescul, autenticul şi, în general, toate normele adevărului artistic: o interpretare orgolioasă, infatuată, dezordonată şi, mai ales, falsă. La adăpostul aerului său de înţelept, de omniscient, sentenţiosul prinţ eşuează, o dată cu Orient Expres-ul său, în anacronic şi ridicol. Ultima peliculă a lui Sergiu Nicolaescu se încadrează perfect în tradiţia pe care a inaugurat-o în 1966: nici aceasta nu trece dincolo de mediocritate. Interesul exagerat pe care îl acordă aspectelor tehnice ale limbajului cinematografic nu este de natură să compenseze prejudiciile aduse esteticului.